Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 20/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 20/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 31-01-2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 20/A
Ședința publică din 31 ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. ANI B.
JUDECĂTOR: A. N.
GREFIER: C. U.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial A. împotriva sentinței penale nr. 301 din 7.08.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, privind pe inculpatul G. S..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul intimat G. S., asistat de avocat ales M. I. și avocat ales N. A. E. și martorul M. A., în stare de detenție, lipsă fiind colaboratorul sub acoperire P. I..
P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Timișoara este reprezentat de procuror A. Ț..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată depusă la dosar adresa Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial A. princ are se comunică faptul că nu s-a reușit contactarea și prezentarea colaboratorului sub acoperire P. I. și o adresa a aceleiași direcții prin care se comunică faptul că ar fi fost contactat un reprezentant al Biroului Teritorial A. de către soția colaboratorului sub acoperire, care a comunicat faptul că acesta se află în Germania, neputând fi însă contactat.
Față de această împrejurare, instanța de apel constată imposibilitatea audierii colaboratorului sub acoperire P. I. în această fază procesuală.
Se procedează la audierea martorului M. A., sub prestare de jurământ, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea apelului.
Procurorul solicită admiterea apelului și desființarea hotărârii atacate, considerând-o ca nelegală întrucât se bazează pe o greșită interpretare a probelor existente la dosar, întrucât există probe temeinice de vinovăție care conturează implicarea inculpatului în săvârșirea infracțiuni. Astfel, în declarațiile martorului M. A., acesta a afirmat că tranzacția din 14.12.2010 cu colaboratorul sub acoperire a fost intermediată personal de către inculpat De asemenea, din raportul investigatorului sub acoperire rezultă că persoana care i-a predat cele 20 de comprimate colaboratorului P. I. este numitul „S.”, recunoscut în persoana inculpatului G.. Se mai arată că procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire P. I. și declarația dată de acesta în fața instanței confirmă faptul că operațiunea cu droguri de mare risc din data de 14.12.2010 a încheiat-o direct cu inculpatul G. S., pe care l-a recunoscut după planșele fotografice, iar din procesul-verbal de investigații din 15.12.2010 reiese faptul că martorul M. A. a comercializat drogurile prin intermediul persoanei numită S., care utiliza un post telefonic ce aparținea acestui inculpat, folosit în activitatea infracțională și pus sub interceptare de către Tribunalul A.. Se mai precizează totodată că săvârșirea infracțiunii rezultă și din procesele verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice. Prin urmare, solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și în rejudecare, condamnarea inculpatului.
Apărătorul ales al inculpatului intimat, avocat M. I., solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii dată de prima instanță, arătând că din procesele-verbale rezultă că ar fi fost vorba și de o altă persoană intermediară cu același nume, respectiv P. I., acesta obținând pastilele de la o altă persoană cu nume de cod P. I.. Se mai arată că D.-ul s-a sesizat doar la data de 18.01.2012 cu privire la faptul că inculpatul G. ar fi comis fapta respectivă, în luna martie a aceluiași an începând urmărirea penală. Se mai arată că actele nu au fost efectuate conform Codului de procedură penală, neexistând planșe fotografice și procese verbal de recunoaștere în momentul așa-zisei „livrări” a drogurilor sau a banilor. De asemenea, nu s-a efectuat o percheziție care să confirme dacă acesta are sau nu bunuri asupra sa, respectiv dacă se găsesc droguri asupra sa, iar declarațiile martorului și ale colaboratorului sub acoperire au fost date la aproape un an de la comiterea faptei. Pe de altă parte, se arată că trebuiau aduse probe și în favoarea inculpatului, nu numai în defavoarea sa, iar cu privire la referirile față de interceptările convorbirilor telefonice, se arată că din acestea nu rezultă că inculpatul ar fi săvârșit fapta.
Apărătorul ales al inculpatului intimat, avocat N. A. E., solicită respingerea apelului formulat de D. ca nefiind fondat și menținerea hotărârii pronunțată de prima instanță ca fiind temeinică și legală, cu interpretarea corectă a temeiurilor de fapt și de drept care stau la baza soluției de achitare, prima instanță dând eficiență principiului „in dubio pro reo”. Se arată că nu există probe temeinice vizând vinovăția inculpatului, iar cu privire la așa-zisele conexiuni cu accente infracționale între martorul M. A. și inculpatul G., se arată că declarațiile inculpatului au fost consecvente, acesta nerecunoscând săvârșirea faptei, declarații ce s-au coroborat cu cele ale martorului M. A.. Cu privire la procesele-verbale ale înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpat și martorul M., se arată că acestea nu conțin indicii privind comiterea infracțiunii de către inculpat, convorbirile dintre cei doi fiind irelevante și neconcludente. De asemenea, se arată că în procesu-verbal de predare primire a drogurilor este precizată doar predarea de droguri, fără să existe probe că respectiva tranzacție a fost încheiată între colaboratorul sub acoperire și inculpat, că există vreo legătură între aceștia, nu există nici un flagrant sau vreo înregistrare ambientală care să confirme săvârșirea infracțiunii, de asemenea după ce s-a procedat la audierea în condițiile prev. de art. 862 Cpp a colaboratorului sub acoperire, acesta a declarat că l-a recunoscut pe inculpatul G. după planșa foto, fără a fi întocmit însă un proces-verbal în acest sens, din declarații reieșind faptul că acest colaborator nu a intrat în contact vizual cu inculpatul. Se mai consideră că prima instanță în mod corect a constatat că probele aflate la dosar nu se coroborează, iar în privința martorului M. A., se consideră că declarațiile acestuia au fost înlăturate în mod nejustificat, fiind încălcat astfel dreptul inculpatului la un proces echitabil și la apărare.
Inculpatul intimat G. S., având ultimul cuvânt, arată că se consideră nevinovat.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial A. nr. 90 D/P/2011 înregistrat la Tribunalul A. la data de 24 aprilie 2012 au fost trimiși în judecată inculpații M. A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr.143/2000 modificată și republicată, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 2 alin.1 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată și inculpatul G. S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.
Prin sentința penală nr. 170 din 14 mai 2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ s-a soluționat acțiunea penală privind pe inculpatul M. A. și s-a disjuns acțiunea penală privind pe inculpatul G. S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.
În faza de urmărire penală inculpatul G. S. nu a recunoscut comiterea faptei.
În fața instanței, în prezența apărătorului ales, inculpatul G. S. a arătat că nu dorește să uzeze de dispozițiile art. 320/1 Cod procedură penală, nu a dorit să dea declarație, prevalându-se de dreptul la tăcere conferit prin dispozițiile art. 70 alin. 2 Cod procedură penală.
Prin sentința penală nr. 301 din 07.08.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în baza 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală a fost achitat inculpatul G. S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul A. a reținut următoarele:
La data de 6 septembrie 2010 B.C.C.O. – Brigada Cluj N., s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că pe raza județelor Cluj și A. acționează o grupare de traficanți și consumatori iliciți de droguri de mare risc, respectiv cocaină și amfetamină din care face parte o persoană neidentificată, cu domiciliul în municipiul A.. Astfel, în baza ordonanței din 6 septembrie 2010 dată în dosarul nr. 246 D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D. – Serviciul Teritorial Cluj, s-a autorizat folosirea investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.” și a colaboratorului cu nume de cod „ Khaled Marouen”, pe o perioadă de 60 zile, ordonanță prelungită la 5 noiembrie 2010, pentru încă 30 zile. Prin ordonanța din 6 decembrie 2010 dată în același dosar s-a dispus prelungirea autorizării folosirii investigatorului sub acoperire cu nume de cod ” U. C.” pentru o perioadă de 30 zile și autorizarea folosirii a colaboratorului sub acoperire cu nume de cod „P. I.”, pentru aceeași perioadă. Autorizarea viza procurarea de către investigatorul acoperit cu nume de cod „U. C.” și colaboratorul acestuia cu nume de cod „P. I.” a cantităților de 1 kg. cocaină și 1 kg. de amfetamină de la persoana suspectată și de la alte persoane din anturajul său.
S-a mai reținut că în aceste condiții, în data de 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U. C.” împreună cu colaboratorul sub acoperire cu nume de cod „P. I.” s-au deplasat pe raza localității L. jud. A., în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. În acest sens, colaboratorul a luat legătura telefonic cu numitul M. A., care i-a spus să se întâlnească cu numitul „S.”, pentru a-i preda drogurile. În localitatea L., investigatorul a predat colaboratorului suma de 200 lei în vederea cumpărării autorizate de droguri și a supravegheat întâlnirea dintre acesta și numitul „S.”, întâlnire după care, colaboratorul a predat investigatorului 20 buc. comprimate de culoare albă pe care le-a primit de la numitul „S.”, pentru suma de 200 lei.
Prima instanță a constatat că prin procesul verbal de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri încheiat la 14 decembrie 2010 (fila 27, vol. I, dosar u.p.), investigatorul sub acoperire „U. C.” a consemnat primirea de la colaboratorul „P. I.” a 20 buc. comprimate de culoare albă, pe acre acesta le-a obținut de la o persoană neidentificată cu numele de „Sorin2, cu suma de 200 lei. Aceste comprimate au fost predate de către investigatorul sub acoperire „U. C.”, la data de 14 decembrie 2010, organelor de poliție din cadrul B.C.C.O. Brigada Cluj N., aspect consemnat în procesul verbal încheiat la data de 14 decembrie 2010 (fila 26 volum I, dosar urmărire penală).
De asemenea, s-a reținut că prin raportul de constatare nr._ din 22 decembrie 2010 întocmit de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor s-a constatat că proba înaintată în cauza privind pe numitul „S.” este constituită din 20 comprimate care conțin ca substanță activă amfetamină, substanță care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000 modificată și completată.
Rezultatele investigațiilor efectuate de organele de urmărire penală au fost consemnate în procesul verbal încheiat la data de 15 decembrie 2010 (fila 38 volum I, dosar urmărire penală), din care rezultă că numitul A. M. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele de „S.” din localitatea L., ce utilizează postul telefonic cu nr. +_.
S-a mai constatat că la data de 18 ianuarie 2012, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial A. s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către făptuitorul G. S. a infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată și art. 4 alin. 1, 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.
Totodată s-a reținut că prin rezoluția din 21 martie 2012, dată în dosarul nr. 90 D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial A., procurorul a dispus începerea urmăririi penale față de G. S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, constând în aceea că, în data de 14 decembrie 2010, în orașul L., jud. A., a intermediat vânzarea fără drept, de droguri de mare risc între învinuitul M. A. și colaboratorul sub acoperire P. I., pentru suma de 200 lei.
Conform art. 1 din Codul de procedură penală, prima instanță a reținut că scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
De asemenea, s-a reținut că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
S-a constatat că legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți din procesul penal.
Totodată, prima instanță a reținut că în Codul de procedură penală, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5/2 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o . restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
S-a constatat că toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.
De asemenea, s-a considerat că probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Prima instanță a constatat că inculpatul G. S. a fost consecvent în declarațiile date, declarând la data de 3 aprilie 2012, în fața procurorului, în prezența apărătorului ales, că nu își amintește ca la data de 14 decembrie 2010, să fi intermediat o tranzacție de droguri de mare risc între M. A. și P. I., pentru care să fi încasat suma de 200 lei. A arătat că a consumat ocazional droguri ușoare, numitul M. A. oferindu-i țigări cu cannabis pentru „a trage câteva fumuri”.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, s-a reținut că inculpatul G. S. a arătat că nu recunoaște comiterea faptei de care este acuzat și nu a efectuat nici o tranzacție cu droguri în 14 decembrie 2010.
Reținându-se prevederile art. 69 Cod procedură penală, conform cărora declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, s-a constatat că inculpatul G. S. nu a recunoscut niciodată că a fost implicat în traficul de droguri, susținere care se coroborează cu declarațiile date de coinculpatul M. A., la 2 aprilie 2012, în fața procurorului, în prezența apărătorului ales și a interpretului de limbă turcă (filele 135 și 144 volum I dosar u.p.).
S-a mai reținut că ulterior, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 23 aprilie 2012, coinculpatul M. A., a declarat că recunoaște toate faptele reținute în sarcina sa, inclusiv fapta din 14.12.2010, de care nu și-a amintit cu ocazia audierilor anterioare, susținând că dorește în fața instanței să se prevaleze de dispozițiile art. 320/1 Cod procedură penală. Această declarație a fost apreciată de către prima instanță ca fiind nu numai „pro causa” dar și neverosimilă și urmează a fi înlăturată.
Tribunalul a constatat că investigatorul cu nume de cod „U. C.” prin raportul întocmit la 6.04.2012 a prezentat activitatea desfășurată la 14.12.2010, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. A menționat că i-au fost prezentate planșe foto și i-a recunoscut pe M. A. și G. S., ca fiind persoanele cu care colaboratorul cu nume de cod „P. I.” a negociat și încheiat tranzacția cu droguri din data de 14.12.2010 în localitatea L., județul A..
De asemenea, s-a constatat că prin procesul verbal încheiat la 22.03.2012 s-a procedat la redarea declarației colaboratorului cu nume de cod „P. I.”, acesta arătând că, în data de 14 decembrie 2010, s-a deplasat împreună cu investigatorul cu nume de cod „U. C.”, în localitatea L. jud. A. și după ce a vorbit la telefon cu numitul Marko, acesta l-a trimis să se întâlnească cu „S.” pentru a-i preda marfa. I-a dat acestuia suma de 200 lei și a primit 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care le-a predat imediat investigatorului sub acoperire. Substanțele respective îi aparțineau lui Marko, fiind aduse de către acesta din Olanda și depozitate la numitul „S.” cu care a efectuat în mod direct tranzacția. A precizat că i-au fost prezentate planșe foto cu numiții Marko și S. și i-a recunoscut în persoana numiților M. A. și G. S..
În cursul judecății, instanța de fond a admis cererea de audiere a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.” și a colaboratorului cu nume de cod „P. I.”, conform exigențelor unui proces echitabil, în accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a procedat la audierea, în condițiile prevăzute de art. 86/ 2 Cod procedură penală, a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.”, ocazie cu care s-a reținut că acesta a menținut cele precizate în raportul întocmit. A menționat că l-a recunoscut pe inculpatul G. S. după planșa foto, fără a fi întocmit un proces verbal în acest sens. Totodată, prima instanță a reținut că acesta a precizat că s-a efectuat un control corporal asupra colaboratorului sub acoperire dar nu s-a încheiat un proces verbal. Deci, din declarația investigatorului sub acoperire, prima instanță a considerat că a rezultat că acesta nu a intrat în contact cu inculpatul G. S., că informațiile din raportul întocmit în cauză le-a aflat de la colaboratorul sub acoperire.
Referitor la ascultarea colaboratorului cu nume de cod „P. I.”, s-a reținut că s-a depus la dosarul cauzei, de către procuror, un înscris din care rezultă că acesta nu poate fi prezentat instanței pentru audiere întrucât este plecat din țară și nu se cunoaște data întoarcerii.
Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu se află procesul verbal de percheziție corporală a colaboratorului cu nume de cod „P. I.”, anterior și ulterior tranzacției cu inculpatul G. S., percheziție care era obligatorie. De asemenea, s-a constatat că nu se regăsește procesul verbal de predare de către investigatorul sub acoperire către colaborator a sumei de 200 lei, folosită pentru cumpărarea drogurilor, bancnotele trebuind să fie marcate și înseriate.
Pe de altă parte, instanța de fond a constatat că, contrar susținerilor investigatorului și colaboratorului sub acoperire, la dosarul cauzei nu s-a depus procesul verbal de recunoaștere după planșa foto a inculpatului G. S. sau procesul verbal de identificare a acestuia.
Deși s-a reținut că fapta dedusă judecății a fost comisă la 14 decembrie 2010, s-a constatat că raportul investigatorului sub acoperire a fost întocmit la 6 aprilie 2012 iar procesul verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire s-a încheiat la 22 martie 2012.
S-a mai reținut că în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nici o condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declarația unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a contesta declarația și de a pune întrebări martorului. Prin urmare, s-a reținut că condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declarația investigatorului sub acoperire și a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceștia să fi fost ascultați de către instanță și fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declarațiile date de aceștia în cursul urmăririi penale și de a le pune întrebări.
În acest context, prima instanță a apreciat că doar datele rezultate din depozițiile investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.”, în lipsa coroborării cu alte probe ale cauzei, nu pot fundamenta convingere clară, neechivocă, fără nici un dubiu de vinovăție a inculpatului G. S..
Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, s-a considerat de către tribunal că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
S-a reținut că regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 din Codul de procedură penală, se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, s-a mai reținut că regula „in dubio pro reo” este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca instanța să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta dedusă judecății).
Pornind de la aceste considerente, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul G. S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinței penale nr. 301/07.08.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ a declarat apel, în termen legal, P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și terorism – Biroul Teritorial A., criticând-o ca netemeinică și solicitând condamnarea inculpatului G. S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000.
În motivarea apelului, s-a arătat că în cauză există probe temeinice4 de vinovăție care conturează implicarea inculpatului G. S. în activitatea infracțională, respectiv: declarațiile coinculpatului M. Azis, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală de către procuror, la judecata în primă instanță, cât și în calea de atac a apelului în care sa pronunțată decizia penală din 16.08.2012 în dosarul nr._ al Curții de Apel Timișoara, declarații în care acesta afirma că tranzacția din data de 14.12.2010 cu colaboratorul sub acoperire P. I. a fost intermediată personal de către inculpatul G.; raportul investigatorului sub acoperire U. C. și procesul-verbal de audiere al acestuia din data de 31.07.2012 în fața Tribunalului A., din care rezultă că persoana care i-a predat 20 comprimate de culoare albă colaboratorului P. I. este numitul „S.”, recunoscut în persoana inculpatului G. S.; procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire P. I. și citirea declarației dată de acesta în fața instanței de judecată, potrivit procedurii reglementate la art. 327 al. 3 Cpp, în esență acesta confirmând că operațiunea cu droguri de mare risc din data de 14.12.2010 a încheiat-o direct cu inculpatul G. S., pe care l-a recunoscut după planșele foto prezentate de organele de anchetă; ordonanța de autorizare a folosirii investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și de autorizare a procurării de droguri nr. 246/D/P/2010 a D. – ST Cluj, însoțită de procesele verbale de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri din data de 14.12.2010, întocmite de lucrători din cadrul BCCO Cluj-N.; raportul de constatare tehnico-științifică nr._ din 22.12.2010 al LAPD Cluj-N. din care rezultă că proba înaintată privind pe numitul „S.” este constituită din 20 comprimate ce conțin ca substanță activă amfetamină – drog de mare risc ce face parte din tabelul Anexă nr. II din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată; procesul-verbal de investigații din 15.12.2010 al BCCO Cluj-N. din care reiese faptul că „A. M. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele S. din localitatea L. care utilizează postul telefonic cu numărul +_”, acest număr aparținând inculpatului G. S., folosit în activitatea infracțională și pus sub interceptare de către Tribunalul A. prin autorizațiile nr. 2/20.01.2012, respectiv 8/17.02.2012; conexiunile cu accente infracționale existente între inculpatul M. A. și inculpatul G. S. rezultând, pe de o parte din declarația din data de 03.04.2012 („pe M. A. zis M. îl știu fiind cunoștință cu acesta. Ocazional împreună cu el fumam iarba adusă de Marco, fără să îmi perceapă bani pentru ea. Știam că Marco este consumator de droguri, pe care le aducea din Olanda. Eu personal am consumat doar droguri ușoare, respectiv iarbă, numitul Marco oferindu-mi țigări cu cannabis din care să trag și eu fumuri. LA Km 43 de pe DN 7, împreună cu H. O. și Marco am consumat doar de două ori țigări cu cannabis și încă o dată în aceeași formulă la o ieșire la iarbă verde”), iar pe de altă parte din procesele-verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre cei doi purtate în intervalul 06-11.02.2012.
Se mai arată în motivele de apel că în pofida acestor probe și mijloace de probă evidente și categorice, inculpatul G. S. a declarat în faza de urmărire penală că „nu își amintește ca în data de 14.12.2010 să fi intermediat o tranzacție de droguri de mare risc între M. A. și P. I. în orașul L., jud. A. și să încaseze pentru aceasta suma de 200 ron, iar în faza de cercetare judecătorească inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere prev. de art. 70 al. 2 Cpp., prin urmare se consideră că existând suficiente probe de vinovăție, inculpatul G. S. nici măcar nu a uzat de dreptul de a proba lipsa lor de temeinicie, așa cum prevăd disp.art. 66 al. 2 Cpp.
Analizând apelul declarat în cauză, prin prisma prin prisma motivelor de apel precum și din oficiu conform art. 371 al.2 C.pr.pen., instanța constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, apelul fiind nefondat pentru următoarele considerente:
În fața instanței de apel, inculpatul G. S. nu a dorit să dea declarație și a fost audiat martorul M. A..
Conform dispozițiilor art. 345 alin. 2 C.p.p. instanța poate pronunța condamnarea inculpatului dacă se constată că fapte există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reține vinovăția inculpatului pentru săvârșirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în judecată și, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluție de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, sentința penală nr. 301/07.08.2012 pronunțată de Tribunalul A. este legală și temeinică, prima instanță efectuând o analiză completă și amplă a probatoriului, analiză pe care instanța de apel și-o însușește ca pertinentă.
Într-adevăr, singurele probe care au condus la reținerea vinovăției inculpatului, prin actul de sesizare a instanței, sunt declarațiile colaboratorului sub acoperire P. I. și ale investigatorului sub acoperire U. Celin, precum și ale coinculpatului M. A., care a recunoscut faptele conform art. 3201 C.p.p., împotriva sa pronunțându-se o soluție de condamnare. Pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. 2, art. 3 alin. 2 și art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000. Sub aspect probator, este adevărat că potrivit art. 22 din Legea nr. 143/2000: „1) Polițiștii din formațiunile de specialitate, care acționează ca investigatori acoperiți, precum și colaboratorii acestora pot procura droguri, substanțe chimice, esențiale și precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităților infracționale și a identificării persoanelor implicate în astfel de activități. 2) Actele încheiate de polițiștii și colaboratorii acestora, prevăzuți la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.”; însă acestea nu pot constitui singurele probe în stabilirea vinovăției unui inculpat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că (cauza Kostowski c. Olanda): „Convenția nu împiedică folosirea ca surse, în cadrul fazei investigative a procedurilor penale, a informatorilor anonimi, însă utilizarea ulterioară a declarațiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare constituie o problemă diferită. Dacă declarațiile anonime au contribuit într-o manieră determinantă la pronunțarea unei condamnări, dreptul la apărare este limitat de o manieră incompatibilă cu garanțiile art. 6 din Convenție.” Declarațiile date succesiv de către colaboratorul și investigatorul sub acoperire au fost în mod temeinic și legal evaluate de prima instanță, constatându-se că procesele verbale au fost întocmite la aproape doi ani distanță față de data comiterii faptei imputate inculpatului G. S., că recunoașterea acestuia după fotografie nu a fost consemnată într-un proces verbal în care să se prezinte modul în care s-a desfășurat această procedură. În motivele de apel, s-a invocat în probațiune raportul întocmit de investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U. C.” (fila 23 dosar UP), în care acesta arată: „Menționez faptul că mi-au fost prezentate planșe foto cu numiții MARKO și S., pe care i-am recunoscut în persoana numiților Multlu A. și G. S., cu care colaboratorul cu nume de cod „P. I.” a negociat și încheiat tranzacția cu droguri din data de 14.12.2010 în orașul L., județul A..” În același raport, se consemnează: „Menționez faptul că din discuțiile purtate de către colaborator cu Azit M. (Marko) acesta i-a spus că el este proprietarul mărfii (al drogurilor) dar că o depozitează la numitul G. S..” Pe de altă parte, în fața primei instanțe, același investigator a relatat că (filele 58 – 59 doar tribunal): „Legătura între P. I. și inculpatul G. s-a făcut prin intermediul lui M. A.. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc într-un imobil din centrul orașului L.. Nu pot să dau detalii referitoare la locul de unde supravegheam tranzacția întrucât sunt specifice activității de urmărire”. Raportat la declarația investigatorului sub acoperire, în mod corect prima instanță a constatat că acesta nu a avut contact direct cu persoana care a predat drogurile colaboratorului, nici instanța de apel neavând convingerea că avea suficiente date ca după o perioadă lungă de timp să-l poată recunoaște de pe planșa fotografică.
În ceea ce privește procesele verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpatul G. S. și M. A. din perioada 06 – 11.02.2012 (vol II, filele 109, 110, 153 dosar UP), la care se face trimitere în motivele de apel, instanța constată că acestea nu sunt relevante în raport cu acuzația ce se aduce inculpatului în speță, convorbirile fiind la mult timp după data faptei (14.12.2000) și din acestea nerezultând vreo colaborare sub aspectul traficului de droguri. De altfel, nici una dintre persoanele sus menționate nu a negat în vreun moment faptul că se cunoșteau, mai mult inculpatul G. S. arătând că a consumat ocazional droguri puse la dispoziție de către M. A. (fila 165 verso vol I dosar UP), ceea ce însă nu poate duce automat la concluzia că îl și ajuta să distribuie droguri.
În declarația dată în fața instanței de apel, martorul M. A. a susținut că a lăsat drogurile în speță în locuința inculpatului G. S., „lângă televizor, nu erau chiar la vedere”; că fiind plecat în Olanda, l-a sunat pe inculpat și i-a supus să ia pachetul de acolo și să le predea unui prieten care îl contactase telefonic, însă că nu i-ar fi menționat inculpatului că ar fi vorba de droguri. Martorul a mai arătat în ceea ce privește acest aspect, al cunoașterii conținutului pachetului de către inculpatul G. S., că: „nu pot fi sigur în totalitate că a avut cunoștință despre acest lucru, întrucât se aflau într-o hârtie, iar hârtia în plastic.”
În raport de probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, nerezultând că acesta ar fi fost într-adevăr persoana care a predat drogurile către colaboratorul sub acoperire și nici că ar fi avut cunoștință despre conținutul pachetului care le conținea.
Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen. va fi respins apelul declarat de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial A. împotriva sentinței penale nr. 301 din 7.08.2012 pronunțată de Tribunalul A..
În temeiul art. 192 al. 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen. respinge apelul declarat de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial A. împotriva sentinței penale nr. 301 din 7.08.2012 pronunțată de Tribunalul A..
În temeiul art. 192 al. 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Cu recurs în 10 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 31.01.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
L. ANI B. A. N.
Grefier,
C. U.
Red.- L.B.- 11.02.2013
Tehnored- .C.U.- 11.02.2013
Prima inst.- jud.C. B. M. – Tribunalul A.
| ← Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... | Uz de fals. Art. 291 C.p.. Decizia nr. 120/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
