Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Art. 149 ind 1. C.p.p.. Decizia nr. 1704/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 1704/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 06-12-2012

Dosar nr._ Operator 2711

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

SECȚIA PENALĂ

DECIZIA PENALĂ Nr. 1704/R

Ședința publică de la 06 Decembrie 2012

Completul compus din:

PREȘEDINTE G. B.

Judecător L. Ani B.

Judecător A. N.

Grefier A. B.

Ministerul Public este reprezentat de procuror E. B. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pe rol se află judecarea recursului declarat de P. de pe lângă T. A. împotriva încheierii penale nr. 47 din data de 24.10.2012, pronunțată de T. A..

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă inculpatul intimat M. M. personal și asistat de avocat ales B. S. din cadrul Baroului A., cu împuternicire avocațială la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care este audiat inculpatul intimat, declarația acestuia fiind consemnată în scris și depusă la dosar.

Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Procurorul susține oral recursul declarat de parchet și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost motivat în scris și depus la dosar, casarea încheierii și arestarea preventivă a inculpatului întrucât subzistă pericolul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune gravă, de corupție, acesta continuându-și activitatea de agent în cadrul Poliției Rutiere A., calitate de care acesta s-a folosit la comiterea infracțiunii.

Avocat B. S., pentru inculpatul intimat, depune un set de acte la dosar și solicită respingerea recursului declarat de parchet și menținerea sentinței ca legală și temeinică, prin care s-a luat față de acesta măsura obligării de a nu părăsi țara, cu respectarea anumitor obligații, pe care acesta până în prezent le-a respectat. Consideră că încheierea a fost motivată în mod judicios, că inculpatul a recunoscut și regretat comiterea faptei, că nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, nu a fost concretizat pericolul de a comite o altă faptă penală, este monitorizat, are familie și copii, iar din caracterizarea șefului Poliției Rutiere A. rezultă că acesta a avut o conduită ireproșabilă și este angajat al poliției de circa 20 ani, timp în care nu a avut nici un fel de abateri.

Inculpatul intimat, având ultimul cuvânt, recunoaște și regretă fapta.

INSTANȚA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 47 din data de 24.10.2012, pronunțată de T. A., în baza art. 143 alin. 1, raportat la art. 149¹ alin. 9, raportat la art. 148 lit. f Cod procedură penală, a fost respinsă propunerea formulată de P. de pe lângă T. A., privind arestarea preventivă pe o durată de 29 zile a inculpatului M. M., fără antecedente penale, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6, 7 alin. 3 din Legea 78/2000.

În baza art. 136 alin. 1 lit. c, raportat la art. 145¹ Cod procedură penală, s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului de cercetare penală, pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 25 octombrie 2012, până la data de 22 noiembrie 2012, inclusiv.

În baza art. 145¹ alin. 2 raporta la art. 145 alin. 1¹ Cod procedură penală, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

S-a atras atenția asupra dispozițiilor art. 145 alin. 3 Cod procedură penală, privind înlocuirea măsurii, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii aplicate sau a obligațiilor, cu măsura arestării preventive.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 24 octombrie 2012, orele 14:18, la T. A. s-a înregistrat propunerea de arestare preventivă formulată de P. de pe lângă T. A. în dosarul nr. 424/P/2012, privind pe inculpatul M. M., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6, 7 alin. 3 din Legea 78/2000.

S-a reținut că denunțătorul C. S. l-a abordat, în repetate rânduri pe inculpatul M. M., atunci când acesta era în timpul serviciului, solicitându-i să intervină pe lângă alți agenți de circulație, colegi ai inculpatului, care intenționau să aplice sancțiuni contravenționale unor cunoștințe ale denunțătorului. Astfel, în urma intervenției inculpatului nu au fost luate măsurile legale împotriva contravenienților, iar în schimbul acestor servicii inculpatul a pretins și primit, în mod repetat, de la denunțătorul C. S. sume de bani cuprinse între 50 și 150 euro.

În motivarea propunerii de arestare preventivă, s-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 lit. f Cod procedură penală, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatul în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

S-a apreciat că, pericolul pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului o prezintă, reiese din însăși modalitatea de comitere a faptei și din calitatea acestuia de agent de poliție. Faptul că inculpatul, care are ca principale atribuții de serviciu aplicarea și respectarea legii, ajunge să solicite sume de bani pentru a-și determina colegii să încalce legea, evidențiază un grad de pericol ridicat pentru ordinea publică.

S-a mai arătat că, din probele administrate în cauză, reies indicii care scot în evidență faptul că inculpatul obișnuia în mod frecvent să pretindă și să primească sume de bani de la denunțător pentru a-i determina pe colegi să nu își îndeplinească atribuțiile de serviciu, construindu-și, în timp, un adevărat mod de operare bazat pe încrederea pe care o avea în persoana denunțătorului și luându-și măsuri de precauție pentru a nu fi depistat: „Nu zici nimic prin telefon. Ne întâlnim aici…”, fapt care este de natură a potența gradul de pericol pentru ordinea publică.

S-a considerat că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie luată în considerare și atitudinea inculpatului, care nu a recunoscut comiterea faptei, încercând să inducă în eroare organele judiciare prin susținerea că acea sumă de bani ar reprezenta de fapt un împrumut acordat de denunțătorul C. S..

Prezintă importanță, de asemenea, în conturarea pericolului pentru ordinea publică și recrudescența fenomenului infracțional în materie de infracțiuni de corupție, drept pentru care s-a apreciat că autoritățile au obligația să ia o atitudine fermă, prin luarea unor măsuri preventive când constată astfel de fapte, pentru a înlătura climatul de insecuritate socială pe care comiterea acestui gen infracțiuni îl presupune.

În aceste condiții, s-a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate este de natură a crea în rândul societății civile un puternic sentiment de nesiguranță și neîncredere în actul de justiție, prin aceea că organele judiciare nu iau măsuri ferme față de acest gen de fapte.

Analizând actele și probele administrate în cauză, instanța a reținut următoarele:

Prin rezoluția din data de 23.10.2012, ora 21:08, dată în dosarul nr. 424/P/2012 al Parchetului de pe lângă T. A., s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpatul M. M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 și 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanță din data de 24.10.2012, s-a dispus reținerea inculpatului M. M., pentru o durată de 24 ore, începând de la 24.10.2012, ora 00:40, până la 25.10.2012, ora 00:40.

La aceeași dată, prin ordonanță, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul M. M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 și 7 alin. 3 din Legea nr. 78/2000.

În fața organelor de urmărire penală, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii.

În fața instanței, inculpatul a revenit asupra celor declarate și a arătat că recunoaște fapta, cu precizările consemnate în declarația scrisă.

Declarația de recunoaștere a inculpatului se coroborează și cu celelalte probe administrate până în prezent (declarațiile martorului C. S., procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante și înregistrările ambientale) astfel că, în cauză, există indicii temeinice, în sensul art. 68¹ Cod procedură penală, ce nasc bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă să convingă un observator obiectiv, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că inculpatul a comis infracțiunea pentru care este cercetat și pentru care se solicită arestarea sa preventivă.

Dispozițiile art. 148 Cod procedură penală prevăd care sunt condițiile și cazurile în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului. La litera ”f” a acestui articol se prevede: „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care lega prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ.

Din expunerea succintă a faptei comise de inculpat, rezultă că este îndeplinită prima condiție, cu privire la cuantumul pedepsei, respectiv, pedeapsa pentru fapta pentru care este cercetat inculpatul este închisoarea de la 2 la 10 ani, al cărui maxim se majorează cu 2 ani, potrivit art. 7 alin. 3 din Legea 78/2000.

Pentru arestarea inculpatului însă, conform art. 148 lit. f teza a-II-a Cod procedură penală, trebuie îndeplinită și cea de-a doua condiție, și anume, să existe probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

T. A. a reținut că această condiție, în speță, nu este îndeplinită.

Comiterea infracțiunii, chiar dacă este gravă, raportat la modalitatea de comitere, la cuantumul pedepsei și la calitatea persoanei, nu constituie, prin ea însăși, temei pentru privarea de libertate.

Aceste condiții fac parte din ceea ce legea definește pericolul social a infracțiunii, în sensul art. 18 Cod penal și care reprezintă una din trăsăturile esențiale a infracțiunii, fără de care, alături de vinovăție și prevederea faptei în legea penală, o faptă nu poate fi infracțiune.

Reglementarea unor asemenea infracțiuni, reprezintă deja o incriminare, care are în vedere atât pericolul social al faptei, cât și calitatea persoanei asupra căreia se acționează, corupția constituind o amenințare pentru supremația dreptului, pentru buna administrare a echității și justiției sociale.

Deci, existența pericolului social al faptei nu se identifică cu ceea ce prevede art. 148 lit. f teza a-II-a Cod procedură penală: existența probelor că lăsarea în libertate a unui inculpat prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Acest text este în consens cu recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care prevede că: detenția provizorie nu poate fi ordonată, decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase a se crede că există, cel puțin, unul din următoarele pericole: pericolul de fugă, pericolul de obstrucționare a justiției și pericolul de a comite o nouă infracțiune gravă.

S-a reținut de către tribunal că în speță, aceste pericole nu au fost probate.

Referitor la calitatea de agent de poliție a inculpatului, care ar potența pericolul concret pentru ordine publică și faptul că neluarea unei măsuri preventive severe, ar constitui un semnal negativ din partea organelor judiciare, o încurajare a unor astfel de practici sau a crea disfuncționalități în menținerea ordinii publice, s-a menționat că aceste temeri sunt nejustificate.

A impune luarea măsurii arestării preventive față de anumite persoane, doar datorită calității lor, fără a avea în vedere și dispozițiile art. 148 lit. f teza a-II-a Cod procedură penală, așa cum au fost analizate mai sus, ar însemna înfrângerea principiului egalității în fața legii, în raport cu alte situații asemănătoare, în care inculpații sunt cercetați în stare de libertate, pentru același gen de infracțiuni și pentru prejudicii mult mai mari.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, referitoare la scopul și categoriile măsurilor preventive, reiau dispozițiile din recomandare și prevăd că măsurile preventive pot fi luate, pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea de la urmărire penală sau de la judecată.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că privarea de libertate a unei persoane este atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public, ce ar impune detenția.

În raport de toate acestea, tribunalul a apreciat că scopul măsurilor poate fi atins și dacă inculpatul este cercetat în stare de libertate, prin luarea unei măsuri restrictive de libertate, și anume obligarea de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 145¹ Cod procedură penală.

Cercetarea inculpatului în stare de libertate nu ar întreține climatul infracțional și nu ar diminua încrederea societății în organele chemate să îndeplinească actul de justiție sau respectul față de ordine și lege. Societatea civilă ar trebui să înțeleagă privarea unei persoane de libertate trebuie să se limiteze la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege (în speță, art. 148 lit. f Cod procedură penală) și nu neapărat la pericolul social al faptei incriminate, iar regula–așa cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - este cercetarea în stare de libertate, cercetarea în stare de arest fiind excepția.

Dispozițiile art. 136 alin. 8 Cod procedură penală, prevăd că ,,alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.”

Inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile profesionale (până în prezent), beneficiază de suport familial, are un copil minor și prezintă unele afecțiuni medicale, astfel că, tribunalul a apreciat că măsura prevăzută de art. 145¹ Cod procedură penală, este în măsură să asigure normala desfășurare a procesului penal, iar obligațiile ce au fost impuse inculpatului sunt în măsură să asigure normala desfășurare a procesului penal.

Împotriva încheierii penale nr.47/CC/24.10.2012 pronunțată de T. A. în dosarul nr._ a declarat recurs P. de pe lângă T. A., în termen legal, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 29.10.2012.

În motivarea recursului declarat de P. de pe lângă T. A. se solicită admiterea recursului, casarea încheierii penale recurate și urmare a rejudecării arestarea preventivă a inculpatului întrucât subzistă pericolul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune gravă, de corupție, acesta continuându-și activitatea de agent în cadrul Poliției Rutiere A., calitate de care acesta s-a folosit la comiterea infracțiunii.

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu conform art. 385⁶ alin. 3 C.pr.pen., instanța de recurs apreciază că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 143 alin. 1 C.p.p. și 148 C.p.p., precum și art. 5 din ConvenȚia Europeana a Drepturilor Omului, recursul fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art.148 Cod procedură penală. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art.5 paragraf 1 lit.c al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.

În mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 143 al. 1 și art. 148 lit. f C.p.p., respectiv că sunt indicii temeinice privind săvârșirea de către inculpați a unor fapte pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care s-a pus în mișcarea acțiunea penală împotriva acestui, respectiv trafic de influență. Indiciile temeinice privind comiterea faptei rezultă din declarațiile investigatorului sub acoperire, ale inculpatului, notele de redare a convorbirilor telefonice. În acest sens, mai trebuie reținut că potrivit dispozițiilor art. 681 C.p.p., art. 139 și 160b C.p.p., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului, iar față de probatoriul administrat până în acest moment există date care susțin acest fapt.

Totodată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, dar nu este îndeplinită condiția potrivit căreia lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptei, natura acesteia și rezonanța publică.

Este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.

Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele acesteia. Infracțiunea de trafic de influență aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv derulării activităților de serviciu în condiții de corectitudine, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și protecție a statului.

În condițiile speței, interesul public nu impune luarea măsurilor necesare pentru a asigura protecția cetățenilor împotriva comiterii unor fapte ce afectează activitatea de serviciu raportat la persoana inculpatului, faptul că a avut o conduită procesuală corectă recunoscând fapta, provine dintr-o familia organizată, fiind căsătorit.

Nu în ultimul rând se impune precizarea că probele au fost, în mare măsură administrate astfel încât pericolul influențării anchetei penale nu subzistă, suma solicitată denunțătorului pentru a interveni pentru reducerea termenului de suspendare a dreptului de a conduce autovehicule nu este mare, iar inculpatul, prin conduita sa a dat dovadă că a conștientizat semnificația activității sale ilicite.

Astfel fiind, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b C.p.p., instanța va respinge recursul declarat de P. de pe lângă T. A. împotriva încheierii penale nr. 47 din data de 24.10.2012, pronunțată de T. A..

În temeiul art. 192 alin. 3 C. pr. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b C.pr.pen. respinge recursul declarat de P. de pe lângă T. A. împotriva încheierii penale nr. 47 din data de 24.10.2012, pronunțată de T. A..

În temeiul art. 192 alin. 3 C. pr. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

DEFINITIVA.

Pronunțată în ședința publică de la 06 Decembrie 2012.

Președinte,JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

G. B. L. ANI B. A. N.

Grefier,

A. B.

Red. A.N./14.12.2012

Tehnored. A.B.

2 ex./17.12.2012

Prima instanță: M. C.