ICCJ. Decizia nr. 6801/2004. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 368 din 6 martie 1959, Tribunalul Popular Raion Buzău l-a condamnat, printre alții, pe inculpatul D.M., în baza art. 5 și 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950, la 12 ani închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, cu pierderea dreptului de a mai ocupa o funcție publică și confiscarea totală a averii.
A dispus confiscarea în folosul B.R.P.R. a celor 313 monede ce s-au ridicat de la inculpat.
A fost menținută starea de arest și dedusă prevenția de la 13 septembrie 1958 la zi.
Instanța a reținut, în fapt, că inculpatul D.M., comerciant, încă din anul 1944 a cumpărat de la bancă 200 monede din aur, efectuând astfel de operațiuni și în continuare, ultima dată cumpărând astfel de bunuri în anul 1954.
La inculpat s-au găsit 313 monede din aur, care au fost ridicate de organele de miliție.
Prin decizia penală nr. 3240 din 25 iunie 1959, Tribunalul Regional Ploiești a respins recursul inculpatului ca nefondat.
împotriva acestor hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare invocând cazul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., în sensul că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu este prevăzută de legea penală.
Verificând hotărârile criticate pe baza materialului de la dosar și în raport cu motivul de casare invocat, Curtea constată că recursul în anulare este fondat.
Fapta reținută în sarcina inculpatului a fost calificată ca infracțiune în temeiul art. 5 și 14 din Legea nr. 284/1947.
Potrivit art. 1 și 2 din legea menționată, persoanele stabilite în țară sunt obligate să cedeze B.N.R. contra plății în lei, la cursul oficial, în termen de 15 zile de la data publicării actului normativ în M. Of., aurul sub orice formă, valutele efective, cecurile și ordinele de plată exprimate în monedă străină, disponibilul în conturi și creanțele în valută străină în țară și străinătate.
Obligația de cedare revenea, conform art. 5 din lege și celor care dobândeau astfel de valori după intrarea în vigoare a actului normativ.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 284/1947, nerespectarea dispozițiunilor prezentei legi se pedepsește cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, cu închisoare de la 5 - 25 ani și cu amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante.
Din perspectiva cazului de casare invocat și luat în considerare, se impune examinarea constituționalității dispozițiilor incriminatoare din cauză în raport atât de prevederile legii fundamentale în vigoare la data adoptării acestora cât și de la data aplicării lor.
Este evident că dispozițiile Legii nr. 284/1947 au caracter restrictiv, aducând atingere dreptului de proprietate asupra bunurilor nominalizate prin art. 2 din lege, bunuri dobândite licit.
Aceste dispoziții sunt în contradicție cu prevederile Constituției României din anul 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849/1944) care, prin art. 15 și 17 a statuat că "nici o lege nu poate înființa confiscarea averilor" și că "proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".
Și Constituția din 1948 a consfințit prin art. 8 și 10 că "proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt recunoscute și garantate de lege" și că proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.
Relevante pentru cauză sunt și prevederile art. 12 din Constituția din 1952, prin care s-a prevăzut că "dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege".
Aceste reglementări interne erau în consens cu principiul de drept internațional consfințit prin art. 7 din D.U.D.O., statuându-se că "orice persoană are dreptul la proprietate" și că "nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
De urmare, Curtea constată ceea ce este evident, și anume că prevederile Legii nr. 284/1947 erau neconstituționale la data adoptării lor și la cea a aplicării acestora în cauză.
Ca și în alte cauze, și în prezenta Curtea își asumă competența constatării concordanței legii penale cu Constituția sub imperiul căreia a fost adoptată sau aplicată.
Izvorul acestei îndatoriri îl constituie dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 47/1992, prin care se prevede că nu este competentă Curtea Constituțională să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care acestea au fost aplicate.
Din examinarea sentinței penale nr. 368 din 6 martie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Buzău rezultă că inculpatul D.M. a cumpărat cele 313 monede din aur, mod legal de dobândire a proprietății.
Constatând că Legea nr. 284/1947 este neconstituțională, fapta inculpatului de a fi dobândit printr-unul din modurile prevăzute de lege cele 313 monede din aur și de a le fi deținut, de asemenea legal, nu este prevăzută de legea penală.
în consecință, s-a admis recursul în anulare și s-au casat hotărârile atacate, Curtea, în rejudecare în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.M., a înlăturat și pedeapsa complementară a confiscării totale a averii și măsura de siguranță a confiscării celor 313 monede din aur.
| ← ICCJ. Decizia nr. 92/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6822/2004. Penal → |
|---|
