ICCJ. Decizia nr. 5833/2005. Penal
| Comentarii |
|
Pe data de 11 iunie 2004, petiționarul S.E.C. s-a adresat cu o plângere penală Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând efectuarea de cercetare și tragerea la răspundere penală a magistratului judecător P.P.M., de la Judecătoria Craiova, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), și favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
în motivarea plângerii, petiționarul a susținut că în dosarul civil nr. 3376/2004 al Judecătoriei Craiova, în care a avut calitatea de reclamant, în mod abuziv și părtinitor, judecătorul sus-arătat ar fi primit unele acte de la partea adversă, pe care le-a depus la dosar și totodată, nejustificat, i-a respins unele cereri formulate la termenele de judecată.
Prin rezoluția nr. 250/P/2004, din 14 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul judecător P.P.M., sub aspectul infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 246 și art. 264 C. pen.
S-a reținut că judecătorul a acționat legal, în limitele competențelor ce-i reveneau, la termenele de judecată la care a participat (a se vedea încheierea de ședință din 16 martie 2004) și toate cererile formulate de petiționar în cursul procesului civil au fost avute în vedere de instanță.
împotriva acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere la Curtea de Apel Craiova, solicitând desființarea rezoluției și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de judecătorul P.P.M. pentru infracțiunile reclamate.
Prin sentința penală nr. 28 din 29 martie 2005, Curtea de Apel Craiova a respins plângerea formulată de petiționarul S.E.C. ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele administrate nu rezultă că judecătorul ar fi comis vreo infracțiune, astfel că în mod corect parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale.
împotriva hotărârii primei instanțe, petiționarul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra probelor solicitate.
De asemenea, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859, pct. 10, 171 _i 21 C. proc. pen.
Verificând sentința atacată în raport de criticile invocate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3859, alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Critica recurentului privind nepronunțarea instanței asupra unor cereri esențiale de natură să garanteze drepturile părților și să influențeze soluția procesului nu poate fi primită.
Astfel, pe parcursul celor 8 termene de judecată, petiționarul a solicitat în scris doar atașarea dosarului nr. 205/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova și amânarea cauzei de 8 ori, pentru imposibilitatea prezentării sale, din diferite motive, și de fiecare dată instanța s-a pronunțat cu privire la aceste solicitări, atașând dosarul și amânând judecarea cauzei de 7 ori.
Petiționarul a criticat soluția instanței de fond și pentru faptul că judecata s-a făcut în lipsa sa, deși a înștiințat instanța că din cauze medicale nu se poate prezenta, dar nici acest motiv nu are fundament juridic.
Astfel, după ce pentru termenele din 17 decembrie 2004, 25 ianuarie 2005, 15 februarie 2005 și 8 martie 2005 a solicitat amânarea judecării cauzei pentru afecțiuni diferite ("nefropatie, entorsă tibio-tarsiană, "gonartroză") pentru termenul din 29 martie 2005, a depus personal la arhivă o cerere de amânare, la care a anexat, în copie, două acte medicale din care reiese că suferă de "litiază ureterală stângă" și că este nedeplasabil.
în mod just, instanța de fond nu a mai dispus amânarea și a procedat la judecarea cauzei, constatând că petiționarul nu se află în imposibilitatea de a se prezenta la instanță și că demersurile sale nu fac decât să evidențieze interesul său de a tergiversa cauza.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs invocat de petiționar nu este justificat.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
în vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit în textul menționat, legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.
în anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă săvârșirea infracțiunii cu privire la care organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.
în raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv declararea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea urmăririi penale.
în cazul contestării acestei soluții, prin formularea plângerii prevăzute de art. 2781C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport cu cercetările efectuate.
Pentru a respinge plângerea și a menține rezoluția atacată, instanța de fond a constatat că în mod corect, corespunzător probatoriului administrat, organul de urmărire penală a reținut că faptele nu există, judecătoarea P.P.M. îndeplinindu-și legal atribuțiile, în limita competențelor ce-i reveneau în calitatea de președinte al completului de judecată.
Or, cazul privitor la inexistența faptei ca temei al soluției de neîncepere a urmăririi penale, este susținut de materialul probator administrat în cauză, a cărui concluzie logică incontestabilă o reprezintă.
Ca atare, soluția criticată de petiționar, în condițiile inexistenței acelui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală, că poate începe urmărirea penală, este temeinică și legală.
Așa fiind, menținând rezoluția atacată, ca urmare a respingerii plângerii formulate de petiționarul S.E.C. împotriva acesteia, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859, C. proc. pen.
în consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515, pct. 1, lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar.
Au fost văzute și dispozițiile art. 192, alin. (2) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5838/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5831/2005. Penal → |
|---|
