ICCJ. Decizia nr. 4925/2006. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4925/2006
Dosar nr. 10473/1/2006
Şedinţa publică din 30 august 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 635 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Braşov a fost admisă cererea formulată de inculpat, prin apărător, de schimbare a încadrării juridice şi în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A.P. din infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi art. 254 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A.P. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.
În baza art. 91 lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului A.P. sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 250 RON:
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului de la inculpatul A.P. a sumei de 50.000 lei ROL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în data de 21 septembrie 2004, partea vătămată R.N. care era însoţit de martorul C.I. şi-au achiziţionat de la casa de bilete din Gara C.F.R. Făgăraş, legitimaţii de călătorie pe ruta Făgăraş – Dumbrăviţa pentru trenul personal nr. 2504.
Până a ajunge în gara Dumbrăviţa, martorul P.C., controlor de tren, le-a solicitat acestora legitimaţiile de călătorie pentru a le verifica, compostându-le conform atribuţiilor de serviciu.
După plecarea trenului din staţia C.F.R. Dumbrăviţa, partea vătămată R.N. şi martorul C.I. nu au coborât din tren, luând hotărârea, motivat de condiţiile meteo nefavorabile, să-şi continue călătoria până în municipiul Braşov.
În timpul călătoriei, inculpatul A.P., şef de tren, le-a solicitat celor doi legitimaţiile de călătorie pentru a fi controlate, constatând că aceştia aveau drept de călătorie doar pe ruta Făgăraş – Dumbrăviţa.
Raportat la această situaţie, la care s-a adăugat şi faptul că cei doi i-au adus la cunoştinţă inculpatului că ar fi plătit o sumă de bani colegului inculpatului, martorul P.C., A.P. a reacţionat violent, adresându-i părţii vătămate R.N. cuvinte jignitoare, bruscând-o pe aceasta în sensul că l-a strâns de gât, pretinzându-i suma de 50.000 lei pe care a şi primit-o pentru ca acesta să poată călători până în staţia C.F.R. Braşov, îndeplinind astfel un act contrar îndatoririlor de serviciu.
Probele administrate în cauză au venit să demonstreze săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.
Găsind legală soluţia adoptată de procuror, tribunalul a reţinut sub aspectul temeiniciei că sancţiunea cu caracter administrativ aplicată acestuia de procuror este prea mare faţă de criteriile ce trebuie avute în vedere conform art. 181 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A.P.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a solicitat admiterea apelului declarat şi în urma rejudecării majorarea amenzii administrative la cuantumul stabilit de organul de urmărire penală.
Inculpatul a solicitat admiterea apelului şi în urma rejudecării achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 250 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) ori lit. e) C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de apel, inculpatul a arătat că probele administrate în cauză nu dovedesc existenţa infracţiunii de luare de mită. S-a mai arătat că şeful de tren nu are calitatea de funcţionar public, astfel că se impune achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de purtate abuzivă. Pentru această infracţiune se impune soluţia de achitare urmare a reţinerii legitimei apărări prevăzute de art. 44 alin. (3) C. pen., inculpatul recunoscând că a împins pe partea vătămată, fiind convins că aceasta îl va ataca, întrucât a băgat mâna în buzunar şi în acel moment îl ameninţa.
Prin Decizia penală nr. 145/ Ap din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 267/P/Ap/2006, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A.P. împotriva sentinţei penale nr. 635 din 19 decembrie 2005 a tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul penal nr. 462/2006 pe care a desfiinţat-o, desfiinţând în acelaşi timp şi încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2005 pronunţată în acelaşi dosar.
Rejudecând cauza a fost respinsă plângerea formulată de învinuitul A.P. împotriva ordonanţei nr. 1345/ P din 8 decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov pe care a menţinut-o.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin ordonanţa procurorului din data de 8 decembrie 2004, în dosarul nr. 1345/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât lipseşte pericolul social al faptelor şi în consecinţă aplicarea unei amenzi administrative în sumă de 5.000.000 lei, învinuitului, precum şi confiscarea de la acesta a sumei de 50.000 lei.
Prin ordonanţa din 14 februarie 2005, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, în dosarul nr. 109/II/2/2005, a respins plângerea formulată de învinuit împotriva ordonanţei nr. 1345/P/2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov şi s-a infirmat din oficiu soluţia în vederea completării acesteia cu pronunţarea unei soluţii cu privire la infracţiunea de luare de mită comisă de P.C. şi neaplicării dispoziţiilor art. 439 C. proc. pen., privind executarea confiscării speciale dispusă împotriva învinuitului.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere la instanţă, potrivit art. 2781 C. proc. pen., învinuitul A.P., solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei atacate, iar în urma rejudecării scoaterea sa de sub urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 254 C. pen., şi de art. 250 C. pen.
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul penal nr. 462/2005, în baza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. pen., a fost admisă plângerea formulată de petentul A.P., împotriva ordonanţei nr. 1354/P/2004 din data de 8 decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, care a fost desfiinţată, iar cauza a fost reţinută spre judecare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În considerentele încheierii s-a reţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale şi existente la dosarul cauzei sunt suficiente pentru judecarea cauzei, fiind totuşi necesar ca acestea să fie administrate nemijlocit de instanţă.
S-a mai reţinut faptul că încheierea de desfiinţare a ordonanţei nu constituie actul procesual de punere în mişcare a acţiunii penale, în acest caz plângerea formulată pe calea art. 2781 C. proc. pen., constituind şi actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală, prin analogie cu plângerea prealabilă reglementată prin dispoziţiile art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
În cauză, au fost audiaţi inculpatul, partea vătămată-martor R.N. şi martorii C.I., I.M., P.C. şi G.F.
În cauză se impune a fi lămurite mai multe aspecte de ordin procedural. Astfel, curtea a apreciat că este greşită opinia primei instanţei în sensul că, în cazul reţinerii cauzei spre judecare, conform art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., acţiunea penală se pune în mişcare prin plângerea formulată pe calea art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Din analiza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a rezultat că, atunci când instanţa a constatat pe baza reevaluării materialului probator că procurorul în mod greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei, judecătorul preia aceste funcţii procesuale specifice urmării penale. Cu alte cuvinte, încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare a instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale.
Or, în această situaţie, judecătorul, preluând în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devine incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză.
Pentru acest considerent, judecătorul care a pronunţat încheierea de admitere a plângerii şi de reţinere a cauzei spre judecare nu ar fi trebuit să judece în continuare, întrucât a devenit incompatibil.
S-a putut însă observa că judecătorul a pronunţat o soluţie de achitare a inculpatului pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, respectiv pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de art. 254 alin. (1) C. pen., după ce, în prealabil a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de art. 254 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Astfel, inculpatul nu a suferit o vătămare în sensul art. 197 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ce nu ar putea fi înlăturată decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare, putând fi înlăturată vătămarea suferită de inculpat prin reţinerea cauzei spre rejudecare în apel.
Este discutabil dacă în cadrul plângerii formulate de către învinuitul A.P. împotriva ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) şi de art. 254 C. pen., era posibilă înrăutăţirea situaţiei procesuale a învinuitului, prin inculparea sa. Practic, învinuitul, prin intermediul plângerii formulate în vederea schimbării temeiului legal ce a stat la baza scoaterii sale de sub urmărire penală a ajuns într-o situaţie procesuală mai grea, fiind inculpat pentru infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală împotriva sa.
Plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului, formulată de orice persoană care se consideră vătămată în interesele sale legitime prin asemenea acte procesuale, constituie o cale de tac împotriva actelor procesuale dispuse de judecător, exercitată în aplicarea principiului constituţional al accesului liber la justiţie şi al necesităţii controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire adoptate de procuror. Aşa fiind, este aplicabil şi în această materie, deşi nu este consacrat într-un text de lege, în capitolul VII al titlului I, a părţii speciale a Codului de procedură penală, în mod expres, principiul „non reformatio in peius" („neagravarea situaţiei în propria cale de atac").
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele mai sus expuse, curtea de apel a apreciat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală şi, de asemenea, nelegală şi netemeinică este şi încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2005 a Tribunalului Braşov. Astfel, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A.P. şi s-a desfiinţat sentinţa atacată, precum şi încheierea de şedinţă din data de 12 mai 2005, pronunţată în acelaşi dosar.
Rejudecând cauza şi examinând declaraţiile învinuitului, ale părţii vătămate R.N. şi ale martorilor C.I., B.G., P.C., I.M., procesele-verbale de recunoaştere şi de ridicare a tichetelor de călătorie, mijloace de probă ce au fost administrate de organele de urmărire penală, curtea de apel a reţinut că în data de 17 septembrie 2004, în jurul orelor 11,30, R.N. Nicolae, împreună cu C.I. călătoreau în trenul 2504 pe ruta Făgăraş - Dumbrăviţa, având legitimaţii de călătorie. Pe parcursul călătoriei, martorul P.C., controlor al trenului le-a compostat biletele de transport. După plecarea trenului din staţia Dumbrăviţa, controlorul P.C. a verificat legitimaţiile de călătorie ale persoanelor care s-au urcat, ocazie cu care i-a întrebat pe cei doi de ce nu au coborât în Dumbrăviţa, R.N. şi C.I. răspunzând că intenţionează să se deplaseze la Braşov. Aceştia au susţinut că martorul P.C. le-a solicitat câte 10.000 lei fără a le elibera o altă legitimaţie de călătorie.
După plecarea trenului, în compartiment a intrat un alt controlor care le-a solicitat legitimaţia de călătorie, iar R.N. Nicolae i-a arătat legitimaţia de călătorie şi i-a spus că a achitat suma de 10.000 lei celuilalt controlor, moment în care, învinuitul l-a strâns de gât şi insultându-l i-a cerut suma de 50.000 lei, reprezentând diferenţa de preţ a biletului pentru el şi C.I. Partea vătămată i-a dat învinuitului suma solicitată, dar nu a primit bilet de călătorie.
Acţiunile învinuitului, constând în aceea că desfăşurând activitatea sa de serviciu a pretins de la R.N. şi C.I., bani, reprezentând diferenţa de preţ a biletului de călătorie, a agresat şi a adus injurii părţii vătămate R.N., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de purtare abuzivă şi de luare de mită prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de art. 254 C. pen. Declaraţiile martorilor C.I. şi B.G. dovedesc starea de fapt reţinută şi vinovăţia învinuitului, coroborându-se cu declaraţiile părţii vătămate. Martorul I.M., a cărui audiere a fost solicitată de învinuit, a susţinut că învinuitul a discutat cu cei doi călători pe un ton civilizat, dar l-a văzut împingându-i pe aceştia, întrucât îi blocau accesul spre uşa vagonului.
Susţinerea învinuitului că a îmbrâncit partea vătămată, întrucât a avut convingerea că aceasta îl va agresa cu un cuţit ce îl avea asupra sa nu este confirmată de niciunul dintre martorii audiaţi.
Având în vedere împrejurările săvârşirii faptelor, modalitatea şi mijloacele folosite, respectiv sumele de bani mici pretinse de învinuit şi faptul că agresiunile exercitate de învinuit au fost minore, nerezultând leziuni care să necesite pentru vindecare zile de îngrijire medicală şi, totodată ţinând cont de persoana învinuitului, care se află la prima confruntare cu legea penală, este integrat în societate, fiind căsătorit şi având doi copii minori în întreţinere, în mod întemeiat procurorul a apreciat că faptele săvârşite de învinuit nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, fiind suficientă tragerea sa la răspundere administrativă, prin aplicarea unei amenzi administrative. Suma de 5.000.000 lei a fost în mod just stabilită, în raport cu modalitatea şi împrejurările săvârşirii faptelor şi de natura relaţiilor sociale încălcate.
Drept urmare, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca nefondată, plângerea formulată de învinuitul A.P. împotriva ordonanţei nr. 1345/ P din 8 decembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pe care a menţinut-o ca fiind legală şi temeinică.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul A.P., fără a arăta în scris motivele.
Apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate în cauză, iar prin reaprecierea materialului probator administrat în cauză, în rejudecare să se dispună achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen., existând dubii cu privire la vinovăţia acestuia în săvârşirea acestei infracţiuni. În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 C. pen., a solicitat, în principal achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., urmând a se avea în vedere faptul că inculpatul, în calitate de conductor nu este funcţionar public, iar în subsidiar, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., considerând că fapta a fost comisă în legitimă apărare.
Procurorul a pus concluzii în sensul admiterii recursului inculpatului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece sentinţa a fost pronunţată de un judecător incompatibil, invocând în acest sens Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV din 22 mai 2006 care a statuat că judecătorul care a admis plângerea în condiţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., şi reţine cauza spre judecare, devine incompatibil să judece în fond cauza, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la existenţa unui caz de incompatibilitate sancţionându-se cu nulitatea absolută, astfel încât nu poate fi reţinută motivarea instanţei în sensul că prin soluţia de achitare nu s-a adus nici-o vătămare părţii, chiar dacă cauza a fost soluţionată de acelaşi judecător.
Apărătorul recurentului inculpat a arătat că instanţa de apel nu i-a agravat situaţia în calea de atac şi nici nu i-a produs nici-o vătămare, apreciind că sancţiunea este nulitatea relativă.
Examinând recursul declarat de inculpatul A.P. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate de procuror în recursul inculpatului, cât şi de recurent, ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., cu referire la art. 3859 pct. 3 şi 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
În conţinutul art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa cu ocazia judecării plângerii împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.
În cazul celei de la lit. c) se stipulează că „admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător."
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind „În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., că judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia."
În considerentele deciziei menţionate s-a arătat că „Din economia textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că, admiţând accesul la justiţie al persoanelor nemulţumite de soluţiile de neurmărire penală şi controlul judecătoresc asupra acestor soluţii date de procuror, legiuitorul a decis ca, atunci când, pe baza reevaluării materialului probator, instanţa constată că probele erau suficiente pentru trimitere în judecată şi că deci procurorul în mod greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei, să transfere judecătorului acestei funcţii procesuale specifice urmăririi penale.
Aşadar, în asemenea cazuri, prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., operează şi o modificare asupra exercitării funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale.
Or, faţă de acest caracter inedit al încheierii prevăzut de textul de lege menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză.
Într-adevăr, preluând aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale şi exercitându-le prin admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, participarea acestui judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din C.A.D.O.L.F., la care România este parte.
Pe de altă parte, este de observat că, în asemenea situaţii, acest judecător se pronunţă, indirect, asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce creează pentru el şi un alt motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen."
Din examinarea cauzei rezultă că anterior chiar pronunţării deciziei mai sus menţionate, ce are caracter obligatoriu, instanţa de apel, în mod corect şi motivat în considerentele hotărârii pronunţate a constatat incidenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului care a pronunţat încheierea prin care a admis plângerea petiţionarului şi tot acesta a reţinut cauza spre judecare, pronunţând soluţia de achitare a inculpatului A.P. pentru infracţiunile prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (2) C. pen., şi de art. 254 alin. (1) C. pen., după ce în prealabil a schimbat încadrările juridice reţinute anterior în sarcina inculpatului.
Astfel, instanţa de apel a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., pe care a adecvat-o cauzal, motivând că „judecătorul, preluând în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devine incompatibil să judece, în continuare, aceeaşi cauză. Pentru acest considerent, judecătorul care a pronunţat încheierea de admitere a plângerii şi de reţinere a cauzei spre judecare nu ar fi trebuit să judece în continuare, întrucât a devenit incompatibil".
Înalta Curte consideră, însă, că instanţa de apel, prin reţinerea cauzei spre rejudecare a dat o greşită semnificaţie situaţiei de incompatibilitate a judecătorului, precum şi a consecinţelor nerespectării dispoziţiilor referitoare la aceasta, în raport cu cadrul legal general existent în materie, anterior pronunţării deciziei asupra recursului în interesul legii la care s-a făcut mai sus referire.
Astfel, incompatibilitatea reprezintă un impediment în participarea unuia din subiecţii procesuali oficiali la rezolvarea unei cauze penale datorită unei situaţii de inadecvare a acestuia.
Or, în cauză, judecătorul care a reevaluat materialul probator şi a constatat că probele erau suficiente pentru trimiterea în judecată a persoanei respective şi că, deci procurorul în mod greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale şi de sesizare a instanţei, a preluat atribuţiile acestuia, punându-se într-o situaţie de inadecvare în judecarea aceleiaşi cauze, deoarece nu poate cumula atribuţii specifice ale procurorului şi judecătorului, pronunţându-se indirect asupra soluţiei.
Sancţiunea judecării în condiţiile constatării acestei situaţii de incompatibilitate este nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece, este încălcată o normă privind compunerea instanţei, ce face parte din cadrul normelor referitoare la organizarea judecătorească.
Vătămarea procesuală în cazul nulităţilor absolute este prezumată iuris et de iure, aşa încât cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
Totodată, nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului, de orice persoane din proces, putându-se lua în considerare chiar şi din oficiu şi nu pot fi înlăturate în nici-un mod.
Or, în cauză în mod greşit instanţa de apel a constatat că prin soluţia de achitare dispusă de judecătorul incompatibil, inculpatul nu a suferit o vătămare în sensul art. 197 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ce poate fi înlăturată prin reţinerea cauzei spre rejudecare în apel, deoarece indiferent de natura soluţiei pronunţate aceasta este afectată de situaţia de inadecvare a subiectului oficial, respectiv a judecătorului care a cumulat atribuţii specifice ale unor activităţi judiciare diferite, încălcând principiul separării funcţiilor de urmărire penală de cele de judecată.
În aceste condiţii, vătămarea produsă prin încălcarea unei norme de compunere a instanţei nu poate fi înlăturată prin soluţia reţinerii cauzei spre rejudecare, ci numai prin soluţia trimiterii acesteia spre rejudecare care, de altfel este strict reglementată.
Aşadar, Înalta Curte consideră critica formulată de procuror în recursul inculpatului, ca fiind întemeiată, aceasta prevalând în examinare, în raport cu celelalte motive invocate de către recurent, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 3 C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul A.P. împotriva deciziei penale nr. 145/ Ap din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Se va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 635 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov şi se va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Braşov, care cu ocazia rejudecării va avea în vedere respectarea tuturor condiţiilor impuse de art. 2781 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul A.P. împotriva deciziei penale nr. 145/ Ap din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 635 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Braşov şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Braşov.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 august 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4907/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4930/2006. Penal → |
|---|
