ICCJ. Decizia nr. 1376/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1376/2009
Dosar nr. 2846/280/2007
Şedinţa publică din 13 aprilie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1405 din 22 mai 2007 a Judecătoriei Piteşti a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul C.P. împotriva rezoluţiei nr. 3768/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, în contradictoriu cu intimaţii B.D. şi A.C.
A fost obligat petiţionarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin rezoluţia atacată s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii B.D. şi A.C., cercetaţi sub aspectul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C. pen.
S-a reţinut că, numitul B.D. a fost împuternicit de conducerea Uniunii Cultului Creştin după Evanghelie să semneze la notariatul de Stat, trecerea în proprietatea Comunităţii Cultului a apartamentului petiţionarului C.P., în urma tranzacţiei, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 29475 din 25 octombrie 1993 la Biroul Notarului Public C.G.
Întrucât vânzătorul a refuzat să elibereze apartamentul, la data de 30 mai 2006, Cultul Creştin a promovat acţiune în evacuare, astfel că prin sentinţa civilă nr. 3410 din 6 septembrie 2006, instanţa a dispus evacuarea pârâtului-persoană vătămată. Acesta însă a refuzat să se conformeze hotărârii judecătoreşti.
Petiţionarul a susţinut că actul de vânzare-cumpărare ar fi fals, întrucât nu este autentificat şi ştampilat şi pentru că el nu l-ar fi semnat în calitate de vânzător.
Verificând rezoluţia de neînceperea urmăririi penale, precum şi actele premergătoare efectuate în cauză, prima instanţă a constatat că, actul de vânzare-cumpărare a bunului către Cultul Creştin a fost încheiat în faţa notarului public, care l-a autentificat şi l-a înscris în registrul de publicitate imobiliară, arătând că părţile contractului - petiţionarul C.P. şi B.D., ca împuternicit al Cultului – s-au prezentat personal, fiind legitimaţi şi că au consfinţit la autentificarea actului, pe care l-au semnat.
Însuşi notarul public a atestat efectuarea celor două operaţiuni, prin semnătura sa şi ştampila aplicată pe contract, iar la termenul de judecată din 15 mai 2007, chiar vânzătorul-petent C.P. a arătat că a semnat contractul respectiv.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul C.P., care a solicitat a se constata că actul de vânzare-cumpărare este nul şi că el este proprietarul apartamentului nr. 2 situat în Piteşti.
Prin Decizia penală nr. 834/R din 24 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respins ca nefondat recursul declarat de petiţionarul C.P. împotriva sentinţei penale nr. 1405 din 22 mai 2007 a Judecătoriei Piteşti.
A fost obligat recurentul petiţionar la plata sumei de 10 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul Argeş a reţinut că, între petiţionarul C.P. şi Cultul Creştin a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29475 din 25 octombrie 1993, pentru apartamentul în care C.P. locuia, contractul fiind semnat de petiţionar, iar vânzarea fiind precedată de remiterea unor sume de bani din preţ.
Instanţa de control judiciar a constatat că, o dovadă în acest sens, este şi declaraţia petiţionarului C.P. de la fila 33 dosar parchet, în care acesta a arătat „declar că vând Uniunii Cultului Creştin după Evanghelie, apartamentul în care locuiesc, cu două camere, cu suma de 90.000 lei, pe care am primit-o anticipat. Eu am achitat cu chitanţa nr. 131201 din 15 noiembrie 1991 integral contravaloarea apartamentului la R. SA Piteşti".
Faptul că petiţionarul s-a răzgândit ulterior şi chiar a înapoiat o parte din preţul primit (conform recipisei aflate la fila 18 dosar parchet), nu are relevanţă, atâta vreme cât aceste aspecte nu pot conduce la desfiinţarea contractului.
Pe de altă parte, actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidenţiat existenţa vreunor elemente ale contractului de vânzare-cumpărare care să fi fost contrafăcute ori alterate în vreun mod, ori că petiţionarul ar fi fost constrâns să se manifeste în sensul vânzării bunului.
Împrejurarea că, petentul nu ar fi primit integral preţul, aşa cum acesta a susţinut, deşi în contract se menţionează că preţul s-a achitat integral, nu poate duce la concluzia că actul ar fi fals, din moment ce, neplata preţului nu afectează valabilitatea actului, conform art. 1294 – art. 1295 C. civ., putând atrage doar răspunderea civilă contractuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petiţionarul C.P., recurs care i-a fost respins ca inadmisibil, prin Decizia penală nr. 675/R din 29 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, petiţionarul C.P. a declarat un nou recurs, susţinând că instanţa nu a efectuat o judecată corectă şi imparţială în cauză.
Înalta Curte constată că recursul declarat de petiţionarul C.P. este inadmisibil având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
În raport de principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual penale, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
În raport de dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
În cauză, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu recursul declarat de petiţionarul C.P. împotriva Deciziei penale nr. 675/R din 29 noiembrie 2007, prin care Curtea de Apel Piteşti a respins ca inadmisibil recursul declarat de acelaşi petiţionar împotriva Deciziei penale nr. 834/R din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Argeş.
Din dispoziţiile C. proc. pen. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una priveşte existenţa unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Hotărârea recurată a dobândit caracter definitiv odată cu soluţionarea recursului prin Decizia penală nr. 834/R din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Argeş şi, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.
Se constată aşadar că recursul declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 3851 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza II C. proc. pen., combinat cu art. 3851 C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul C.P. împotriva Deciziei penale nr. 675/R din 29 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul C.P. împotriva Deciziei penale nr. 675/R din 29 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1346/2009. Penal. Vătămarea corporală (art.... | ICCJ. Decizia nr. 1405/2009. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
