ICCJ. Decizia nr. 18/2004. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.18/2004
Dosar nr. 253/2003
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 200 din 25 iunie 2002, Tribunalul Argeş a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului C.G., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) din acelaşi cod.
Pe latură civilă, s-a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă C.F.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul C.G. a fost trimis în judecată, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) din acelaşi cod, actul de sesizare reţinând că la data de 10 aprilie 2000, el a lovit-o pe C.F. cu o piatră în cap, lovitura provocându-i fractură craniană cu denivelare ce a necesitat pentru vindecare 17-18 zile îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în pericol.
În faza cercetării judecătoreşti, instanţa, motivând faptul că partea vătămată C.F., începând cu data de 17 aprilie 2000, s-a plâns la secţia 3 Poliţie Piteşti şi, ulterior, la 19 mai 2000, la Judecătoria Piteşti, ea relatând că a fost victima unor acte de lovire exercitate de C.G. şi F.C., fraţi, iar că la 16 iunie 2000, s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, tot pentru agresarea suferită la 10 aprilie 2000, a considerat că partea a fost inconsecventă, că nu a stabilit cu certitudine locul unde a fost agresată şi nici cu ce obiect a fost lovită în cap sau cine a lovit-o.
Totodată, instanţa, în baza declaraţiilor martorilor oculari A.M., fiul părţii vătămate şi C.M., soţul acesteia, precum şi ale lui O.A., mama sa, a ajuns la concluzia că nu inculpatul este cel care a lovit-o cu piatra în cap, ci un alt participant la incident, întrucât fiecare din cei enumeraţi a descris deosebit cele ce avuseseră loc şi ulterior datei de 10 aprilie 2000, au auzit de la C.F., diferite variante ale stării de fapt.
Concluzia instanţei a fost motivată şi pe contradicţia existentă între expertiza medico-legală şi situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, în sensul că actul medical a precizat „denivelare temporal drept", iar actul de trimitere în judecată a reţinut că inculpatul, fiind în imediata apropiere a părţii vătămate, a prins-o cu mâna stângă de păr, înfigându-i mâna în păr, s-a aplecat, a luat o piatră şi, trăgând-o de păr mai aproape, a lovit-o puternic în partea stângă a capului.
Împotriva sentinţei, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi partea civilă.
Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că prima instanţă, pornind de la interpretarea eronată a probelor administrate, a pronunţat greşit achitarea inculpatului.
Partea civilă şi-a motivat apelul pe greşita achitare a inculpatului şi pe nelegala respingere a acţiunii sale civile, ea solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 30 milioane lei despăgubiri civile şi 50 milioane lei despăgubiri morale.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 357 din 17 decembrie 2002 a admis apelurile declarate de parchet şi de partea civilă, a desfiinţat sentinţa şi în baza dispoziţiilor art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) din acelaşi cod, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., l-a condamnat pe inculpat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 25.500.000 lei despăgubiri civile pentru partea civilă C.F. şi a sumei de 25.000.000 lei despăgubiri morale către aceeaşi parte civilă.
În aceeaşi ordine de idei, inculpatul a mai fost obligat să plătească 1.012.540 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă B. Bucureşti şi 1.582.000 lei, cu acelaşi titlu, părţii civile Spitalul judeţean Argeş.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, în termenul legal, inculpatul a declarat recurs, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Din examinarea probatoriului administrat la urmărirea penală şi în faza cercetării judecătoreşti, se reţine că în mod constant, în plângerile formulate la 17 aprilie, 19 iunie 2000, şi în declaraţia dată la procuror, partea civilă a arătat că în seara zilei de 10 aprilie 2000, după orele 22,00 inculpatul, care se certa cu fiii săi, a prins-o de păr cu o mână şi cu cealaltă a lovit-o cu o piatră în cap, lovitura antrenându-i pierderea conştiinţei, în această stare ea fiind dusă la spital de fiul ei şi concubina lui, martorii A.A. şi A.L.
Din certificatul medico-legal eliberat la 25 aprilie 2000 şi din raportul de nouă expertiză medico-legală, întocmit în 2002 de Institutul Naţional de Medicină Legală M.M. Bucureşti, ambele acte medico-legale fiind avizate de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.N.M.L. Bucureşti, rezultă că leziunile traumatice prezentate de partea vătămată au fost produse prin lovire cu un corp dur, pot data din 11 aprilie 2000 şi au necesitat pentru vindecare, 25-30 zile de îngrijiri medicale, ele punând în primejdie viaţa victimei. S-a mai reţinut că leziunile au determinat infirmitate fizică permanentă şi au condus la încadrarea părţii vătămate în gradul III de invaliditate.
În instanţă, partea vătămată a descris amănunţit derularea faptelor petrecute în seara zilei de 10 aprilie 2000, ea susţinând că inculpatul este cel care a lovit-o.
Chiar inculpatul, în primele declaraţii date la urmărirea penală a menţionat că în incidentul din seara zilei de 10 aprilie 2000, a luat de la pământ un pietroi sau o cărămidă şi fără să se uite, a lovit la întâmplare persoana care i-a apărut în faţă, ulterior el realizând că cea lovită fusese partea vătămată.
Revenirea ulterioară a inculpatului în sensul că a auzit, după incident că partea vătămată a fost lovită de fiii ei A.G. şi A.N., acesta din urmă având vârsta de 15 ani, este contrazisă de declaraţiile părţii vătămate şi de ale martorilor audiaţi.
Martorii oculari A.L. şi A.N. au declarat că au văzut că inculpatul, având o mână în părul părţii vătămate a tras-o spre el, apoi a luat de jos o piatră şi a lovit-o în cap, femeia prăbuşindu-se în stare de inconştienţă.
În sensul celor de mai sus, este şi declaraţia martorului C.M., soţul părţii vătămare, acesta afirmând că a văzut când inculpatul a luat o piatră şi a lovit-o în cap pe C.F. Faptul că în depoziţia dată în faţa primei instanţe, acesta a afirmat că nu poate preciza cum soţia sa a fost lovită de inculpat, dar că a văzut cum acesta o ţinea cu o mână de păr şi că este posibil să o fi lovit cu un bolovan, nu conduce la concluzia că el ar fi retractat cele declarate. Acest martor a fost cel care a sesizat verbal organele de poliţie despre cele întâmplate şi, în acelaşi timp, tot el le-a prezentat piatra care avea urme de sânge.
Martorii A.M. şi O.A., rude ale părţii civile, care în faza cercetării judecătoreşti au revenit asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, s-a dovedit că au avut această poziţie întrucât erau în relaţii de duşmănie cu C.F.
În cauză deci, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel este conformă coroborării probelor şi, ca atare, vinovăţia inculpatului a fost just stabilită.
Recursul declarat de inculpat nefiind fondat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
Conform art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 257/ A din 17 decembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 1 martie 2000, până la punerea efectivă în libertate a inculpatului.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.100.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1812/2004. Penal. Art.197 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
