ICCJ. Decizia nr. 3587/2004. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3587/2004
Dosar nr. 2646/2004
Şedinţa publică din 29 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 ianuarie 2004, petentul L.M. a formulat plângere conform art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în dosarele 2/P/2003 şi nr. 156/P/2002 privind pe judecătorii C.G., C.M., Ş.A., Ş.G., S.M., H.A., B.C. şi I.L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Din examinarea actelor dosarului, instanţa a reţinut că plângerea formulată de petent împotriva celor două rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale pronunţate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarele nr. 2/P/2003 şi nr. 156/P/2002 este nefondată pentru următoarele considerente:
Prin rezoluţia din 21 aprilie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii C.G. şi C.M., magistraţi în cadrul Tribunalului Călăraşi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut de către parchet că petiţionarul s-a adresat cu plângere în vederea efectuării cercetărilor penale cu privire la magistraţii care au pronunţat Decizia civilă nr. 317/ A din 28 octombrie 2002, în dosarul nr. 3432/2002 al Tribunalului Călăraşi, şi care au făcut abstracţie de faptul că la dosar se afla Decizia civilă nr. 940 din 26 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti prin care ar fi fost desfiinţate titlurile executorii ce au stat la baza urmăririi şi executării silite a unui imobil.
Din actele dosarului a rezultat că prin cererea depusă la B.E.J.A.M. şi Ş. la 24 iulie 2002, creditorul N.D., administrator al SC A. SRL Unirea a solicitat punerea în posesie asupra imobilului proprietatea acestei societăţi conform actului de adjudecare emis în data de 12 iunie 2002 de C.E.B.B. Călăraşi.
Prin încheierea pronunţată la data de 31 iulie 2002, în dosar nr. 345/2002, Judecătoria Călăraşi a admis cererea formulată de B.E.J.A.M. şi Ş. şi a încuviinţat începerea executării silite cerută de creditorul urmăritor N.D. asupra spaţiului comercial din comuna Unirea aparţinând debitoarei SC E.S. SRL Călăraşi (Asociaţi L.M. şi L.L.).
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere actul de adjudecare emis de C.E.B.B. Călăraşi la 12 iunie 2002 potrivit căruia imobilul a fost adjudecat definitiv în favoarea SC A.U. SRL şi dispoziţiile art. 3731 C. proc. civ., potrivit cărora executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de solicitare căruia îi va înainta în copie cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu, iar instanţa încuviinţează executarea silită prin încheierea dată în Camera de Consiliu, fără citarea părţilor.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat apel debitorul L.M., asociat la SC E.S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, apel ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 317 din 28 octombrie 2002, pronunţată în dosar nr. 3432/2002, instanţa fiind compusă din preşedinte, C.G., judecător, M.C.
Tribunalul, a reţinut că aspectele de nelegalitate invocate de petentul L.M. nu pot fi învederate pe calea apelului împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite, ci eventual, numai pe calea contestaţiei la executare, potrivit art. 399 alin. (1) C. pen.
A mai reţinut tribunalul, că faţă de dispoziţiile art. 516 pct. 8 C. proc. civ., în mod legal, prima instanţă a încuviinţat începerea executării silite în baza actului de adjudecare definitivă emis la data de 12 iunie 2002 de C.E.B.B. Călăraşi, pe care în mod corect l-a considerat ca fiind titlu executoriu împotriva debitorului posesor al imobilului adjudecat invocat de adjudecător şi ca atare, nu a mai fost necesară investirea sa cu formulă executorie.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare definitivă, ca urmare a invocării nulităţii actelor ce au fost prealabile acestui act şi care au stat la baza acestuia (contractul de credit nr. 383/1997 şi contractul de garanţie imobiliară nr. 2156/1997) s-a arătat că nulitatea acestor acte nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu părţile actelor, aşa încât aceasta nu poate fi analizată în apelul împotriva unei încheieri pronunţate într-o procedură necontencioasă şi în care părţi nu sunt şi toate părţile din actele a căror nulitate se cere a se constata.
Referitor la susţinerea petentului că instanţa de apel nu a avut în vedere Decizia civilă nr. 940 din 26 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 958/2002 prin care s-ar fi desfiinţat titlurile executorii ce au stat la baza încuviinţării executării silite asupra unui alt imobil, ipotecat de SC E.S. SRL pentru garantarea aceluiaşi credit, s-a reţinut de către parchet că această susţinere nu se confirmă, hotărârea respectivă privind un alt imobil, şi anume din comuna Roseti, jud. călăraşi, iar imobilul ce face obiectul cauzei în care s-a pronunţat Decizia 317/2002 este situat în localitatea Unirea, judeţul Călăraşi.
Prin Decizia de care face vorbire petentul s-a respins cererea de executare silită formulată de B. Călăraşi, întrucât contractul de ipotecă nr. 2156 din 2 iulie 1997 nu era investit cu formulă executorie, formalitate necesară în vederea pornirii executării silite asupra imobilului din comuna Roseti din jud. Călăraşi.
A mai reţinut Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că în sarcina judecătorilor C.G. şi M.C. nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, petentul putând exercita calea de atac împotriva deciziei pronunţate în apel, respectiv recursul, urmând ca în cadrul acesteia să facă toate susţinerile pe care le consideră necesare în realizarea intereselor sale.
Plângerea formulată de petentul L.M. împotriva rezoluţiei pronunţată la data de 21 aprilie 2003, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin rezoluţia aceluiaşi parchet, dispusă la data de 2 iulie 2003.
Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 12 iulie 2002, s-a dispus în dosarul nr. 156/P/2002 neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii Ş.A., Ş.G., S.M., H.A., C.B. şi I.L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Prin plângerea formulată la 25 februarie 2002, petentul L.M. s-a plâns împotriva magistraţilor menţionaţi pentru faptul că în exercitarea atribuţiilor de serviciu aceştia au investit cu titlu de executoriu contractul de vânzare – cumpărare nr. 004041 din 9 august 1996 (încheiat între SC E.S. SRL şi SC R.A. Craiova) şi contractul de credit nr. 383 din 2 iulie 1997 încheiat între B., sucursala Călăraşi şi SC E.S. SRL şi prin această „operaţiune ilegală" au săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Din actele de urmărire penală, a rezultat următoarea situaţie de fapt.
La data de 9 august 1996, SC E.S. SRL prin reprezentantul său legal L.M. a achiziţionat un autoturism marca Daewoo Cielo de la SC M. SRL Slobozia, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 004041 din 9 august 1996.
La aceeaşi dată, petentul a încheiat cu SC A.R. SA, sucursala Ialomiţa contractul de asigurare facultativă de garanţie al cărui obiect îl constituia garantarea de către asigurator a plăţii debitelor reclamate de SC R.A.C. în baza contractului nr. 004041 încheiat la vânzarea autoturismului în cauză asupra căruia asiguratorul are drept de gaj.
Pentru a exista o garanţie în vederea recuperării eventualelor creanţe, SC A. Ialomiţa a solicitat SC E.S. SRL instituirea unei ipoteci în favoarea sa, încheindu-se astfel, contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. 1454 din 2 august 1996, iar ipoteca în valoare de 10.836 dolari S.U.A. a fost constituită asupra imobilului din Călăraşi (proprietatea lui L.M.).
Întrucât SC E.S. SRL nu a achitat contravaloarea autoturismului achiziţionat către SC R.A.C., SC A. Ialomiţa a chemat în judecată firma debitoare şi a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 79.083.817 lei contravaloarea ratei achitate de reclamantă creditoarei SC R.A.C. plus penalităţi 20.193.549 lei, precum şi instituirea sechestrului asigurator asupra autoturismului marca Daewoo Cielo.
Prin sentinţa civilă nr. 689 din 8 noiembrie 1999, pronunţată în dosar nr. 1938/1999, al Tribunalului Ialomiţa, s-a admis acţiunea SC A. SA Ialomiţa aşa cum a fost formulată.
Ulterior, SC A. SA IALOMIŢA a solicitat în scris debitoarei sale SC E.S. SRL plata sumelor datorate menţionate în sentinţa civilă nr. 689/1999 şi întrucât aceasta din urmă nu a făcut nici o plată, creditoarea a solicitat Tribunalului Ialomiţa executarea silită.
Prin încheierea din 22 mai 2000, judecătorul delegat M.P., a admis cererea şi a încuviinţat executarea silită.
Petentul a formulat contestaţie la executare, iar Tribunalul Călăraşi a respins această cerere prin sentinţa civilă nr. 640 din 19 decembrie 2000, apelul împotriva sentinţei fiind respins de către Curtea de Apel Bucureşti.
În cuprinsul plângerii sale, L.M. arată că atât timp cât Decizia Curţii de Apel Bucureşti a fost atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa civilă nr. 689/1999 a Tribunalului Ialomiţa nu putea fi investită cu titlu executoriu legal până la soluţionarea recursului.
Reţine Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti că acuzaţiile aduse de petent privitoare la nelegalitatea investirii cu titlu executoriu a hotărârii nr. 689/1999 a Tribunalului Ialomiţa, nu sunt fondate, întrucât după modificarea Codului de procedură civilă în anul 2000, suspendarea executării unei hotărâri poate fi acordată, numai după depunerea unei cauţiuni ce se stabileşte prin încheiere de instanţă, după ascultarea părţilor.
Mai reţine parchetul în motivarea rezoluţiei, că regula generală este aceea că recursul nu este suspensiv de executare, însă prin derogare de la această regulă, art. 300 alin. (1) C. proc. civ., reglementează restrictiv suspendarea executării hotărârii la cerere când instanţa sesizată cu judecata recursului poate dispune motivat suspendarea executării hotărârii şi în alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege.
Cel de-al doilea aspect reclamat de petiţionarul L.M. se referă la faptele săvârşite de judecătorii I.L., B.C., M.S. şi H.A., care în mod ilegal, au investit cu formulă executorie contractul de credit nr. 383/1997 încheiat între B. SA Călăraşi şi L.M. şi L.L., potrivit opiniei sale acest contract având valoarea unui înscris sub semnătură privată.
În fapt, la data de 1 iulie 1997, între SC E.S. SRL, prin reprezentanţii săi L.M. şi L.L. a contractat un împrumut de la B. SA Călăraşi în valoare de 75.000.000 lei, creditul fiind garantat cu 2 apartamente situate în Călăraşi şi cu Disco Bar R., Cafe-Bar U.
Petentul şi soţia sa au semnat în faţa notarului public D.C. din Călăraşi contractul de garanţie imobiliară.
Întrucât debitorii obligaţiei nu au achitat datele scadente şi dobânda aferentă, după doi ani, banca a declanşat procedura comandamentului şi conform clauzelor contractului au solicitat judecătoriei investirea cu formulă executorie.
Prin Ordonanţa de adjudecare definitivă nr. 547 din 15 februarie 2001 (judecător S.M.) imobilul compus din 4 camere, proprietatea petentului şi a soţiei sale, a fost adjudecat de licitatorul M.S. (pentru creanţa de 220.139.070 lei aparţinând SC R.V.A. ca lichidator al SC B. CĂLĂRAŞI titlul executoriu constituindu-l contractul de credit).
Aceeaşi creditoare a solicitat Judecătoriei Călăraşi, la data de 17 iulie 2000 vânzarea la licitaţie publică a imobilului Cafe Bar situat în comuna U., iar Tribunalul Călăraşi, prin Decizia nr. 515 din 21 septembrie 2001 (judecători H.A. şi B.C.) a admis apelul declarat de SC R.V.A. împotriva încheierii formulate în dosarul nr. 2459/2000 din 21 noiembrie 2000, aceasta fiind modificată numai cu privire la anularea comandamentului, menţinându-se celelalte dispoziţii.
În cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, iar organele de urmărire penală nu au abilitatea de a controla legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti, această activitate fiind atributul exclusiv al instanţelor de control judiciar.
Plângerea formulată de petent împotriva soluţiei adoptate în dosarul nr. 156/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia aceluiaşi parchet din 9 august 2002.
Curtea reţine că plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale dispuse în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în cele două dosare, respectiv 2/P/2003 şi 156/P/2002, este nefondată, în mod corect dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii menţionaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În ceea ce priveşte rezoluţia pronunţată în dosarul nr. 2/P/2003, petentul avea la dispoziţie calea de atac prevăzută de lege, respectiv recursul, în cazul în care era nemulţumit de hotărârile pronunţate în cauză.
Nu se poate reţine că judecătorii împotriva cărora s-a formulat plângere, respectiv C.G. şi C.M. au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cei doi magistraţi respectând cadrul procesual instituit de dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. pen., motivându-şi în fapt şi în drept hotărârea pronunţată pe baza probelor administrate în cauză.
Referitor la rezoluţia adoptată în dosarul nr. 156/P/2002, aşa cum s-a arătat şi de către parchet, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor este un atribut exclusiv al instanţelor de control judiciar, şi în cazul judecătorilor reclamaţi prin plângerea ce a făcut obiectul sus-menţionatei rezoluţii, nu s-au constatat încălcări ale dispoziţiilor legale privind desfăşurarea procesului, nemulţumirile petentului putând fi invocate numai prin exercitarea căilor legale de atac.
În consecinţă, respingerea plângerilor formulate de petent s-a făcut în mod corect, rezoluţiile dispuse în cauză fiind legale şi temeinice.
În cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, petentul a depus, la 25 februarie 2004, un memoriu care a vizat respingerea plângerii sale, formulată împotriva judecătorului A.N.O., rezoluţie pronunţată în dosar nr. 333/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond a apreciat că acest memoriu excede cadrului procesual, instanţa fiind investită la data de 5 ianuarie 2004 numai cu plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiilor dispuse în dosarele nr. 2/P/2003 şi nr. 156/P/2002, petentul având posibilitatea să formuleze separat plângere împotriva rezoluţiei dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 333/P/2003.
Aşa încât, prin sentinţa penală nr. 29 din 24 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti dispuse în dosarele nr. 2/P/2003 şi nr. 156/P/2002 privind pe judecătorii C.G., C.M., Ş.A., Ş.G., I.L., B.C., S.M. şi H.A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul L.M., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea plângerii sale astfel cum a fost formulată.
Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs formulat în cererea scrisă aflată la dosarul cauzei vizează aplicarea dispoziţiilor art. 29 lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora, în opinia recurentului petent, competenţa de soluţionare a cauzei în care sunt intimaţi judecătorii împotriva cărora a făcut plângere, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu Curţii de Apel.
Curtea constată că plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale dispuse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarele nr. 2/P/2003 şi nr. 156/P/2002 este nefondată, în mod corect dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii menţionaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), magistraţii respectând cadrul procesual instituit de lege şi motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, pe baza probelor administrate în cauză.
Aşa încât, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care s-a respins plângerea formulată de petent, apare ca fiind fondată.
Ca urmare, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 29 lit. f) C. proc. pen., invocate de recurent, întrucât magistraţii împotriva cărora acesta s-a plâns, prin finalizarea urmăririi penale, nu au fost trimişi în judecată.
Cu privire la celelalte aspecte invocate de recurent în cererea sa, instanţa apreciază că acestea nu pot fi soluţionate în cadrul acestui proces întrucât vizează numai norme de procedură civilă.
Faţă de aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de petent.
În baza dispoziţiilor art. 192 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul L.M. împotriva sentinţei penale nr. 29 din 24 martie 2004 a Curţii de Apel, secţia a II a penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 500.000 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3584/2004. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3589/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs → |
|---|
