Omorul. Art. 174 C.p.. Decizia nr. 783/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 783/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 30-09-2014

Dosar nr._ operator 2711

ROMÂNIA

C. DE A. TIMIȘOARA

SECȚIA PENALĂ

DECIZIA PENALĂ NR. 783/A

Ședința publică din 30 septembrie 2014

PREȘEDINTE: C. C.

JUDECĂTOR: I. P.

GREFIER: C. I.

Pe rol se află pronunțarea soluției privind apelurile declarate de P. de pe lângă T. C.-S., părțile civile A. A. E., A. L. M., petenta B. A. și inculpatul B. A. împotriva sentinței penale nr. 35 din 03.07.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .

Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică de la 15.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea succesiv la 23.09.2014, 30.09.2014, când a hotărât următoarele:

Deliberând, constată următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă T. A. din data de 01.07.2013, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul B. A., pentru săvârșirea infracțiunilor de omor și distrugere, fapte prevăzute și pedepsite de art.174 al. 1 Cod penal și art.217 al.1,4,5 Cod penal.

Din ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală s-a reținut în esență faptul că, în seara zilei de 01.05.2013, în jurul orelor 21,00 inculpatul, pe fondul unor relații conflictuale cu victima A. A., l-a ucis pe acesta în incinta restaurantului Riviera, după care a transportat cadavrul cu autoturismul personal, marca BMW, cu nr. de înmatriculare_, într-un loc necunoscut. Ulterior, în jurul orelor 23,30 inculpatul s-a deplasat cu autoturismul anterior menționat în pădurea V., unde a dat foc autovehiculului pentru a șterge urmele infracțiunii.

Prin Sentința penală nr. 260/PI/24.10.2013 a Curții de A. Timișoara s-a admis cererea de strămutare formulată de inculpatul B. A. și s-a dispus strămutarea judecării dosarului nr._ de la T. Aradla T. C.-S., menținându-se toate actele îndeplinite și dispozițiile luate de T. A. până la data de 24.10.2013.

Prin sentința penală nr. 35 din 03.07.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, în baza art. 386 Cpp, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de părțile civile prin apărătorii aleși, respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 174 alin.1 din Vechiul Cod penal în art. 175 alin.1 lit. a) și b) din Vechiul Cod penal.

În baza art.174 alin. 1 Vechiul Cod penal, a fost condamnat inculpatul B. A., la:

- 13(treisprezece) ani închisoare.

În baza art.53 pct.2 lit. a din Vechiul Cod penal, art.65 alin.2 din Vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod Penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) din Vechiul Cod penal, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art.71 din Vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.64 lit. a), b) Cod penal (cu excepția dreptului de a alege), din momentul în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei principale, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În baza art. 217 alin.1, 4 și 5 din Vechiul Cod penal (în actuala legislație art. 253 alin.1, 4 și 5), cu aplicarea art. 5 Cod penal a fost condamnate același inculpat la:

- 3(trei) ani închisoare.

În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit.b din Vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, au fost contopite pedepsele stabilite și dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 13(treisprezece) ani închisoare.

În baza art.53 pct.2 lit.a din Vechiul Cod penal, art.65 alin.2 din Vechiul Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) din Vechiul Cod penal, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art.71 din Vechiul Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.64 lit. a), b) din Vechiul Cod penal (cu excepția dreptului de a alege), din momentul în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei principale, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În baza art.72 Cod penal s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive, începând cu data de 09.05.2013 și până la zi.

În baza art.399 al.1 Cod de procedură penală, s-a menținut măsura arestării preventive față de inculpatul B. A. pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art.19, 397 alin.1 Cod de procedură penală, art. 1381-1395 Cod civil, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată în cauză și a fost obligat inculpatul să plătească părților civile A. L. și A. A. E. suma de 45.000 lei, reprezentând daune materiale. Totodată, a fost obligat inculpatul să plătească acelorași părți civile suma de câte 50.000 euro (sau echivalentul în lei la momentul plății efective) pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

În baza art. 397 Cod de procedură penală, s-a menținut măsura inscripției ipotecare instituită prin ordonanța din 24.06.2013 dispusă de P. de pe lângă T. A. asupra terenului în suprafață de 1.173 m.p., înscris în C.F. nr._ – Ș., precum și măsura sechestrului asiguratoriu instituit prin aceeași ordonanță asupra construcției aferente terenului mai sus menționat, bunuri aparținând inculpatului B. A. în cotă de 1/1.

În baza art. 397 alin. 3 Cod procedură penală, s-a respins cererea de restituire a lucrurilor ridicate din posesia familiei inculpatului conform proceselor verbale aflate la filele 85-88, 90-93 și 95-98 vol. IV dosar urmărire penală.

În baza art.274 al.1 Cod de procedură penală a fost obligat inculpatul B. A. la plata sumei de 20.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Examinând cauza dedusă judecății, prin coroborarea întregului material probator administrat în timpul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești, în scopul aflării adevărului și lămurii acestuia sub toate aspectele, prima instanță a reținut următoarele:

Anterior examinării în detaliu a stării de fapt, așa cum a rezultat din ansamblul probelor administrate în cauză, instanța s-a considerat datoare să se pronunțe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulată la termenul de judecată din 26.06.2014 de părțile civile prin apărătorii aleși, respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 174 alin.1 din Vechiul Cod penal în art. 175 alin.1 lit. a) și b) din Vechiul Cod penal. După cum se va vedea în mod detaliat mai jos, fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. A. și în privința căreia s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, nu poate întruni trăsăturile constitutive ale infracțiunii de omor calificat (împrejurările care califică fapta fiind reprezentate în opinia apărătorilor părților civile de premeditare și de săvârșire a ei din interes material), ci doar pe cele ale infracțiunii de omor simplu. Într-adevăr, așa cum a fost descrisă fapta în cuprinsul actului de trimitere în judecată și așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, nu a fost conturat nici un act de premeditare în ceea ce privește comiterea ei de către inculpat, din cele ce vor fi expuse mai jos urmând să se demonstreze că elementul material al laturii obiective al infracțiunii de omucidere a fost reprezentat de o acțiune spontană, atât circumstanțele de timp și de loc ale comiterii faptei, cât și atitudinea ulterioară a inculpatului demonstrând acest fapt. Pe de altă parte, nu poate fi reținut nici un interes material în cauză, condițiile contractuale între asociații care dețineau complexul Riviera fiind clar stabilite, astfel încât dispariția victimei A. A. nu ar fi determinat câtuși de puțin un beneficiu material în favoarea soților B., fiul victimei (partea civilă A. A. E.) fiind cel împuternicit să preia părțile sociale și să exercite activitatea societății în absența tatălui său, cum de altfel s-a și întâmplat nu doar după dispariția acestuia în data de 01.05.2013, ci și anterior, pe perioadele cât tatăl său era plecat în Statele Unite ale Americii. Susținerea unuia dintre apărătorii părților civile cum că interesul material ar rezulta inclusiv din voința victimei de a separa de asociații săi întărește mai degrabă ideea excluderii oricărui interes material din partea inculpatului în comiterea infracțiunii de omor, întrucât investiția masivă pe care acesta a făcut-o în societatea în care soția sa era asociată cu victima justifica tocmai derularea unei activități cât mai profitabile de către respectiva societate, astfel încât inculpatul și soția sa să-și poată amortiza cât mai repede investiția respectivă. De altfel, în sprijinul acestei opinii pledează și constatarea organelor de urmărire penală (neinfirmată ulterior de nicio probă) cu privire la existența unei înțelegeri între asociații B. A. și A. A., înțelegere conform căreia toate veniturile obținute în societate urmau să fie încasate de familia B. până la recuperarea investiției efectuată de aceasta. Ca atare, atât prin prisma celor expuse în prezentul paragraf, cât și pe baza considerațiilor de fapt ce urmează să fie reproduse mai jos, atunci când se va proceda la analiza sistematică a probelor administrate în cauză și la descrierea stării de fapt, instanța a constatat că cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de omor simplu în cea de omor calificat este nefondată, urmând să fie respinsă ca atare.

În continuare instanța a procedat la examinarea fiecăreia dintre cele trei ipoteze expuse, după caz, de organele de urmărire penală, de apărătorii părților civile sau de apărătorii inculpatului cu privire la soarta victimei A. A. ulterior datei de 01.05.2013, cu analizarea distinctă a argumentelor prezentate în favoarea sau în defavoarea fiecăreia dintre aceste ipoteze, urmând apoi să se demonstreze în mod indubitabil conturarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a uneia singură dintre acestea, celelalte două fiind excluse cu desăvârșire. Aceste trei ipoteze sunt reprezentate de posibilitatea dispariției victimei de la domiciliu și locul de muncă, aceasta aflându-se însă în continuare în viață, apoi de posibilitatea uciderii sale de către un grup de cetățeni ai unui stat din fostul spațiu sovietic (lansându-se pe rând ipoteza cetățeniei moldovene, ucrainene sau ruse a acestora) sau de posibilitatea uciderii sale de către inculpat.

Ipoteza că A. A. s-ar afla încă în viață este alimentată, în opinia unora dintre apărătorii inculpatului, de nedescoperirea cadavrului acestuia și de absența unor dovezi directe privind moartea acestuia (absența unor probe tehnico-științifice de natură criminalistică sau biocriminalistică care să explice rezonabil mecanismul de producere a unor leziuni, lipsa valorii probante a proceselor verbale de cercetare la fața locului întocmite de organele de cercetare penală, absența unui mobil precis determinat al prezumtivei fapte, absența unor acte medicale, presiunile și violențele exercitate de organul de urmărire penală în raport de unii martori audiați în cauză, interesul existent în privința unor membrii ai familiei lui A. A. ca acesta să fie dispărut, lipsa unor verificări complete privitoare la posibilitatea supraviețuirii acestuia, cum ar fi verificarea conturilor bancare și ale telefonului mobil). O parte dintre argumentele invocate reprezintă totodată argumente comune cu apărarea potrivit căreia nu inculpatul ar fi autorul faptei de omor, ci terțe persoane care constituie baza celei de-a doua ipoteze privind posibilitatea suprimării vieții lui A. A. (de unde probabil explicația contradicțiilor între temeiurile de achitare invocate de apărătorii inculpatului, după caz inexistența faptei sau inexistența probelor că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de omor), drept pentru care vor fi analizate individual în momentul expunerii argumentelor și contraargumentelor aferente celei de-a doua și a treia ipoteze elaborate cu privire la soarta lui A. A., o altă parte urmând să fie analizată punctual atunci când va fi expusă starea de fapt stabilită în cauză.

S-a susținut de către unul dintre apărătorii inculpatului faptul că hotărârea de declarare judecătorească a morții nu are nicio relevanță în materie penală, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin.2 Cod procedură penală, care stipulează că „hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. Se impune însă ca dispozițiile respective să fie reținute în egală măsură cu cele prevăzute de art. 52 și 53 din Codul civil. Primul dintre acestea stipulează expres în cuprinsul primul aliniat că „cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind acea a morții”, iar cel de-al doilea prevede că „cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. În cazul în speță T. A. a pronunțat sentința civilă nr. 3420/11.12.2013 (dosarul nr._/55/2013), rămasă definitivă prin neapelare, sentință prin care s-a dispus declararea ca decedat a lui A. A. la data de 01.05.2013, în municipiul A.. Or, în aceste condiții, în armonie cu prevederile legale expuse mai devreme, se stabilește în mod indubitabil că persoana respectivă nu este una dispărută, ci una decedată, localizarea în timp și spațiu a decesului având autoritate de lucru judecat inclusiv în fața instanței penale. Fără a nega susținerile apărătorilor inculpatului conform cărora respectiva hotărâre civilă nu dovedește existența faptei de omor, identitatea făptuitorului acesteia sau forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta, se constată în schimb că este nefondată susținerea unuia dintre aceștia conform căreia respectiva hotărâre judecătorească de declarare a morții nu reprezintă o probă certă care să demonstreze faptul că victima nu ar mai fi în viață. În fapt, cele statuate prin respectiva hotărâre civilă nu sunt în contradicție cu prevederile art. 28 alin.2 Cod procedură penală, fiind în același timp în consonanță cu dispozițiile art. 52 alin.1 și 53 din Codul civil. S-a statuat așadar în mod definitiv faptul că A. A. a încetat din viață la data de 01.05.2013, pe raza municipiului A., el nemaiputând fi socotit a fi în viață. Dacă hotărârea instanței civile nu constituie într-adevăr o probă care să demonstreze suprimarea vieții victimei de către inculpat, aceasta demonstrează pe de altă parte faptul că victima nu se mai află în viață, cu reperele de timp și de spațiu arătate în privința decesului. Ca atare, fără a mai fi necesară examinarea în acest context a argumentației legată de modul în care acesta a încetat din viață, cu distincția dintre probatoriul direct și cel indirect (argumentație ce va fi examinată în detaliu în cuprinsul prezentei hotărâri atunci când va fi descrisă starea de fapt), instanța constată excluderea cu desăvârșire – în raport cu prevederile sentinței civile definitive nr. 3420/2013 pronunțată de T. A. și cu dispozițiile articolelor 52 alin.1 și 53 din Codul civil – a ipotezei conform căreia A. A. ar mai fi încă în viață, având eventual statutul de persoană dispărută. Se stabilește așadar faptul că A. A. a încetat din viață în data de 01.05.2013, în municipiul A., urmând să fie stabilite circumstanțele în care acesta a decedat, în urma examinării celorlalte două ipoteze emise cu privire la autorul sau autorii infracțiunii de omor, așa cum au fost ele expuse mai devreme.

S-a constatat pe baza unor probe administrate de apărătorii inculpatului, dublate de susținerea în repetate rânduri de către aceștia, precum și de către inculpat personal (cel puțin în mod implicit), faptul că s-a acreditat din perspectiva acestei poziții procesuale posibilitatea uciderii lui A. A. de către un grup de cetățeni proveniți din fostul spațiu sovietic (oscilându-se între apartenența acestora la Republica M., Republica Ucraina sau Federația Rusă), cel mai adesea vehiculându-se prezența în compania victimei a unui anume „N.”.

Astfel, inculpatul a declarat la termenul de judecată din 08.05.2014 faptul că știa despre unele relații de durată existente între nepoții victimei și unii cetățeni din Republica M., considerând că atât el cât și victima erau amenințați de cetățeni moldoveni. În acest context, afirmă că în cursul lunii aprilie 2013 l-a văzut de la distanță pe A. A. purtând discuții cu un anume „N.”, într-un context anterior victima lăsându-l să înțeleagă că era presat de anumite persoane să le remită o sumă de bani consistentă. Inculpatul afirmă că el ar fi înțeles că victima ar fi făcut referire la N. și însoțitorii acestuia, legând așadar discuțiile purtate în luna aprilie 2013 de A. A. cu N. (discuții desfășurate pe terasa complexului Riviera) de aceste împrejurări. Alăturarea celor două contexte rezultă din spusele inculpatului privitoare la tonul ridicat cu care i se adresa N. lui A. A., menționând că acesta din urmă părea a fi în dificultate și că și-ar fi întors demonstrativ buzunarele pe dos; tot inculpatul afirmă însă că nu a perceput nici un cuvânt din discuția purtată între cele două persoane. Pe de altă parte, în cursul aceleiași declarații, inculpatul afirmă că nu a efectuat nicio sesizare oficială cu privire la această ipoteză, intenționând să discute cu organele de poliție despre împrejurările respective, fără însă a fi ascultat. În partea finală a declarației respective, inculpatul afirmă că singura persoană căreia i-a pomenit pasager despre aceste întâlniri a fost soția sa, martora B. A..

Anterior acestei declarații, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a afirmat într-o declarație dată la P. de pe lângă T. A. că în data de 01.05.2013, între orele 20-21, a fost acostat în fața blocului în care locuiește de către o persoană pe care a văzut-o în ultimii trei ani de câteva ori în compania lui A. A., persoană care i-ar fi reproșat comportamentul victimei și i-ar fi comunicat că acesta îi datorează mai mulți bani, context în care i-a cerut mașina. Inculpatul și-ar fi manifestat disponibilitatea în acest sens, mai întâi încercând să-i înmâneze cheile acesteia, apoi lăsându-le pe roata din stânga față a autovehiculului respectiv, constatând însă că mașina a fost lăsată parcată în fața blocului. Ulterior, în cuprinsul aceleiași declarații afirmă că ar bănui că persoana care l-a ucis pe A. A. ar putea fi persoana care l-a interpelat pe el însuși (în circumstanțele descrise mai sus), știind despre lansarea victimei în diverse afaceri ilegale.

Aspectele amintite în respectiva declarație au fost detaliate în declarația dată de inculpat în fața Tribunalului A. la termenul de judecată din 22.07.2013, declarație în cuprinsul căreia îl nominalizează pe individul care îi ceruse mașina ca fiind „N.”, precizează datoria lui A. A. către acesta (respectiv 10.000 euro) și adaugă amănunte suplimentare și contradictorii cu cele afirmate în cuprinsul declarației anterioare, respectiv faptul că mașina sa ar fi luat foc accidental, ca urmare a producerii unui scurt-circuit. Din contră, în cuprinsul acestei declarații afirmă expres că întorcându-se în parcarea din fața blocului său a găsit staționând acolo un alt individ care l-ar fi amenințat că-i va zbura creierii pentru că nu a executat dispozițiile lui N., solicitându-i apoi sub aceeași amenințare să se prezinte peste o oră cu o cantitate de benzină asupra sa la .. Conformându-se, inculpatul a efectuat deplasarea respectivă și a fost îndrumat la fața locului să parcheze autoturismul pe malul Mureșului, cerându-i-se apoi să-l incendieze cu ajutorul flacoanelor de benzină aflate asupra sa, cerință ce i-a fost adresată de către individul cu care discutase anterior și de către N.. De teamă inculpatul s-a conformat, cu toate că cei doi indivizi au plecat înainte, din autoincendierea autovehiculului său rezultând mai multe arsuri pe față și pe mâini.

Singura persoană pe care apărarea a propus-o ca martor pentru a confirma existența acestor cetățeni moldoveni, ucraineni sau ruși în anturajul victimei, cu stabilirea unor contacte ulterioare și cu inculpatul, este martorul J. M., care la termenul de judecată din 13.03.2014 afirmă că în dimineața zilei de 02.05.2013, în timp ce-și plimba câinele, ar fi remarcat în preajma blocului în care locuiește inculpatul prezența unei mașini străine în care se aflau doi indivizi pe care crede că i-a auzit vorbind în limba rusă. Martorul a afirmat de asemenea cu automobilul era înmatriculat în Ucraina și că, deși nu i-a văzut niciodată pe acei indivizi în compania inculpatului, s-a gândit că ar putea fi tocmai persoanele la care acesta ar fi făcut referire (datele fiind aflate de martor din cuprinsul rechizitoriului).

La rândul său, martora B. A., soția inculpatului, afirmă în declarația consemnată la termenul de judecată din data de 30.09.2013 că, deși soțul său i-ar fi spus că A. A. a fost implicat într-o rețea de falsificare de cărți de identitate împreună cu cetățeni moldoveni la care avea datorii, persoane care l-ar fi urmărit pe inculpat până în fața blocului, ea personal nu a văzut niciodată vreun cetățean moldovean prezent în cadrul complexului Riviera, așadar nici în data de 01.05.2013. Totodată, precizează că nu știe dacă A. A. era amenințat de către cineva.

Afirmațiile martorului T. Z., invocate de apărare, cum că în data de 12.05.2013 ar fi fost amenințat de pasagerii unui autoturism, pasageri pe care nu-i cunoaște și despre care a precizat că erau doi bărbați și două femei, fără însă a susține că ar fi fost cetățeni moldoveni, ucraineni sau ruși sau că i-ar fi vorbit în vreuna dintre limbile respective, nu au putut fi reținute în mod rezonabil ca susținând în vreun fel nu numai varianta expusă de inculpat, dar nici măcar existența unor persoane de tipul celor descrise de acesta din urmă. Mai mult, martorul respectiv nu indică că vreunul dintre acești pasageri ai autoturismului respectiv ar fi făcut vreo referire la A. A. sau la B. A..

Din economia tuturor informațiilor furnizate de inculpat și de cei trei martori indicați mai devreme cu privire la pretinsa implicare a unor cetățeni străini în uciderea lui A. A., declarații coroborate cu întregul ansamblu probatoriu administrat în cauză, a rezultat în mod indubitabil caracterul de neacceptat al acestei ipoteze, practic spusele inculpatului în această privință (extrem de contradictorii și neomogene de altfel) neputând fi coroborate cu nicio altă declarație de martor sau vreo probă de altă natură. În mod evident cele spuse de martorul J. M. nu pot confirma susținerile inculpatului, simpla remarcare de către acesta a unor persoane pe care nu le cunoștea și despre care afirmă că nu le-a văzut niciodată în compania inculpatului neputând conduce la confirmarea variantei prezentată de acesta, cu atât mai mult cu cât însuși martorul declară că a aflat despre varianta respectivă anterior, citind rechizitoriul publicat în presa locală. Lipsa oricărei relaționări între prezența acelor persoane în interiorul unui autovehicul cu numere de Ucraina, parcat într-un loc public și derularea unor relații de afaceri cu victima A. A. sau din contră amenințarea și agresarea inculpatului este evidentă, martorul nefurnizând nici un fel de amănunte în acest sens, certificând că nu știe nimic despre persoanele respective în afara unei discuții între ei care i s-a părut a fi purtată în limba rusă. Absența oricăror conexiuni între ipoteza prezentată de inculpatul B. A. și perceperea unor persoane străine în apropierea blocului său de către martorul J. rezultă nu doar din ansamblul declarației martorului, dar este ilustrată și de nesesizarea vreunei autorități în legătură cu suspiciunile pe care martorul afirmă că a început să le aibă după ce a aflat despre conținutul rechizitoriului.

După cum s-a arătat mai devreme, referirea la cele patru persoane cu care s-a întâlnit martorul T. în data de 12.05.2013 nu poate fi apreciată ca având vreo legătură oricât de fragilă cu varianta susținută de inculpat în ceea ce privește măcar săvârșirea infracțiunii de distrugere.

Cât privește susținerile în această privință ale martorei B. A., acestea mai degrabă infirmă varianta prezentată de inculpat, de vreme ce a declarat că nu a văzut niciodată astfel de persoane în prezența soțului său sau a lui A. A., iar atunci când s-a dus să-l ia pe soțul său din pădurea V. în noaptea de 1/2 mai 2013 acesta i-ar fi spus inițial că nu mai știe unde și-a parcat mașina și de aceea a solicitat-o la fața locului. Pretinsa implicare a victimei într-o rețea de falsificatori din care ar fi făcut parte și cetățeni moldoveni neidentificați i-a fost relatată exclusiv de inculpat, fără ca martora respectivă să dețină alte elemente de fapt care să confirme veridicitatea acestor afirmații.

Revenind la susținerile inculpatului, dincolo de numeroasele reveniri și infirmări asupra celor declarate anterior, fără a mai vorbi de mai multe contradicții semnalate în expunerea celor susținute de el în cuprinsul celor trei declarații care i-au fost luate de diferitele organe judiciare, așa cum a fost efectuată mai sus, instanța a constatat de asemenea că inculpatul nu reușește să indice o logică credibilă acțiunilor pretinșilor cetățeni moldoveni care s-ar fi aflat în relații cu victima, neavând nicio dovadă măcar potențială asupra intențiilor agresive ale acestora față de A. A. și neputând relaționa pretinsele conflicte pe care aceștia le-ar fi avut cu victima cu atitudinea agresivă pe care au manifestat-o în privința sa. Astfel, inculpatul nu poate explica de ce respectivele persoane, de vreme ce oricum îi suprimaseră viața victimei în opinia sa, au mai considerat necesar să-l pună să-și incendieze propriul autoturism, atâta vreme cât el nu derula nici un fel de afaceri cu acei cetățeni și nu avea calitatea de asociat al lui A. A. (acesta fiind asociat cu soția sa). De asemenea, același inculpat nu a afirmat în nici un moment că A. A. sau cetățenii moldoveni respectivi i-ar fi spus despre intențiile de ucidere a victimei, după cum repetatele agresiuni pe care inculpatul afirmă că le-ar fi suferit din partea acelorași cetățeni nu au fost aduse la cunoștință imediat după comitere, în modul detaliat în care au fost relatate mai sus, nici organelor de poliție, nici vreunei terțe persoane. Dată fiind lipsa oricărei susțineri a acestei variante prezentată de inculpat, în mod direct sau prin apărătorii săi, precum și contradicțiile și lipsa evidentă de logică în desfășurarea acțiunilor clamate de aceeași parte, în ceea ce privește raporturile cu acești cetățeni moldoveni, ucraineni sau ruși, instanța a considerat că și această ipoteză este complet nefondată, neputând fi luată în considerare în stabilirea stării de fapt.

Excluderea acestor două ipoteze (cea privitoare la aflarea încă în viață a victimei A. A. și cea a uciderii sale de către alte persoane decât inculpatul) nu impun fără doar și poate în mod automat concluzia că nu ar putea fi acceptată decât cea de-a treia ipoteză conturată, respectiv cea privitoare la uciderea victimei de către inculpat, reținerea acestei ipoteze fiind necesar a se efectua pe baza elementelor probatorii rezultate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. După cum se va vedea mai jos, ca urmare a analizării întregului ansamblu probatoriu, se conturează o stare de fapt care indică calitatea inculpatului de autor al infracțiunii de omor simplu săvârșită asupra victimei, vinovăția sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Analizarea stării de fapt s-a impus a fi precedată de câteva considerații privitoare la punctul central al apărării inculpatului, respectiv absența cadavrului victimei. S-a constatat că toate teoriile dezvoltate de apărare, cât se poate de variate (în ciuda faptului că unele sunt complet ipotetice, în afară de absența cadavrului nefiind invocat în sprijinul lor nici un alt mijloc de probă), pornesc de la nedescoperirea corpului victimei, mergându-se până la susținerea unuia dintre apărătorii inculpatului cum că în alte sisteme de drept nici nu s-ar fi procedat la constituirea unui caz de omucidere în atare condiții. În realitate însă, existența cadavrului constituie doar un mijloc de probă ce se impunea a fi coroborat cu alte mijloace de probă care să contureze vinovăția unei persoane sau a alteia, descoperirea efectivă a cadavrului victimei nesusținută de nici un fel de alte probe neputând în nici un caz să-l incrimineze pe inculpat sau pe o altă persoană. În acest caz de omucidere, ca și în altele, organele de cercetare și urmărire penală au constituit un cerc de suspecți, procedură care ar fi decurs la fel inclusiv în condițiile în care cadavrul ar fi fost găsit, probele specifice administrate conducând la stabilirea inculpatului ca unică persoană suspectă de săvârșirea infracțiunii de omor. Cu toate că inițial victima a fost considerată persoană dispărută, dovezile copleșitoare care demonstrează faptul că aceasta reprezintă o persoană decedată s-au coroborat cu cele care-l incriminează exclusiv pe inculpat ca fiind persoana responsabilă de încetarea din viață a victimei.

La nivel mondial, există o . cazuri în care s-au dispus condamnări definitive cu toate că nu a fost descoperit cadavrul victimei. O enumerare care nu este câtuși de puțin limitativă include într-o astfel de listă victima JeisonAndresRestrepo, ucisă la 29.04.2012 în provincia columbiană Pereira, atât autorul intelectual, cât și cel material al omuciderii fiind capturați după aproximativ un și jumătate de investigații. Un alt caz este cel al victimei R. Nunez, ucisă în cursul anului 2009 în Spania, în iulie 2012 trei inculpați fiind condamnați pentru uciderea sa, fără să fie descoperit corpul victimei. Tot în anul 2009 victima M. Monzon a fost ucisă în A., în capitala federală Buenos Aires, soțul acesteia fiind condamnat în mod definitiv pentru infracțiunea de omor fără a fi găsit corpul victimei. În A. au fost condamnate la pedepse de câtre 20 de ani închisoare două călugărițe găsite vinovate de uciderea unei profesoare de religie, fără să fie descoperit cadavrul acesteia, deși infracțiunea a avut loc în cursul anului 2006. Un alt caz este cel al studentului argentinian Miguel Bru, pentru uciderea căruia în anul 1993 au fost condamnați doi inculpați în cursul anului 1999, fără să fie găsit vreodată cadavrul. Tot în A. a fost condamnat un inculpat găsit vinovat de moartea unei turiste elvețiene numită AnnagrethWurgler, faptă petrecută în luna august 2004, corpul victimei nefiind descoperit. Nu trebuie ignorat de asemenea cazul Martei DelCastillo, tânără andaluză pentru uciderea căreia s-a dispus condamnarea unui inculpat prin sentința nr. 1/2012 a Secției a VII-a din cadrul Audiencei Provincial din Sevilla, fără să fie descoperit cadavrul victimei.

După cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză s-a stabilit în mod indubitabil, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, faptul că victima nu se mai află în viață, urmând să se arate în continuare argumentele care-l învinovățesc pe inculpatul B. A. pentru comiterea infracțiunii de omor în dauna victimei. Atât în jurisprudență cât și în literatura de specialitate, s-a arătat că poziția psihică a făptuitorului unei infracțiuni de omucidere în raport cu aceasta se impune a fi stabilită atât în raport cu împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, cât și funcție de atitudinea infractorului ulterioară săvârșirii faptei. Specificul urmăririi penale derulată în prezenta cauză s-a axat într-adevăr în cea mai mare parte pe stabilirea împrejurărilor în care a acționat inculpatul în noaptea de 1/2 mai 2013, existând contradicții între afirmațiile organelor de urmărire penală referitoare la diversele împrejurări analizate pe de o parte și explicațiile furnizate de inculpat și apărătorii săi cu privire la aceleași împrejurări pe de altă parte.

Astfel, s-a constatat de la bun început faptul că inculpatul a intrat sau a încercat să intre în contact cu un număr relativ mare de persoane în noaptea respectivă, manifestând o agitație permanentă și efectuând mai multe deplasări la diverse locații de pe raza municipiului A. și din împrejurimi, comportament pentru care el a oferit explicații contradictorii și nesusținute în mod convingător, încercând în permanență să contrazică versiunea prezentată de organele de urmărire penală. Analizând cronologic aceste împrejurări, s-a constatat că în intervalul de timp cuprins între orele 21,00-21,30, inculpatul s-a aflat în incinta restaurantului din complexul Riviera, prezența sa în locul respectiv fiind certificată de martorul P. D. I. care s-a deplasat în incinta respectivă pentru o problemă administrativă, remarcând faptul că o porțiune din pardoseala de gresie era umedă. Imediat după el în restaurant a intrat inculpatul, într-o stare certă de agitație (martorul afirmând că era speriat și tremura), care i-a adresat martorului solicitarea de a conduce mașina proprietatea victimei (marca Mercedes, nr. înmatriculare_ ), cu toate că știa că acesta nu posedă permis de conducere. Justificarea inculpatului în această privință cum că ar fi vrut să-l trimită să aducă aluatul pentru pizza nu poate fi acceptată, de vreme ce martorul nu confirmă acest aspect și însărcinarea respectivă nu a mai fost îndeplinită de nici un alt angajat. În urma refuzului martorului (care susține că a realizat că este ceva suspect la mijloc), inculpatul i-a solicitat acestuia să-l cheme de urgență la fața locului pe colegul său, martorul O. M. I. pentru a spăla pe jos în zona aceleiași porțiuni umede. De remarcat faptul că martorul P. a constatat că inculpatul avea în mână cheia automobilului victimei, în condițiile în care acesta din urmă nu permitea folosirea mașinii personale decât soției și fiului său. Nu este lipsit de semnificație nici faptul că, potrivit declarației aceluiași martor P., în zona restaurantului nu se afla în acel interval de timp nici un angajat al localului sau vreo persoană străină.

Chemat de colegul său, martorul O. s-a deplasat în restaurant și a început să spele pe jos în locul indicat de martorul P., constatând absența atât a inculpatului, cât și a autoturismului acestuia (marca BMW, nr. de înmatriculare_ ). În timpul spălării, martorul O. a remarcat prezența unor pete de culoare brun-roșcat, percepute de el ca fiind pete de sânge, spălând în plus și zona dinspre . terasă, precum și tocul ușii, zonă în care de asemenea a observat pete de sânge (în cuprinsul declarației luată în faza de urmărire penală certifică cu siguranță faptul că era vorba despre sânge). Ambii martori au considerat în cursul unor discuții purtate între ei și relatate organelor de urmărire penală faptul că se întâmplase ceva rău, inculpatul agresându-l sau chiar ucigându-l pe A. A..

De remarcat că relațiile dintre familiile B. și A. nu erau la cel mai bun nivel, chestiune de notorietate în rândul angajaților complexului Riviera, la dosarul cauzei existând mai multe declarații referitoare la desfășurarea unor conflicte anterioare, verbale și chiar fizice, între membrii celor două familii, victima A. A. declarându-și în repetate rânduri intenția de a-și separa afacerile proprii de cele ale soției inculpatului. O situație tensionată între aceasta și victimă este certificată inclusiv de către martora FreerAnela, care confirmă faptul că în data de 01.05.2013 victima și martora B. A. (soția inculpatului) nu vorbeau unul cu celălalt. Susținerile unora dintre apărătorii inculpatului cum că acesta ar fi fost în relații bune cu victima (acesta din urmă cerându-i chiar bani cu împrumut) sunt bazate exclusiv pe spusele acestuia, neconfirmate de alte persoane neutre, din afara familiei sale.

Spălarea aceluiași loc arătat mai sus a fost reluată după orele 23,00, la cererea martorei B. A., soția inculpatului, cerere ce le-a fost adresată martorilor P. și O. după o discuție telefonică cu inculpatul. Cu toate că martorii declară că nu s-a mai întâmplat niciodată să spele pe jos la o astfel de oră, terasa respectivă fiind închisă de doi ani și ei neînțelegând de ce trebuia să facă ordine acolo, explicația oferită de soția inculpatului a fost formală, în sensul necesității „de a face frumos pentru clienți”. De remarcat de asemenea că următorul eveniment ce urma să fie organizat în locația respectivă era programat peste aproape o lună. Explicațiile oferite de inculpat repetatelor acțiuni de spălare a podelei din bucătăria restaurantului, doar într-o anumită zonă, ultima dintre acestea fiind efectuată chiar de el în data de 02.05.2013 (potrivit declarației martorului O.) sunt motivate tot de necesitatea de a face curat, fără însă să explice interesul brusc al asigurării curățeniei doar în acea zonă, în mod repetat și la intervale scurte de timp, în condițiile în care restaurantul era închis. Un alt element de detaliu care contrazice în mod evident interesul clamat de inculpat pentru curățenia excesivă este reprezentat de mențiunile cuprinse în procesul verbal de efectuare a percheziției domiciliare întocmit în data de 22.05.2013, mențiuni care fac trimitere la ticsirea apartamentului inculpatului cu bunuri alimentare și nealimentare, îmbrăcăminte, încălțăminte, produse de cosmetică, băuturi alcoolice, toate bunurile fiind așezate pe podeaua apartamentului și pe mobilele existente în interiorul acestuia, accesul în toate încăperile făcându-se foarte greu, sens în care sunt atașate și un număr de planșe fotografice. Din imaginile respective rezultă în mod evident lipsa de preocupare a inculpatului pentru ordine și igienă în propria sa locuință, așadar în spațiul său intim, atitudine ce intră în contradicție cu preocuparea sa excesivă pentru curățarea unor anexe ale unui restaurant care nici măcar nu-i aparținea.

Pe de altă parte, dată fiind absența altor persoane din preajma locației respective în seara zilei de 01.05.2013 (restaurantul nefiind funcțional), în intervalul orar indicat și puțin înaintea acestuia constatându-se prezența în zonă doar a victimei și a inculpatului, inculpatul fiind găsit la fața locului într-o stare de agitație extremă de către martorul P., iar victima nemaifiind văzută niciodată, se impune de la sine concluzia că acele pete de sânge a căror prezență a fost certificată în bucătăria restaurantului de către martorii P. și O. proveneau de la victima A. A.. La această concluzie au ajuns de altfel și martorii, pe baza comportamentului inculpatului și a acțiunilor inexplicabile descrise mai sus, neputând fi oferită vreo altă explicație rațională cu excepția agresării victimei de către inculpat în locația respectivă. D. fiind intervalul relativ scurt de timp scurs între deplasarea inculpatului și a victimei în zona restaurantului din complex și venirea în aceeași locație a martorului P., este evident caracterul spontan al conflictului izbucnit între inculpat și victimă, acțiunile ulterioare ale primului dintre ei excluzând premeditarea faptei. Totodată, intenția manifestată de inculpat de a se deplasa mai întâi mașina victimei de la fața locului (mașină pe care nu era îndreptățit să o folosească), intenție la care a renunțat ca urmare a refuzului martorului P. de a conduce acel autovehicul, urmată de deplasarea cu propria mașină, în condițiile în care mașina victimei a rămas parcată în apropierea restaurantului (inculpatul renunțând așadar cu desăvârșire la deplasarea acesteia fără a oferi vreo explicație rezonabilă privitoare la intenția inițială abandonată ulterior), confirmă varianta susținută de organele de urmărire penală potrivit căreia corpul victimei a fost transportat cu automobilul incendiat ulterior de inculpat, deși acesta dorea în primă fază să-l transporte cu mașina acesteia. Este posibil de asemenea ca, după rănirea victimei sau aducerea sa în stare de inconștiență de către inculpat, acesta să-i fi suprimat viața în interiorul autoturismului pe care ulterior l-a incendiat pentru a distruge urmele biologice.

Pe baza constatărilor expertizelor de specialitate efectuate în faza de urmărire penală s-a constatat că mostrele de gresie prelevate din bucătăria restaurantului din complexul Riviera în care s-a produs . săvârșită de inculpat asupra victimei, mostre prelevate din zona spălată în mod repetat și profesionist de inculpat și martorii O. și P. (desemnate drept „bucăți de gresie din tocul ușii de acces în localul unde a avut loc altercația și din partea dreaptă din fața pultului localului unde a avut loc altercația”), nu conțineau nicio urmă de sânge, motiv pentru care nu au fost genotipate, însă aspectul respectiv, contrar susținerilor apărătorilor inculpatului, nu exclude câtuși de puțin comiterea faptei de către inculpat. Într-adevăr, dat fiind faptul că era vorba de o bucătărie a unui local public, era inerentă scurgerea periodică a unor cantități de sânge fie și de proveniență animală rezultată în urma tranșării cărnii pentru gătit, nemaivorbind de posibilele accidente casnice de tipul celui suferit de martorul C., care descrie cu lux de amănunte o hemoragie suferită la o dată anterioară celei de 01.05.2013, hemoragie produsă în urma tăierii sale la deget în timp ce toca legume în bucătăria respectivă. Martorul respectiv a precizat faptul că hemoragia abundentă a produs o dâră de sânge pe podeaua bucătăriei, în zona spălată în mod repetat în condițiile prezentate în paragrafele anterioare, fără ca însă expertizele de specialitate să depisteze vreo urmă din sângele martorului respectiv. Întrucât respectiva declarație de martor a fost acceptată de către toate părțile, nefiind contestată în nici un fel, este evidentă înlăturarea cu desăvârșire a oricăror urme de sânge din zona respectivă în urma spălărilor repetate și profesioniste efectuate de către trei persoane, spălări aplicate unei suprafețe plane, lucioase, fără striații, care nu presupunea infiltrarea sângelui, ci plutirea acestuia. În acest context, considerațiile pur teoretice expuse de unul dintre apărătorii inculpatului cu privire la mărimea, geografia și răspândirea petelor de sânge, formate prin proiectare sau pulsare arteroidă, nu prezintă nici un fel de interes în cauză, de vreme ce astfel de pete de sânge nu au fost depistate în locul respectiv. Nu interesează de asemenea urmele de sânge uman sau animal depistate în afara locației respective, fiind incontestabil faptul că acestea nu au legătură cu infracțiunea săvârșită.

Schimbarea repetată a îmbrăcămintei inculpatului în seara zilei de 1 mai și respectiv în noaptea de 1/2 mai 2013, explicată de acesta prin faptul că a făcut un duș înainte de a îmbrăca al doilea rând de haine, apoi prin arsurile suferite de materialul acestora, drept pentru care a trebuit să se schimbe din nou, poate fi acceptată în aceeași măsură în care se poate preta și explicațiilor date în acest sens de organul de urmărire penală. Dacă este certă necesitatea schimbării celui de-al doilea rând de haine datorită arsurilor suferite de acestea în urma incendierii mașinii proprii de către inculpat, necesitatea schimbării primului rând de haine, în măsura în care este relaționată cu intenția inculpatului de a șterge orice fel de urme materiale rezultate în urma manipulării cadavrului victimei A. A., este acceptabilă în egală măsură cu ipoteza incendierii mașinii personale din aceleași considerente. Dată fiind viabilitatea acestei acțiuni de incendiere, inculpatul săvârșind fără nici un fel de dubiu infracțiunea de distrugere, instanța apreciază că schimbarea primului rând de haine al inculpatului a fost determinată de acest din urmă motiv, neîmpiedicându-l nimic pe inculpat ca după duș să îmbrace din nou hainele purtate peste zi, mai cu seamă că ziua era la final, el având posibilitatea mai logică de a-și schimba hainele a doua zi dimineața. Faptul bizar al schimbării vestimentației trebuie apreciat și în raport de propriile susțineri ale inculpatului, care afirmă că era stresat și speriat de discuția desfășurată cu câteva minute în urmă în fața blocului său cu cetățenii moldoveni, ruși sau ucraineni la care a făcut referire, fiind greu de acceptat ipoteza preocupării inculpatului de aspectul său vestimentar în atare condiții.

Un alt aspect straniu și incriminator legat de comportamentul inculpatului din noaptea de 1/2 mai 2013 este cel referitor la comunicările telefonice ale acestuia. Astfel, în jurul orelor 01,00 din noaptea respectivă, inculpatul s-a deplasat la o benzinărie din municipiul A. (înregistrările camerelor de supraveghere montate la fața locului atestând acest lucru) de unde a achiziționat o cartelă telefonică nouă pe care a activat-o de îndată. Inculpatul nu a oferit o explicație rezonabilă deciziei luată în mijlocul nopții de a-și schimba cartela telefonică obișnuită cu una nouă, pretinzând că brusc telefonul său se aprindea și se stingea, procedând apoi la apelarea mai multor persoane pe care fie a reușit să le contacteze, fie nu, discutând însă cu acestea în prima parte a zilei de 02.05.2013. Una dintre persoanele apelate a fost martorul P., care însă nu a răspuns pentru că nu cunoștea numărul de telefon, iar alta a fost martorul D. C. (persoană care îi vânduse inculpatului sistemul de supraveghere de la complexul Riviera). Având în vedere faptul că în urmă cu aproximativ două-trei ore inculpatul îi ceruse soției sale să îi pună pe martorii O. și P. să spele din nou pe jos în zona descrisă mai devreme, iar în cursul dimineții următoare inculpatul a procedat el însuși în acest sens, este destul de probabil ca apelul telefonic adresat martorului P. să fi fost realizat în scopul formulării unei cerințe similare. Cât privește încercarea de contactare a martorului D. C., aceasta se explică potrivit nu doar declarației respectivului martor, ci și propriilor susțineri, prin aceea că inculpatul intenționa să obțină explicații și informații în legătură cu funcționarea respectivului sistem de supraveghere, la întâlnirea directă dintre cei doi din data de 07.05.2013 inculpatul întrebându-l în plus pe martor despre discuția pe care a avut-o cu organele de poliție în aceeași privință. Repetatele încercări de contactare ale martorului D. trebuie apreciate și în raport de deplasarea inculpatului în aceeași noapte de 1/2 mai 2013 la complexul Riviera, mai precis la restaurant, ocazie cu care a pornit sistemul de supraveghere oprit de mai multe zile.

Susținerile inculpatului, clamate în fața organelor judiciare, cum că ar fi făcut deplasarea respectivă și ar fi încercat să-l contacteze pe martorul D. datorită faptului că era îngrijorat de dispariția lui A. A. sunt infirmate pe deplin de faptul că abia după câteva ore, respectiv în dimineața zilei de 02.05.2013, familia victimei a anunțat organele de poliție despre dispariția lui A. A., inculpatul neavând așadar de unde să știe dacă acesta era deja o persoană dispărută, care trebuia căutată, cu câteva ore înainte ca familia victimei să anunțe acest lucru. Chiar dacă inculpatul ar fi vrut să controleze ipotetic prezența sau absența imaginii victimei pe materialele preluate de camerele de supraveghere video (despre care știa oricum că sunt oprite după cum el însuși i-a declarat mai târziu martorei I. M.), tot nu se poate explica grija excesivă pentru o persoană cu care era departe de a fi în relații cordiale și care în plus – potrivit susținerilor sale – îi provocase probleme cu niște persoane agresive (acei cetățeni moldoveni, ucraineni sau ruși la care a făcut referire). În sfârșit, grija bruscă și excesivă a inculpatului pentru victimă s-a manifestat la scurtă vreme după un eveniment extrem de șocant pentru acesta, potrivit susținerilor sale (detaliate și analizate mai sus) el fiind forțat de acei cetățeni străini să-și incendieze propria mașină.

O altă persoană contactată de inculpat de mai multe ori în noaptea respectivă a fost amanta sa, martora I. M., persoană căreia i-a oferit tot felul de explicații sumare referitoare la acțiunile sale din noaptea respectivă și din zilele următoare, cerându-i însă în mod repetat ajutorul, ajutor ce a culminat cu solicitarea de oferire a unui alibi pentru mai multe ore din cursul nopții de 1/2 mai 2013. Cu toate că martora I. M. a avut o atitudine oscilantă, declarând și retractând mai multe aspecte în această privință, totuși aspectele petrecute în noaptea respectivă, așa cum au fost percepute de ea, pot fi expuse cu destulă claritate. Concret, după ce inculpatul se înțelesese cu martora prin telefon să se deplaseze împreună în seara zilei de 01.05.2013 la reședința inculpatului din Sânpaul, unde urmau să-și petreacă noaptea, sens în care inculpatul urma să o contacteze din nou telefonic, acesta nu i-a mai telefonat și nu i-a mai răspuns la SMS-ul trimis. Contactarea martorei a fost realizată abia la orele 22,46 din seara de 01.05.2013 (conform listingului telefonic), anunțând-o că urmează să vină după ea. După ce s-au întâlnit, inculpatul și martora s-au deplasat în parcarea unui supermarket din municipiul A., parcare în care inculpatul i-a înmânat martorei o sumă de aproximativ 1.000 lei, o parte dintre bancnotele respective fiind ude. În legătură cu acest ultim aspect inculpatul oferă o variantă neverosimilă, susținând că întreaga cantitate de bani împreună cu telefonul său a căzut accidental în vasul de toaletă, întrucât atunci când a vrut să-și scoată telefonul a scos involuntar și suma de bani din buzunar. Cu toate acestea, martora I. M. declară că doar o parte dintre bancnotele respective erau ude și că acestea au fost scoase de inculpat din mai multe buzunare, neținându-i pe toți laolaltă. Independent de explicația nereală furnizată de inculpat în privința umezirii bancnotelor, se constată totuși că nu se poate stabili proveniența acestora și că proba respectivă nu este una de natură a-l incrimina pe inculpat, elocvent fiind doar comportamentul manifestat de acesta chiar în privința unor amănunte aparent nesemnificative.

Aceeași martoră se contrazice în repetate rânduri cu privire la manipularea unor arme de foc de către inculpat, susținând ba că inculpatul i-a încredințat una dintre aceste arme, ba că l-a văzut ea pe inculpat amenințând cu arma o altă persoană pe teritoriul Regatului Belgiei, ba că nu și-a dat seama dacă inculpatul i-a introdus în poșetă un pistol, ba că i-a cerut să-l păstreze și apoi să i-l înapoieze. Totodată, martora confirmă și apoi infirmă informațiile deținute despre arsenalul inculpatului, modul în care era păstrat acesta și cantitatea de gloanțe aferentă. Aspectele respective nu au stabilită o relaționare directă cu infracțiunea contra vieții săvârșită de inculpat, de vreme ce nu s-a putut stabili modalitatea în care inculpatul l-a ucis pe victimă (contrar susținerilor unuia dintre apărătorii inculpatului care afirmă în mod total eronat că organele de urmărire penală „ar fi pliat rechizitoriul pe mecanismul de producere al leziunilor victimei prin lovirea cu pumnii și picioarele”, astfel de susțineri nefiind reținute de nici un organ judiciar), fiind elocvente exclusiv prin prisma măsurilor de prevedere luate de inculpat ulterior săvârșirii faptei și pentru reliefarea încrederii pe care acesta o avea în martora I. M., persoană căreia îi ceruse să-i furnizeze un alibi.

Continuând firul evenimentelor, aceeași martoră a arătat că după ce a fost transportată de inculpat la locuința mătușii sale din municipiul A., acesta a plecat în grabă și într-o stare de agitație pentru a reveni apoi la aceeași locuință după aproximativ două ore, după ce o sunase în prealabil pe martoră utilizând cartela telefonică recent achiziționată (despre care s-a făcut vorbire mai sus). Venirea inculpatului la locuința martorei a fost justificată de recuperarea acelui obiect încredințat mai devreme acesteia în parcarea supermarketului, obiect pe care inițial martora l-a indicat ca fiind un pistol, pentru a infirma apoi această afirmație și a susține că nu știa ce se afla în propria ei geantă. Următoarea contactare a martorei a avut loc în dimineața zilei de 02.05.2013, în scopul deplasării acestora împreună în localitatea Băile F., unde au petrecut două nopți. Martora susține că în perioada respectivă a avut mai multe discuții cu inculpatul legate de soarta victimei A. A., printre altele inculpatul recunoscând că și-a incendiat propria mașină pentru a șterge urmele lăsate de uciderea victimei, cu toate că nu el ar fi autorul omorului (conjunctură în care ar fi evident complice, de vreme ce nu a denunțat fapta organelor de urmărire penală și a oferit ajutorul constând în înlăturarea urmelor infracțiunii). În cadrul acelorași discuții inculpatul a făcut referire la oprirea de către el a sistemului de supraveghere video de la restaurant, iar după întoarcerea lor la A., în seara zilei de 07.05.2013, i-a cerut martorei să-i asigure un alibi foarte bun pentru intervalul orar 21,00-24,00 din seara zilei de 01.05.2013. Această cerință a survenit ulterior abordării inculpatului de către organele judiciare, fiind astfel veridică concluzia organelor de urmărire penală referitoare la punerea în gardă a inculpatului în legătură cu suspiciunile manifestate de acestea în privința sa, el încercând să-și găsească o justificare pentru acțiunile sale. Realitatea căutării unui alibi de către inculpat în condițiile date este confirmată și de discuția pe care a purtat-o cu martora I. M. în Arestul I.P.J. A. în data de 28.05.2013, discuție înregistrată și în cadrul căreia i-a spus martorei că „pe ea nu o interesează toată chestia, însă trebuie să spună că nu știe nimic”.

Elocvente sunt și contactele din noaptea de 01/02 mai 2013 dintre inculpat și soția sa, martora B. A., pe lângă solicitarea telefonică pe care i-a adresat-o în legătură cu spălarea pardoselei bucătăriei de către martorii P. și O., acesta cerându-i să vină să-l recupereze din pădurea V. ulterior incendierii mașinii personale. Martora B. A. declară că inculpatul i-ar fi motivat necesitatea deplasării respective prin faptul că uitase unde își parcase mașina, pe drumul de întoarcere din pădure aruncând cheia acesteia pe fereastră (obiectul fiind recuperat de organele de poliție). Ajunși la domiciliul comun din A., inculpatul i-a cerut martorei să-i tundă genele arse, aceasta remarcând și o altă arsură pe mâna soțului său. Suspiciunile martorei B. A. privind implicarea inculpatului în moartea victimei sunt confirmate de repetatele afirmații ale acesteia făcută în fața organelor judiciare, aceasta susținând că inculpatul îi ceruse în repetate rânduri să nu-i pună nicio întrebare pentru că nu este treaba sa. Martora s-a declarat surprinsă atât de schimbarea bruscă a numărului de telefon al inculpatului, de afirmațiile inculpatului în legătură cu soarta lui A. A. despre care a declarat „că e bine ce a pățit pentru că oricum era un nesimțit”, de faptul că inculpatul îi ceruse să spele pardoseala bucătăriei din restaurant cu o soluție puternică și degresantă (pe care nu o poseda și pe care inculpatul intenționa să o cumpere), fără a mai vorbi de necesitatea creării unui alibi care să-i fie asigurat de martora I. M.. Aceeași martoră a declarat că a realizat că ceva nu este în regulă date fiind acțiunile inculpatului, arătând de asemenea că în zilele următoare datei de 02.05.2013 acesta i-ar fi comunicat că ar fi bine dacă ar ploua și într-un alt context că nu este cazul ca martorii O. și P. să declare că au fost puși să facă curat în bucătăria restaurantului. Veridicitatea suspiciunilor manifestate de martora B. A. este confirmată și de pasajele relevante din înregistrarea discuției purtată de ea cu inculpatul în Arestul I.P.J. A. din data de 14.05.2013, discuție în care o îndeamnă să le comunice martorilor P. și O. să nu mai vină în A., iar la îndemnul soției sale de a recunoaște săvârșirea faptei de omor și de a colabora cu organele de anchetă declară că „se va mai gândi”.

Faptul că martorii I. și O. își nuanțează sau chiar își infirmă părți din declarațiile date în faza de urmărire penală pe considerentul că împotriva lor s-au produs agresări verbale sau fizice, agresări provenind de la organele de cercetare penală nu poate fi luat în considerare, întrucât aceștia nu au făcut dovada recurgerii la nici unul dintre mijloacele legale administrative sau penale pe care le aveau la dispoziție, susținerile acestora nefiind bazate pe nici un argument general și obiectiv acceptabil de către o autoritate independentă și imparțială. Afară de aceasta, părțile din cele două declarații a căror infirmare se dorește în faza de cercetare judecătorească se coroborează cu declarațiile altor martori audiați în cauză, încadrându-se așadar în mod veridic în ansamblul probator.

Chestiunea legată de găsirea portofelului ce conținea acte de identitate ale victimei pe raza județului Bihor nu a putut fi câtuși de puțin interpretată ca un argument care l-ar putea dezincrimina pe inculpat, întrucât găsirea sa de către un martor neutru, în sensul că nu cunoștea pe niciuna dintre părțile din cauză, nu era angajat al complexului Riviera și nici măcar nu domicilia pe raza județului A., exclude cu desăvârșire suspiciunea de „fabricare” a probei respective (eventual de către părțile civile), idee acreditată de apărătorii inculpatului. Nu este lipsit de temei nici faptul că instanța nu a considerat că un astfel de element este de natură să-l incrimineze în mod suplimentar pe inculpat, de vreme ce martora I. M. susține că nu l-a văzut pe inculpat aruncând portofelul victimei pe geamul autoturismului în timp ce se deplasau spre Băile F., nefiind desigur exclusă posibilitatea respectivă de vreme ce parcarea în care a fost găsit obiectul respectiv se afla pe traseul de deplasare a celor doi (inculpat și martoră). Cu toate acestea, certitudinea aruncării obiectului respectiv nu este dovedită în aceeași măsură în care a fost dovedită de pildă aruncarea cheii autoturismului incendiat.

În concluzie, instanța a apreciat că cea de-a treia variantă avansată în cauză, cea privitoare la suprimarea vieții victimei A. A. de către inculpatul B. A. la data de 01.05.2013, el mai probabil în bucătăria din incinta restaurantului aflat în complexul Riviera din A. (nefiind exclusă însă nici aducerea sa în stare de inconștiență sau rănirea sa în această locație, urmată de suprimarea vieții în interiorul autoturismului incendiat ulterior de inculpatul B. A.). Ulterior, inculpatul a transportat corpul victimei într-un loc nedepistat, încercând apoi să-și acopere urmele prin modalitățile descrise pe larg în paragrafele anterioare. S-a remarcat că apărătorii inculpatului încearcă să argumenteze alte ipoteze nefundamentate nici măcar de o parte infimă din probatoriul administrat în cauză, întrecându-se în a propune tot felul de posibilități privitoare la soarta victimei A. A., ignorând probele copleșitoare care pledează pentru vinovăția acestuia. Probele respective nu sunt doar concludente în stabilirea vinovăției inculpatului, ci și administrate în conformitate cu prevederile legale, neputându-se constata nici un element de nelegalitate în modul lor de administrare, procurorul de ședință delimitând foarte clar etapa administrării probelor aferentă dispariției unei persoane de cea caracteristică investigării unei infracțiuni de omor.

Pe baza argumentației expusă mai sus, izvorâtă din coroborări obiective și concludente în cadrul întregului ansamblu probatoriu, rezultă fără putință de tăgadă că sunt întrunite trăsăturile constitutive ale infracțiunii de omor simplu, nefiind reținută nicio modalitate de agravare a încadrării juridice a faptei respective. Pe de altă parte, cu toate că nu s-a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei în această privință, afirmațiile unuia dintre apărătorii inculpatului potrivit cărora în cazul în care nu s-ar putea dovedi intenția săvârșirii unei infracțiuni de omor ar trebui să se rețină intenția săvârșirii infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, au fost apreciate ca fiind total nefondate, din mai multe puncte de vedere. Astfel, după cum s-a arătat mai devreme, unul dintre elementele importante pe baza cărora se apreciază latura subiectivă a unei infracțiuni constă în aprecierea poziției psihice a făptuitorului în raport de atitudinea adoptată după săvârșirea faptei. Or, în cazul dat, după cum s-a arătat detaliat mai devreme, inculpatul a încercat să zădărnicească cât se poate de mult aflarea adevărului, ascunzând sau distrugând corpul victimei, distrugând sau încercând să distrugă mijloace de probă și recurgând la mijloace dolosive pentru a-și ascunde acțiunile desfășurate ulterior săvârșirii faptei, inclusiv prin fabricarea unui alibi nereal. Pe de altă parte, acceptând logica dezvoltată de respectivul apărător, un inculpat ar putea fi tras la răspundere într-o astfel de ipoteză și pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, delimitarea între aceste forme infracționale fiind făcută alternativ, cu ignorarea criteriilor unanim acceptate în astfel de cazuri de jurisprudența și literatura de specialitate.

Din modalitatea de incendiere a propriului autoturism al inculpatului, incendiere săvârșită în pădurea V. din județul A., în cursul nopții de 1/2 mai 2013, săvârșită exclusiv de inculpat, nedeterminat de nimeni în acest sens (după cum s-a arătat în mod detaliat mai sus), rezultă întrunirea trăsăturilor constitutive ale infracțiunii de distrugere prevăzute de art. 217 alin. 1,4 și 5 din Vechiul Cod penal, distrugerea autoturismului realizându-se prin incendiere, locul și modalitatea de distrugere atrăgând un pericol public.

La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului, instanța a avut în vedere pe de o parte atât circumstanțele reale, cât și pe cele personale relevante în cauză, respectiv gravitatea infracțiunilor săvârșite de inculpat, atitudinea nesinceră a acestuia, împrejurările de comitere ale faptelor, natura și gravitatea rezultatelor produse, fără a ignora însă nici faptul că inculpatul a avut un comportament anterior corespunzător demonstrat de lipsa antecedentelor penale, fiind o persoană tânără, căsătorită, cu un copil minor provenit din altă relație și integrată social. Luând în considerare întregul ansamblu de criterii de individualizare a pedepselor, instanța le-a orientat spre mediul special prevăzut de lege, pentru infracțiunea de distrugere urmând să fie avute în vedere și dispozițiile legii penale mai favorabile (sub acest aspect legea nouă fiind cea mai favorabilă).

S-a constatat obligativitatea aplicării complementare a interzicerii unor drepturi pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 alin.1 din Vechiul Cod penal, precum și a pedepselor accesorii ca urmare a aplicării pedepsei principale.

Întrucât faptele au fost săvârșite de inculpat în concurs real de infracțiuni, s-a procedat la contopirea pedepselor stabilite și la aplicarea celei mai grele dintre acestea, nefiind necesară impunerea vreunui spor de pedeapsă (modalitatea de sancționare a pluralității de infracțiuni fiind mai favorabilă conform legii vechi care nu prevede sporul de pedeapsă obligatoriu).

În afară de pedeapsa principală stabilită pentru inculpat, instanța i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b Cod penal (cu excepția dreptului de a alege), aceasta fiind aplicată pe lângă pedeapsa rezultantă. De asemenea, pe durata executării pedepsei principale, până la eventuala grațiere sau împlinirea termenului de prescripție a executării acestora, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa accesorie de interzicere a unor drepturi.

S-a procedat de asemenea, în baza art. 72 Cod penal, la deducerea perioadei de reținere și arestare preventivă, din durata pedepsei principale aplicată inculpatului, fiind menținută lui de arest pe considerentul că temeiurile avute în vedere până în prezent subzistă în continuare, fiind cu atât mai mult confirmate de condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate, neintervenind nici un temei nou care să arate contrariul și care să justifice punerea în libertate a unui inculpat condamnat inclusiv pentru săvârșirea unei infracțiuni contra vieții la o pedeapsă rezultantă de 13 ani închisoare.

În fapt, așa cum s-a arătat și în cuprinsul unor încheieri premergătoare, privită conceptual, libertatea individuală reprezintă una dintre valorile fundamentale protejate de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, ale cărei dispoziții mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 si 20 din Constituția României și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și de sistemul european de protecție.

Această libertate, ca drept fundamental al persoanei, poate fi însă restrânsă în anumite situații expres prevăzute de legea internă sau de convenția la care s-a făcut referire, caz în care privarea de libertate devine licită. Într-adevăr, în raport cu art.5 din Convenția CEDO și art.23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune, prelungi sau menține atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești și desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Cu atât mai mult sunt confirmate respectivele aserțiuni în situația stabilirii săvârșirii cu certitudine a infracțiunii de către persoana respectivă. În cazul în speță nu se constată așadar nici o ignorare a dispozițiilor CEDO privind condițiile de instituire și ulterior de menținere a măsurii arestării preventive, inclusiv din punct de vedere al duratei acesteia, cele dispuse de instanța de judecată fiind conforme cu normele dreptului intern și cu exigențele art.5 paragraful 1 din Convenție. Cu atât mai puțin se constată o ignorare sau o contradicție în raport cu dispozițiile relevante cuprinse în recomandarea (2006)13 a Comitetului de Miniștri, argumentele generale invocate în faza de dezbateri de către apărătorii inculpatului nefiind de natură să contrazică susținerile instanței.

În această conjunctură, a fost apreciată ca nefondată solicitarea unuia dintre apărătorii inculpatului de a fi înlocuită această măsură preventivă cu măsura arestului la domiciliu sau cea a controlului judiciar, nefiind întrunite în această privință cerințele art. 242 Cod procedură penală.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei dedusă judecății, prin coroborarea întregului material probator administrat, s-a constatat că pretențiile materiale și morale solicitate sunt admisibile în parte, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de părțile civile, ele au fost admise în parte, întrucât din probele administrate în cauză instanța reține că părțile respective au dovedit exclusiv cuantumul de 45.000 lei pentru daunele materiale, prin coroborarea înscrisurilor doveditoare depuse cu declarațiile martorilor H. A. V., G. B., I. P.. În fapt, părțile civile au depus un centralizator de cheltuieli însoți de acte doveditoare pentru fiecare categorie de cheltuieli în parte atașând apoi ulterior un alt set de înscrisuri doveditoare. Fără îndoială că pot fi încadrate în cuprinsul daunelor materiale cheltuielile necesare, rezultate din căutările extinse întreprinse de familia victimei pentru găsirea cadavrului acesteia (combustibilul folosit de vehiculele utilizate, deplasările în teren, hrana voluntarilor cooptați în procesul de căutare, utilizarea unui câine de urmă și a unui scafandru, deplasările părților civile între localitatea de domiciliu și sediul instanței, onorariile avocaților, în condițiile în care nu au fost solicitate cheltuielile judiciare aferente), însă nu și cheltuielile cu caracter voluptoriu (cum ar fi mesele servite în restaurante de lux din orașul în care funcționează instanța de judecată), ori cheltuielile fără nicio legătură directă cu deplasarea părților pe relația A.-Reșița (cum ar fi alimentările de combustibil efectuate în localități ca S., Șelimbăr, Bacău, Iași, ori servirea unor mese în localuri din Săliște sau A. I.). De asemenea, nu au putut fi incluse în ansamblul daunelor materiale acordate părților civile cheltuielile legate de deplasarea sau cazarea martorului A. S., acesta putând recurge în nume propriu la invocarea dispozițiilor art.273 Cod procedură penală.

Cât privește daunele morale, instanța a apreciat că se impune într-adevăr repararea prin echivalent a suferințelor psihice cauzate de decesul victimei și de imposibilitatea derulării ceremoniilor religioase aferente înmormântării corpului acestuia, însă în privința proporționalizării lor s-a constatat că sumele solicitate de către părțile civile sunt exagerate, suferințele cauzate membrilor familiei victimei A. A. justificând obligarea inculpatului la plata unor sume de câte 50.000 euro (plătibili în această formă sau prin echivalent monedă românească) fiecăreia dintre cele două părți civile. La stabilirea acestor cuantumuri s-a avut în vedere amploarea reparației suferinței prilejuită de dispariția soțului, respectiv tatălui acestor părți civile, a imposibilității înmormântării corpului acestuia după ritul creștin, precum și necesitatea acordării unei consolări pentru schimbarea inerentă a modului de viață în continuare. Cu toate acestea, instanța a apreciat că diminuarea veniturilor părților civile ca urmare a morții victimei nu poate fi încadrată exclusiv în câștigurile realizate de acesta prin gestionarea bazei sportive din incinta complexului Riviera, atâta vreme cât partea civilă A. A. era împuternicit să exercite toate prerogativele de afaceri ale tatălui său în absența acestuia (cum se întâmpla de pildă în situațiile în care acesta era plecat în Statele Unite ale Americii), el având calitatea de moștenitor al victimei și preluând toate părțile sociale deținute de acesta în cadrul complexului Riviera (a cărui activitate a și continuat-o o perioadă de timp). Moartea lui A. A. nu a atras încetarea tuturor activităților de afaceri desfășurate de acesta, contractele semnate anterior fiind continuate de succesorii săi în drepturi.

În vederea garantării respectivelor plăți, instanța a constatat că este necesară menținerea măsurii inscripției ipotecare instituită prin ordonanța din 24.06.2013 dispusă de P. de pe lângă T. A. asupra terenului în suprafață de 1.173 m.p., înscris în C.F. nr._ – Ș., precum și măsura sechestrului asiguratoriu instituit prin aceeași ordonanță asupra construcției aferente terenului mai sus menționat, bunuri aparținând inculpatului B. A. în cotă de 1/1.

Referitor la cererea de restituire a lucrurilor ridicate din posesia familiei inculpatului conform proceselor verbale aflate la filele 85-88, 90-93 și 95-98 vol. IV dosar urmărire penală, instanța a constatat că acestea sunt evidențiate ca probe la dosarul cauzei, fiind ridicate în conformitate cu dispozițiile art. 159 alin.13 Cod procedură penală, organul de urmărire penală având obligația să ridice toate obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, în conformitate cu dispozițiile art. 169 Cod procedură penală. Ca atare, până la soluționarea definitivă a cauzei, obiectele ridicate în conformitate cu dispozițiile citate mai sus nu pot fi restituite posesorilor sau proprietarilor acestora, chiar dacă aceștia nu au calitatea de părți în cauză.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel P. de pe lângă T. C. S., inculpatul B. A., părțile civile și soția inculpatului, B. A..

În memoriul depus la dosar, P. de pe lângă T. A. a criticat soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie și a arătat că în speță nu s-a dispus conform art. 7 din Legea 76/2008 prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în Sistemul Național de date judiciare. De asemenea, s-a arătat faptul că în speță s-a făcut o greșită individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, sancțiunea având un cuantum redus în raport cu natura faptelor reținute în sarcina acestuia, de gravitatea și modul de comitere a faptelor, de consecințele grave ale infracțiunilor, de potențialul criminogen al inculpatului, precum și față de conduita lui procesuală.

Prin declarația de apel formulată, numita B. A., soția inculpatului, a solicitat restituirea unor bunuri ridicate cu ocazia efectuării perchezițiilor domiciliare efectuate în cursul urmăririi penale, bunuri asupra cărora procurorul nu s-a pronunțat prin rechizitoriu, iar instanța a respins solicitarea de restituire, deși aceste bunuri nu au legătură cu faptele deduse judecății.

Se mai arată că respectivele bunuri sunt în mare parte bunuri proprii ale numitei B. A. iar o parte sunt bunuri comune ale soților și sunt descrise la filele 85, 90 și 95 vol. IV dosar U.P.

Părțile civile A. A. și A. L. au solicitat modificarea hotărârii primei instanțe sub trei aspecte:

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice dată infracțiunii de omor din omor simplu în omor calificat, reindividualizarea pedepsei penale rezultante într-un cuantum mai mare, îndreptat spre maximul prevăzut de lege pentru fiecare infracțiune în parte, cât și aplicarea unui spor rezultat din contopirea infracțiunilor aflate în concurs și majorarea substanțială a daunelor materiale de la 45.000 lei la 62.527 lei și a daunelor morale de la câte 50.000 euro pentru fiecare parte civilă la un cuantum mai apropiat de cel solicitat și anume de 500.000 euro pentru fiecare.

Până la rămânerea în pronunțare asupra apelului, inculpatul nu a depus personal sau prin apărătorii aleși motive de apel însă apelul acestuia a fost susținut oral în fața curții de către avocații aleși ai inculpatului și au vizat următoarele aspecte:

Excepția nulității hotărârii apelate, motivat prin aceea că după acordarea cuvântului pe fondul cauzei la termenul de judecată din data de 03.07.2014 la T. A., procurorul de ședință a arătat că–și menține concluziile puse la termenul din 26.06.2014, ceea ce echivalează cu neparticiparea procurorului la judecata în fond a cauzei, fapt care atrage nulitatea absolută a hotărârii, iar pe fondul cauzei se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și achitarea inculpatului pentru ambele infracțiuni.

În motivarea solicitării se arată că nu există probe tehnico-științifice legal administrate de natură criminalistică sau biocriminalistică, probe care ar putea explica mecanismul de producere a unor leziuni și corespondența cu urmele ce se susține că ar fi fost găsite în locul reținut cu titlu de probabilitate, ca fiind locul de comitere a faptei deduse judecății. Se susține că procesele-verbale de cercetare la fața locului întocmite de lucrătorii de poliție nu au nicio valoarea probantă, lipsind delegarea dată de procuror pentru această activitate.

Se mai arată că în mod neîntemeiat instanța a înlăturat unele probe formulate în apărarea inculpatului, cum ar fi declarația martorului T. Z. care a relatat că în data de 12 mai 2013, în jurul orelor 21.30, făcând rondul de pază în jurul restaurantului Riviera a fost amenințat cu moartea de unul dintre cei patru pasageri ai unui autoturism marca VW pasat, culoare neagră, cu număr străin și, deși acest martor a indicat numărul și culoarea mașinii, organele de urmărire penală nu au verificat acest aspect.

În unele procese verbale întocmite în cursul urmăririi penale de lucrătorii de poliție, se consemnează activități specifice de căutare a unor autoturisme cu număr provenind din M., iar despre aceste înscrisuri nu se face vorbire în rechizitoriu sau în sentință.

Cu privire la ipoteza prezentată de instanța de fond, în sensul că este posibil ca după rănirea victimei sau ducerea sa în stare de inconștiență de către inculpat, acesta să-i fi suprimat viața în interiorul autoturismului ulterior incendiat, se arată că expertiza criminalistică efectuată în cauză nu relevă nicio urmă a ipoteticei prezențe a vreunui corp uman, astfel că este exclusă această ipoteză că inculpatul ar fi incendiat autoturismul pentru a distruge cadavrul sau a scăpa de urme.

De asemenea, nu s-a dovedit că au fost găsite urme de sânge la locul presupusei fapte, aparținând victimei, fiind dovedit cu raportul de expertiză întocmit în cauză că în urma recoltării a patru probe biologice din zona respectivă, acestea nu provin de la victimă. În schimb, s-a stabilit cu certitudine că unele urme de sânge găsite la locul respectiv aparțin martorului Cosa C., aspect ce este minimalizat de instanță. De altfel, nici o probă administrată în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești, nu indică faptul cert că victima ar fi intrat în restaurantul Riviera în seara de 01.05.2013.

Instanța de fond, în motivare, mai arată că inculpatul, în noaptea de 01.05.2013, a pornit sistemul de înregistrare video care era oprit de mai multe zile și că ar fi dorit să controleze imaginile înregistrate. Această idee nu este însă susținută de raportul de constatare tehnico-științifică efectuat de specialiști din cadrul Institutului de Tehnologii Avansate din structura SRI, care a concluzionat că în intervalul 19 martie – 2 mai 2013 nu au fost găsite înregistrări video șterse, cu mențiunea că echipamentul și modul de funcționare exclude posibilitatea ștergerii parțiale.

Instanța a apreciat în mod greșit că inculpatul ar fi avut un comportament în general agresiv, acest aspect fiind infirmat chiar de declarațiile părților civile A. L. și A. A. care au arătat că niciodată inculpatul nu a avut un atac violent la adresa victimei, cu excepția singulară a unei situații tensionate.

În ce privește prezența inculpatului la locul presupusei fapta, se susține că din nici un element probator nu rezultă acest lucru. Dimpotrivă, martorii F. A. și T. Z. au relatat că au discutat cu victima la ora 20,50 respectiv 21,00, aceasta fiind la baza sportivă, martora F. arătând că în momentul plecării sale de la baza sportivă nu l-a văzut pe inculpat și nici mașina acestuia și că anterior, în cursul serii, a avut cu acesta un schimb de cuvinte.

În legătură cu solicitarea făcută martorilor O. și P. de a spăla incinta restaurantului, se arată că s-a avut în vedere numai preocuparea inculpatului pentru igenizarea localului, în vederea apropiatei deschideri a sezonului. Declarațiile acestor doi martori din faza de urmărire penală au fost date urmare a torturii la care au fost supuși, așa cum aceștia au declarat în fața instanței de judecată, iar un aspect pe care instanța nu l-a reținut în favoarea inculpatului este relatarea acestora că ei au spălat localul în jurul orelor 18-19, în seara zilei de 01.05.2014, ceea ce plasează această activitate cu circa două ore înainte ca victima să fi fost văzută în viață de martorii T. și F.. Tot martorul P. relatează împrejurarea amintită și de inculpat că în seara respectivă, în jurul orelor 22, acesta a venit la terasă, primind o pungă de la soția sa, fără a coborî din mașină.

Se mai susține că instanța nu s-a preocupat prea mult de aspectul legat de incendierea de către inculpat a autoturismului. Această faptă a avut loc ca urmare a amenințării sale de către două persoane pe nume N. și S. despre care a arătat pe larg în declarația sa dată la instanță, el fiind astfel constrâns să comită această faptă, astfel că nu poate fi reținută vinovăția sa. Din nici o probă legal administrată nu a fost combătută afirmația inculpatului cu privire la împrejurarea și presiunea exercitată asupra sa pentru a acționa în maniera impusă.

Cu privire la versiunea prezentată de inculpat privind activitățile desfășurate în data de 01.05.2013, se arată că nu a fost infirmată de nici un mijloc de probă administrată în cursul cercetării judecătorești sau al urmăririi penale.

În motivarea sentinței, instanța a omis să facă vreo referire imparțială la înregistrarea unor convorbiri avute la Arestul IPJ între inculpat și soția sa pe de-o parte, respectiv inculpat și martora Ionița M. pe de altă parte. În mod constant inculpatul, în toate convorbirile sale, a arătat că nu este autorul faptei, că nu are nici o implicare și că nu știe cine a comis fapta ce i se impută . Convorbirea cu martora I. nu conține aspecte relevante, în ciuda faptului că rechizitorul încearcă a sugera contrariul.

În ce privește martora Ionița M. se arată că aceasta, fiind ascultată în două rânduri la instanța de fond, a declarat că nu își menține declarațiile date în faza de urmărire penală. Aceste declarații, motivează martora, i-au fost impuse de polițiști și nu reprezintă adevărul susținând că a fost amenințată și bruscată de polițiști și că unele aspecte care îl incriminau pe inculpat i-au fost sugerate de polițiști.

Instanța de fond nu s-a preocupat să facă o analiză a declarațiilor succesive date de martoră, nici în esența lor, și nici în felul în care se coroborează cu ansamblul celorlalte declarații. De asemenea, instanța de fond a validat varianta prezentată în actul de acuzare care a rezultat în urma unei anchete penale desfășurată exclusiv în ideea strângerii probelor prin mecanism indirect, în scopul stabilirii cu orice preț a vinovăției inculpatului, ignorându-se aspecte probatorii care pot avea caracter discutabil. Nu a trezit atenția instanței nici faptul că unii martori au relatat aspecte de violență extremă, când li s-a cerut să declare de manieră convenabilă organului de urmărire penală, iar în fața instanței au revenit motivat asupra declarațiilor smulse prin bătaie sau intimidare.

În final se arată că sentința apelată nu oferă un răspuns logic, argumentat probator la întrebarea cum a fost ucisă victima, cine este autorul, care a fost mobilul faptei și cum a fost posibil ca într-o locație frecventată de numeroase persoane, fapta să fi fost comisă fără nici o urmă.

După rămânerea în pronunțare de către curte și până la soluționarea cauzei inculpatul prin apărătorii aleși cât și personal a depus motive de apel invocând aceleași aspecte pe care le-au susținut oral avocații în fața curții în momentul dezbaterii pe fond a apelului.

Analizând apelurile declarate, curtea găsește întemeiate apelurile formulate de P. de pe lângă T. C. S., părțile civile A. A. și A. L. și petenta B. A., urmând a le admite și va respinge apelul declarat de inculpatul B. A. pentru următoarele considerente:

Printre motivele de apel invocate și susținute de către inculpatul B. A. prin apărătorii aleși, curtea a reținut invocarea excepției nulității absolute a hotărârii atacate, decurgând din neparticiparea procurorului la judecarea în fond a cauzei, prin absența concluziilor motivate la terminarea cercetării judecătorești.

Dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. d C.p.p. au fost interpretate în literatura juridică și în practica de specialitate, fie prin lipsa fizică a procurorului, fie prin omisiunea acestuia de a pune concluzii în cauză.

Astfel cum rezultă din cuprinsul practicalei ședinței de judecată din data de 03.07.2014 aflată la filele 238-248 dosar, procurorul de ședință nu doar că nu a lipsit, dar a și pus concluzii în cauză atât pe schimbarea de încadrare juridică cât și pe fond.

Referirile procurorului cu privire la concluziile depuse la termenul anterior nu pot echivala cu omisiunea acestuia de a pune concluzii.

Mai mult decât atât, la termenul anterior, în prezența inculpatului și a apărătorilor aleși ai acestuia, procurorul a detaliat concluziile sale de condamnare a inculpatului pe încadrarea juridică din rechizitoriu, iar ulterior, după punerea în discuție a noi încadrării juridice, solicitată de părțile civile, procurorul după ce apus concluzii de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice, a arătat că-și menține concluziile (de condamnare pe încadrarea juridică din rechizitoriu) astfel cum au fost ele menționate în încheierea de ședință anterioară.

Cât privesc celelalte motive de apel invocate de către inculpat prin apărătorii aleși, curtea constată ca și prima instanță că aceste motive vizează achitarea inculpatului încercând a se acredita ideea că victima ar fi putut fi ucisă de către un grup de persoane provenite din spațiul ex-sovietic.

În acest sens curtea constată că judecătorul fondului a analizat în mod corect declarațiile inculpatului, date la diferite intervale de timp și în diferite stadii procesuale și a stabilit în mod corect că această variantă de dispariție a victimei A. nu poate fi reținută pe baza probatoriului administrat în cauză.

Chiar și în situația în care persoanele invocate de către inculpat ar fi fost în preajma complexului Riviera la data dispariției victimei și ar fi procedat la suprimarea vieții lui A. A., iar ulterior ar fi determinat pe inculpat să remită mașina proprietatea sa (posibil pentru transportul victima), trebuiau să trezească într-adevăr sentimente de teamă în conștiința inculpatului, sentimente care, ar fi trebuit să ducă la îndemnul de a anunța autoritățile despre cele întâmplate, fie și numai pentru protejarea bunurilor proprietatea sa privată dacă nu și pentru protejarea vieții victimei.

Acceptând ca fiind adevărată teoria inculpatului cu privire la persoanele ce ar fi putut provoca dispariția victimei, curtea constată că în cauză nu s-a putut da o explicație rațională cu privire la necesitatea folosirii inculpatului sau a mașinii acestuia, în efortul persoanelor străine de a-și recupera eventualele sume de bani de la victimă, sau de a o face să dispară.

Mai mult decât atât, deși inculpatul este singurul care a discutat cu una dintre persoanele străine, atunci când aceasta i-ar fi comunicat că inculpatul îi datorează mulți bani, în cauză inculpatul nu a produs nici un fel de probă din care să rezulte nici necesitatea pentru care respectiva persoană i-a solicitat mașina și nici atitudinea acestuia de disponibilitate de a încredința mașina unui necunoscut, cu atât mai mult cu cât nici între inculpat și respectiva persoană și nici între inculpat și victimă nu existau relații strânse de prietenie ce ar fi putut eventual justifica încredințarea mașinii.

În același sens, al presupunerii ca fiind adevărată varianta inculpatului cu privire la persoanele străine, curtea constată că în speță nu s-au produs nici un fel de probe din care să rezulte de ce persoanele străine (care se presupune că-l cunoșteau pe A. A., și știau implicit cu ce autoturism se deplasează acesta) nu au folosit mașina victimei, atunci când au hotărât să-l facă pe acesta din urmă să dispară.

Prin folosirea autoturismului victimei ( și nu a unei alte persoane din cercul celor în jurul căruia A. A. își desfășura activitățile cotidiene), s-ar fi evitat mult mai ușor o eventuală identificare a respectivilor străini.

Într-una dintre declarații, inculpatul a arătat că respectivele persoane l-au determinat să-și incendieze propriul autoturism, (posibil pentru a șterge eventuale urme ale unei infracțiuni), fapt ce nu ar fi fost necesar în cazul în care era folosită mașina victimei, ce putea fi incendiată de către respectivele persoane, fără intermediari și fără ca cineva să știe cine a făcut acest fapt.

Fără a complica lucrurile, curtea constată că, din moment ce respective persoane străine nu erau cunoscute decât de victimă, nimic nu ar fi putut împiedica pe aceștia, ca după ce au hotărât să suprime viața lui A. A., să-l lase pe acesta în locul unde l-au ucis și să dispară imediat (așa cum au sosit), fără ca cineva să-i poată bănui.

Mai mult decât atât, rămânerea respectivelor persoane în preajma complexului Riviera și prezența acestora în apropierea persoanelor cunoscute victimei, fără vreo motivație sau vreun scop nu doar că nu se justifică, ci ar fi fost și de natură să trezească suspiciuni dacă nu autorităților, atunci cel puțin celor care i-au văzut.

Cu toate acestea, niciuna din persoanele cu care respectivii străini au intrat în contact anterior sau ulterior dispariției victimei nu a făcut referire la respectivele persoane sau la activitatea acestora, prezența și doleanțele lor devenind cunoscute treptat, abia după ce inculpatul și-a expus propria-i variantă.

Cu privire la afirmațiile apărătorilor inculpatului în legătură cu cercetările efectuate de lucrătorii de poliție pentru depistarea unor autoturisme cu nr. provenind din județele din M., curtea apreciază că aceste căutări au fost efectuate în vederea verificărilor declarațiilor date de inculpat până la acel moment.

Cum în urma administrării probatoriului precum și în urma verificării teoriilor inculpatului, organele de urmărire penală și-au format convingerea că afirmațiile inculpatului nu sunt susținute de nici o probă, au abandonat acea variantă de lucru.

În speță nu era necesar ca procurorul să se pronunțe cu privire la disjungerea cercetărilor față de alte persoane din moment ce nici nu fusese începută urmărirea penală față de aceste persoane.

În lipsa cadavrului, însă constatând dispariția intempestivă a victimei, organele de cercetare au efectuat verificări și au procedat la cercetarea mai multor persoane dintre cele ce au văzut pe victimă în ziua respectivă, restrângând cercul acestor cercetării, treptat la persoanele care l-au văzut în ultimele ore ale zilei.

Deoarece dintre toate persoanele întrebate despre victimă, inculpatul a oferit cel mai puțin plauzibil răspuns pentru seara și noaptea zilei de 01.05.2013, cercetările au fost aprofundate cu privire la acesta.

În cadrul acestor cercetări a fost necesar a se stabili cu exactitate unde s-a aflat, ce a făcut, cu cine a luat contact și ce a discutat inculpatul atât în ziua de 01.05.2013, cât și în următoarele zile, pentru a se putea stabili cu exactitate dacă acesta a fost implicat sau avea cunoștință despre dispariția victimei.

Cum inculpatul oferea investigatorilor informații incomplete și trunchiate cu privire la activitatea sa din seara și noaptea de 01.05.2013, aceștia din urmă, în primele zile de după dispariția victimei, au fost nevoiți să efectueze verificări cu privire la mai multe posibile variante de dispariție a victimei.

Pornind de la faptul că victima a fost văzută pentru ultima dată în seara zile de 01.05.2013 în cadrul complexului Riviera, organele de urmărire penală au început cercetarea dispariției din cadrul respectivului complex, fără a avea certitudinea, că A. A. ar fi fost ucis în acel loc.

Mai mult decât atât, deoarece organele de poliție au fost anunțate de către familia victimei despre faptul că A. A. nu s-a întors la domiciliu în data de 02.05.2013 și că are telefonul închis, organe de poliție s-au sesizat cu privire la o eventuală infracțiune de lipsire de libertate în mod ilegal, făcând în acest sens cercetări cu privire la această infracțiune până în data de 07.05.2013.

În acest mod se poate explica de ce diferiți lucrători de poliție au efectuat cercetarea complexului Riviera și de ce la dosar nu se găsesc depuse ordonanțe de delegare sau cercetarea locului nu a fost efectuată de către procuror.

Cercetarea locului faptei de către procuror, în cadrul infracțiunilor de omor, are un caracter aparte și se realizează în vederea cunoașterii amănunțite a acestui areal, a descoperirii și fixării urmelor infracțiunii, a stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor în care infracțiunea a fost săvârșită.

Deoarece inițial s-au făcut cercetării cu privire la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, și cum de la data dispariție victimei și până la sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la infracțiunea de omor a trecut o perioadă de timp de șapte zile, timp în care în zona respectivă au pătruns mai multe persoane (separat de organele de cercetare penală) ce au făcut cercetări în vederea depistării victimei, este lesne de înțeles de ce în cauză s-au putut preleva puține elemente ce sub aspect probator au putut fi valorificate.

De asemenea, persoanele ce văzut victima în ultimele sale ore din data de 01.05.2013 nu au putut oferii organelor de anchetă, în primele zile după dispariție, informații clare, concrete, care să determine mersul anchetei spre un anume gen de infracțiune sau spre o anume persoană.

Inclusiv inculpatul, atunci când a fost întrebat (în data de 02.05.2013) dacă are cunoștință despre dispariția lui A. A., a declarat că nu cunoaște nimic, că nu are nici o implicare și că ultima dată a văzut victima în data de 01.05.2013 în jurul orelor 21.00-21.30.

Cu acea ocazie inculpatul, care deși era îngrijorat de cele petrecute cu o seară înainte și avea clar cunoștință de situația în care mașina sa fusese incendiată, nu a relatat nimic organelor de anchetă, rămânând în pasivitate deși luase la cunoștință de comiterea cel puțin a unei infracțiuni grave (distrugerea prin incendiere a propriului autoturism).

Nimic nu l-a împiedicat pe inculpat, care fiind întrebat dacă are cunoștință despre dispariția victimei, să relateze organelor de cercetare penală despre apariția în zona complexului Rivierea a persoanelor străine din preajma lui A. A., despre discuțiile pe care le-a auzit sau cel puțin perceput, dintre victimă și persoanele străine, cu atât mai mult cu cât, astfel cum a afirmat el, discuțiile purtate dintre victimă și străini se refereau la sume mari de bani, iar neplata datoriei putea implica suprimarea vieții.

C. apreciază că inculpatul cu bună știință a ascuns organelor de anchetă (la momentul luării declarației din 02.05.2013) adevărul celor petrecute în noaptea de 01/02.05.2013.

Mai mult decât atât, se constată în cauză, cu fiecare declarație pe care inculpatul o dă, că acesta fie își nuanțează, fie își completează sau schimbă, parte din cele relatate inițial, legate de dispariția victimei.

Acest comportament al inculpatului a fost dat atât de atitudinea acestuia de recunoaștere, de negare a comiterii faptelor, cât de mersul anchetei, inculpatul adoptându-și poziția în funcție de probatoriul administrat în cauză până la momentele respective și în funcție de ceea ce organele de urmărire penală reușeau să demonteze din variantele expuse de inculpat.

Cu toate acestea, fără a fi perseverent în susținerea unei singure variante cu privire la cele petrecute în seara zilei de 01.05.2013, sau de a se prevala de dreptul la tăcere (poziție pe care a adoptat-o în mai multe rânduri), inculpatul nu a reușit să dea explicații logice, plauzibile și susținute de probe cu privire la activitatea, manifestările de voință sau reacțiile sale din seara zilei de 01.05.2013.

Deși s-a acreditat ideea că a scăpat, din greșeală, telefonul în vasul de toaletă, după care a uscat bateria cu uscătorul, iar telefonul a fost asamblat în mașină, fiind ulterior folosit pentru a suna pe numita B. A., inculpatul nu a reușit să dea o explicație rezonabilă referitoare la schimbarea cartelei de telefon, din moment ce a afirmat că telefonul este cel care se aprindea și se stingea (datorită contactului cu apa din vasul toaletei) și nu cartela prezenta defecțiuni.

Fără a implica cunoștințe vaste de electricitate, este cunoscut faptul că telefonul mobil este un dispozitiv, mai simplu sau mai complex (în funcție de variantă) care pentru a putea fi pus în funcțiune are nevoie de o sursă de curent.

În contextul unui accident casnic, de tipul celui relatat de inculpat, există posibilitatea defectării sistemelor integrate (a circuitelor) din cadrul telefonului.

Cartela din interiorul telefonului, reprezintă un mediu de stocare a unor date care permite, integrată fiind în aparat, accesarea datelor în vederea luării contactului cu o altă persoană deținătoare a unei alte cartele.

Ca urmare a contactului cu apa a telefonului, ceea ce se poate deteriora este circuitul electric din interiorul telefonului, mediul de stocare a datelor (cartela), putând fi extrasă din telefonul deteriorat și folosit în alt telefon, fără pierderea datelor de pe aceasta.

Înlocuirea cartelei uzuale de telefon, cu o altă cartelă, în noaptea de 01/02.05.2013, de către inculpat, deși telefonul este cel care dădea semne de deteriorare și nemaifolosirea respectivei cartele sau a numărului de telefon ulterior, de către inculpat au condus organele de anchetă spre ipoteza că inculpatul a dorit ascunderea unor aspecte sau convorbiri telefonice realizate în noaptea respectivă.

În același sens al ascunderii activităților desfășurate de inculpat în noaptea dispariție victimei sunt și declarațiile acestuia referitoare la distrugerea mașinii.

Aceste declarații au variat de-a lungul timpului, în funcție de probatoriul administrat în cauză, de la lipsa sesizării organelor sau instituțiilor abilitate în acest sens (declarația din 02.05.2013), la varianta autoaprinderii datorită unor defecțiuni, și mai apoi la varianta distrugerii la îndemnul și sub presiunea cetățenilor străini.

Oricare din aceste variante ar fi putut deveni credibile, în situația în care inculpatul, apreciind valoarea bunului distrus prin ardere, ar fi anunțat despre incendiere, dacă nu cel puțin organele statului (datorită temerii), cel puțin persoanelor apropiate acestuia.

Imediat incendierii mașinii, inculpatul și-a sunat soția pentru a fi luat din locul respectiv și, deși la momentul respectiv se contura teza autoincendierii mașinii datorită unei defecțiuni tehnice, inculpatul și-a motivat telefonul dat târziu, prin aceea că nu-și mai amintește unde a parcat mașina.

Explicația ulterioară a inculpatului cu privire la faptul că nu a dorit ca soția sa să fie implicată în incendierea mașinii, la ordinul altor persoane, ar fi putut fi plauzibilă, dacă anterior acestui eveniment, inculpatul ar fi purtat vreo discuție cu soția sa despre existența unor străini care ar putea afecta relațiile comerciale ale societății sau relațiile dintre asociați.

Chiar și în situația în care inculpatul a dorit să-și protejeze soția de eventuale represiuni negative venite din partea așa zișilor cetățeni străini, în urma aflării adevărului despre situația relațională dintre A. A. și acei cetățeni străini, nimic nu împiedica pe inculpat în data de 02.05.2013 (dată la care cel puțin avea bănuieli cu privire la dispariția victimei) să nu declare cele petrecute în seara precedentă în pădurea V..

În legătură cu efectuarea curățeniei în incinta localului, curtea apreciază că prima instanță în mod corect a reținut faptul că inculpatul nu a oferit o explicație logică și plauzibilă referitoare la spălarea repetată întru-un interval foarte scurt de timp a porțiunii din local.

În declarația dată în fața instanței de apel, inculpatul a motivat operațiunea de spălare prin aceea că, locațiile apropiate profitau de pe urma deschiderii locațiilor în perioada 01.05-02.05.2013, prin atragerea de clienți, pe când complexul Riviera nu.

Această explicație nu poate fi reținută de curte atâta timp cât până la acea dată, inculpatul, care administra în fapt localul, deși cunoștea faptul apropierii perioadei de 01.05.2013, când oameni obișnuiesc să sărbătorească în diverse locații, nu a luat nici un fel de măsuri pentru a asigura ordinea și curățenia locației.

Mai mult decât atât, nici pentru zilele următoare datei de 01.05.2013 inculpatul nu a manifestat nici un fel de interes în atragerea clienților, atât prin nedeschiderea locației (ce a fost curățată), cât mai ales prin plecarea acestuia din localitate împreună cu martora I..

Prin punerea martorilor P. și O. să spele repetat respectiva suprafață, curtea apreciază la fel ca și prima instanță că inculpatul a dorit să ascundă urmele lăsate ca urmare a comiterii faptei.

Din aceeași declarație a martorului P. rezultă clar că inculpatul, care deși cunoștea că martorul nu deține permis de conducere, i-a solicitat acestuia să ducă mașina victimei undeva în zona Micălaca din A..

Afirmația inculpatului prin care acesta arată că a solicitat martorului să aducă aluatul de pizza nu a fost reținută de prima instanță și nici de către instanța de apel, atât datorită faptului că martorul nu a confirmat această variantă, cât mai ales datorită faptului că soția inculpatului, care deținea atât permis de conducere cât și autoturism și se afla in incinta bazei sportive, putea să meargă să aducă atât aluatul pentru pizza cât și orice alte produse necesare desfășurării normale a activităților ulterioare.

Deșii era o problemă importantă (aducerea aluatului) ce trebuia rezolvată urgent, chiar de către o persoană ce nu poseda permis de conducere, inculpatul nu a arătat în declarațiile sale ulterioare, cine a fost trimis sau cine a adus aluatul de pizza pentru a doua zi, ca urmare a refuzului martorului P..

Referitor la reținerile primei instanțe cu privire la persoana ce se face vinovată de moartea victimei, curtea constată că în cadrul hotărârii atacate judecătorul cauzei s-a preocupat a stabilii, chiar și în lipsa cadavrului, cine se face vinovat de moartea lui A. A..

În acest sens, în cauză s-au făcut nu doar referiri la situații de speță aproximativ identice, ci a fost și analizat probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței, și s-a opinat în mod justificat că inculpatul este cel care a suprimat viața victimei.

Prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit faptul că victima nu mai este în viață, însă acest aspect singular nu putea conduce la ideea că inculpatul este cel care a făcut ca victima să numai fie în viață.

Prima instanță a analizat în mod detaliat probatoriul administrat în cauză și a constatat în mod corect că declarațiile inculpatului, dincolo de numeroasele reveniri, infirmări și contradicții, nu au fost de natură să indice o logică credibilă acțiunilor întreprinse de inculpat în seara zile de 01.05.2013 și noaptea de 01.05.2013/02.05.2013 și care să excludă total activitatea sa de suprimare a vieții victimei.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către părțile civile, curtea reține ca și prima instanță că în speță, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, nu există probe din care să poată fi reținută premeditarea sau eventualul interes material.

Atât literatura juridică cât și practica de specialitate sunt unanime în a aprecia că pentru a se reține premeditarea, este necesar să se constate că luarea hotărârii de a ucide a premers cu o anumită perioadă de timp săvârșirea faptei, în care autorul să reflecteze și să efectueze acțiuni concrete de pregătire a comiterii infracțiunii.

Prin comportamentul său din seara de 01.05.2013, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, inculpatul, arată că acțiunea sa a fost spontană, în speță neputându-se vorbi despre conceperea anterioară a unui plan de acțiune, atâta timp cât martorii P. și O. au fost folosiți pentru spălarea urmelor infracțiunii, iar aceștia și-au dat seama că „s-a întâmplat ceva rău”, iar de frică în noaptea respectivă au dormit în magazie.

Mai mult decât atât, în situația existenței unui plan prestabilit, cu siguranță inculpatul nu s-ar fi oprit cu planul doar la uciderea victimei, ci ar fi conceput pe lângă posibilitatea debarasării de cadavru și modalitatea de a șterge urmele infracțiunii astfel încât să nu fie nevoit să-și incendieze mașina, ci și să excludă orice bănuială din partea martorilor P. și O..

În legătură cu omorul săvârșit din interes material, acesta trebuia realizat în scopul obținerii de către făptuitor, ulterior săvârșirii faptei, în mod direct și pe cale aparent legală, a unei sume de bani sau a altui folos de natură patrimonială.

Astfel cum a arătat și prima instanță, în speța dedusă judecății nu se regăsesc probe din care să rezulte interesul material a inculpatului, activitatea societății continuând, fiul victimei fiind împuternicit să preia părțile sociale și să exercite activitate în lipsa tatălui său.

Atât în apelul părților civile cât și în apelul Parchetului s-au făcut referiri la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, reținându-se limita redusă a acestei pedepse în raport de fapta comisă și de poziția procesuală a inculpatului adoptată de-a lungul întregului proces.

Analizând aceste aspecte pe baza probatoriului administrat în cauză, curtea constată că prima instanță s-a orientat către o pedeapsă spre mediul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de omor și o pedeapsă spre minim pentru infracțiunea de distrugere.

Având în vedere modificările legislative intervenite de la data comiterii faptei și până la soluționarea cauzei, curtea constată că în cauză trebuie găsită legea penală aplicabilă în cauză.

Dacă sub aspectul limitelor de pedeapsă în speță pentru infracțiunea de omor, atât codul vechi cât și cel actual prevăd pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, în cazul infracțiunii de distrugere, pedeapsa prevăzută de lege în actualul cod penal este mai mică decât pedeapsa prevăzută în legislația anterioară.

Cu toate acestea, nu doar criteriul limitelor de pedeapsă trebuie avut în vedere la aprecierea legii penale mai favorabile, instanța trebuind a aprecia în mod concret care dintre cele două coduri urmează a fi aplicat, fără a putea combina dispoziții penale din cele două coduri.

Deși pare mai blândă legislația actuală în privința limitelor de pedeapsă, în cadrul concursului de infracțiuni existent în cauză, pedeapsa rezultantă ar trebui sporită obligatoriu în cazul aplicării actualului cod penal, pe când în situația aplicării vechiului cod există doar posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă.

În acest caz curtea apreciază că vechea legislație este mai favorabilă, urmând a face aplicarea dispozițiilor vechiului cod penal pentru întreaga speță.

Dacă în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de distrugere, curtea apreciază că prima instanță a făcut o corectă individualizare a cuantumului pedepsei, nu același lucru se poate spune despre pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de omor.

În acest caz trebuiau reținute nu doar circumstanțele reale și personale ale inculpatului, astfel cum au fost ele arătate în cuprinsul sentinței primei instanțe, cât mai ales împrejurărilor specifice în care a avut loc comiterea faptei de omor și a poziției psihice a inculpatului ulterior comiterii acesteia, a dorinței acestuia de a șterge urmele infracțiunii și de a îndrepta atenția organelor de cercetare penală și a instanței spre alte persoane tocmai pentru a i se pierde urma.

Nu în ultimul rând, trebuie observat faptul că prin acțiunea sa inculpatul a făcut să nu poată fi descoperit cadavrul, îngreunând nu doar ancheta, ci și lipsind părțile civile de posibilitatea înmormântării rămășițelor pământești ale victimei, precum și de imposibilitatea stabilirii unui loc de cinstire a memoriei acesteia.

Prin modalitatea concretă de comitere a faptei precum și prin natura și natura și gravitatea rezultatului produs, curtea, în aprecierea cuantumului pedepsei, apreciază că o pedeapsă orientată peste mediu, spre maxim este în măsură să asigure atât scopul preventiv cât și pe cel educativ al pedepsei și va aplica o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

Deoarece textul art. vechiului 174 C.p. prevede ca pe lângă pedeapsa principală în cazul infracțiunilor de omor să se dispună și aplicarea unei pedepse complementare, curtea urmează ca în baza art.53 pct.2 lit.a Cod penal anterior, art.65 alin.2 Cod penal anterior, să aplice inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) Cod penal anterior, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

Având în vedere faptul că cele două pedepse aplicate inculpatului se află în concurs real de infracțiunii, curtea va face aplicarea art. art. 33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal anterior și va contopii pedeapsa mai sus menționată cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanța de fond pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prev. de art. 217 alin. 1,4 și 5 Cod penal anterior în pedeapsa cea mai grea aceea de 15 ani închisoare ce va fi executată în regim de detenție.

În baza art.53 pct.2 lit.a Cod penal anterior, art.65 alin.2 Cod penal anterior, în urma contopirii pedepselor va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) Cod penal anterior, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, iar în baza art.71 Cod penal anterior, va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.64 lit. a), b) Cod penal anterior (cu excepția dreptului de a alege), din momentul în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei principale, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

Se va deduce în continuare din pedeapsă durata arestării preventive, din data de 03.07.2014 și până la zi.

În cadrul analizării apelul Parchetului se constată întemeiată cererea referitoare la prelevarea probelor biologice astfel că în baza art. 7 alin. 1 din Legea 76/2008 va dispune prelevarea de la inculpat a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în baza de date a Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.

În cadrul diferitelor percheziții efectuate în cauză au fost ridicate o . bunuri și obiecte, unele dintre acestea ce nu aparțin inculpatului și nici nu fac parte dintre de prevăzute în art. 118 vechiul cod penal și cu toate acestea, judecătorul primei instanțe, atunci când a analizat cerea de restituire, a apreciat că fac parte din categoria mijloacelor de probă și nu pot fi restituite posesorilor sau proprietarilor.

Cu toate acestea, atât vechiul text al art. 169 C.p.p. cât și actualul text al art. 255 C.p.p prevăd posibilitatea restituirii acestor bunuri în anumite condiții, și cu toate acestea prima instanță a respins cererea de restituire, motivat pe faptul că hotărârea nu este definitivă.

Având în vedere actualul stadiu procesual, curtea apreciază că în speță nu se mai regăsesc susținerile primei instanțe, iar în cauză nu există nici unul din cazurile prev. de art. 118 din vechiul cod penal va admite cererea de restituire și v-a dispune restituirea către B. A. a următoarelor bunuri: telefon mobil marca Motorola ._ fără cartelă sim, de culoare neagră; telefon mobil marca Nokia 7373 ._/_/4 fără cartelă sim, de culoare neagră; telefon mobil marca Motorolla ._ și un suport cartelă cu . Orange PrePay; telefon mobil marca Samsung ._ și un încărcător de culoare negru marca Samsung; telefon mobil marca Samsung de culoare neagră . șearsă parțial_….143/1 și un încărcător de culoare neagră; laptop marca Sony Vaio de culoare gri seria_ model PCG 801 M cu un încărcător de culoare neagră și o geantă de culoare negru cu alb.

Cu privire la cererea de majorare a cuantumului despăgubirilor civile acordate, curtea constată că prima instanță a dat o bună apreciere probelor administrate în cauză și a făcut o bună aplicare a dispozițiilor legale în cauză acordând despăgubiri materiale și morale în limitele normale pentru situații de acest gen.

Mai mult decât atât, prima instanță a înlăturat motivat acordarea unor cheltuieli fără nici o legătură cu cauza, a cheltuielilor voluptorii sau a celor ce putea fi solicitate în nume personal.

Alăturat memoriului depus de către părțile civile în susținerea apelului, acestea, în urma criticării sentinței, nu au depus nici un fel de dovezi din care să rezulte un alt cuantum al despăgubirilor civile ce ar trebui acordat, ci s-au mărginit să arate că sumele acordate drept despăgubiri materiale, reflectă necorespunzător costul efortului material făcut de părțile civile pentru găsirea victimei A. A..

De asemenea, s-a arătat că este de notorietate că niciodată în astfel de împrejurări, cheltuielile materiale nu pot fi cuantificate exact prin bonuri și facturi, dar și că familia victimei a cheltuit mai mult decât a putut dovedi și că s-a îndatorat față de rude și prieteni de o manieră greu de cuantificat.

Chiar și în situația în care cheltuielile efectuate de părțile civile au fost mai mari decât sumele acordate de instanță, curtea nu va putea majora aceste cheltuieli în lipsa unor acte doveditoare.

Simplele afirmații cu privire la sumele cheltuite nesusținute de nici un fel de probe, nu pot conduce automat la obligarea inculpatului la plata acestora.

În mod corect prima instanță a apreciat că moartea victimei nu a dus la încetarea activității societății, iar contractele semnate anterior au fost continuate de succesori, neexistând astfel nici un fel de prejudiciu din gestionarea bazei sportive.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, curtea constată că acestea au fost în mod corect individualizate iar prima instanță nu trebuia să acorde o anumită sumă de bani proporțional cu suma solicitată de părțile civile.

Acordarea daunelor morale s-a făcut pentru repararea suferinței prilejuită de dispariția soțului, respectiv a tatălui, părților civile, iar aceasta trebuia să reprezinte o dreaptă dezdăunare și nu o îmbogățire fără just temei.

Ca urmare a celor mai sus reținute, curtea va admite în parte apelurile declarate de P., părțile civile și B. A. iar în urma rejudecării, va efectua modificările mai sus arătate sentinței atacate, procedând la majorarea cuantumului pedepsei pentru infracțiunea de omor, la dispunerea prelevării de probe biologice de la inculpat și la restituirea bunurilor către B. A., va respinge apelul inculpatului și va menține în rest dispozițiile sentinței, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a C.p.p. admite apelurile declarate de P. de pe lângă T. C.-S., părțile civile A. A. E. și A. L. M. precum și apelul petentei B. A. împotriva sentinței penale nr. 35/03.07.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .

Desființează sentința penală apelată rejudecând cauza:

În baza art. 174 alin. 1 Cod penal anterior condamnă pe inculpatul B. A. la pedeapsa de:

-15 (cincisprezece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor;

În baza art.53 pct.2 lit. a Cod penal anterior, art.65 alin. 2 Cod penal anterior, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) Cod penal anterior, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art. 33 lit.a, art. 34 lit.b Cod penal anterior, contopește pedeapsa mai sus menționată cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanța de fond pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prev. de art. 217 alin. 1,4 și 5 Cod penal anterior în pedeapsa cea mai grea și dispune ca acesta să execute pedeapsa de:

-15(cincisprezece ) ani închisoare.

În baza art.53 pct.2 lit.a Cod penal anterior, art.65 alin.2 Cod penal anterior, aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a), b) Cod penal anterior, cu excepția dreptului de a alege, pe o perioadă de 3 ani, pedeapsă ce va începe după executarea pedepsei principale rezultante, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

În baza art.71 Cod penal anterior, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.64 lit. a), b) Cod penal anterior (cu excepția dreptului de a alege), din momentul în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă și până la terminarea executării pedepsei principale, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În baza art.72 Cod penal anterior deduce în continuare din pedeapsă durata arestării preventive, din data de 03.07.2014 și până la zi.

În baza art. 7 alin. 1 din Legea 76/2008 dispune prelevarea de la inculpat a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic al acestuia în baza de date a Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 397 alin. 3 Cod procedură penală dispune restituirea către B. A. a următoarelor bunuri:

- telefon mobil marca Motorola ._ fără cartelă sim, de culoare neagră;

- telefon mobil marca Nokia 7373 ._/_/4 fără cartelă sim, de culoare neagră;

- telefon mobil marca Motorolla ._ și un suport cartelă cu seria_87225 Orange PrePay;

- telefon mobil marca Samsung ._ și un încărcător de culoare negru marca Samsung;

- telefon mobil marca Samsung de culoare neagră . ștearsă parțial_….143/1 și un încărcător de culoare neagră;

- laptop marca Sony Vaio de culoare gri seria_ model PCG 801 M cu un încărcător de culoare neagră și o geantă de culoare negru cu alb;

În baza art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b cod procedură penală respinge apelul declarat de inculpatul B. A. împotriva sentinței penale nr. penale nr. 35/03.07.2014 pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .

Menține în rest dispozițiile sentinței penale atacate.

În baza art. 275 alin.2 C.p.p. obligă inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare fată de stat .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 30.09.2014.

Președinte, Judecător,

C. C. I. P.

Grefier,

C. I.

Red. I.P./15.01.15

Tehnored. C.I./15.01.15

PI. – C. R. – T.. C.-S.

← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr....		Infracţiuni la regimul vamal. Legea 141/1997, Legea 86/2006.... →

Omorul. Art. 174 C.p.. Decizia nr. 783/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Omorul. Art. 174 C.p.. Decizia nr. 783/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA