ICCJ. Decizia nr. 1405/2009. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1405/2009
Dosar nr. 6998/2/2008
Şedinţa publică din 14 aprilie 2009
Deliberând asupra recursului penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 329 din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 149 alin. (4), art. 150 din Legea 302/2004 şi art. 145 din aceeaşi lege, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind cererea de transferare a condamnatului R.C.(fiul lui T. şi A., născut la 21 iunie 1965, în Bucureşti).
Au fost recunoscute efectele sentinţei nr. 054 Hv137/07x din 23 august 2007, pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena, prin care persoana condamnată R.C. a primit o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 15 raportat la art. 127, art. 128 alin. (1) pct. 4, art. 129 pct. 1 şi art. 130, teza a 2 a C. pen. al Republicii Austria.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate R.C. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii.
A dedus prevenţia persoanei condamnate R.C., începând cu data de 3 iulie 2007, ora 1330, la zi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Instanţele judecătoreşti din Republica Austria - în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate - adoptată la Strasbourg, 1983 l-au condamnat pe numitul R.C. la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt grav, în mod profesional, prin efracţie, faptele fiind prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 15 raportat la art. 127, art. 128 alin. (1) pct. 4, art. 129 pct. 1, art. 130 teza 2 C. pen. al Republicii Austria.
În fapt, s-a reţinut că, sus-numitul, acţionând în complicitate premeditată a intrat prin efracţie în mai multe locuinţe sustrăgând bunuri cu o valoare totală ce depăşeşte suma de 3.000 €, cu scopul de a-şi crea pe nedrept o sursă de venit continuu.
Astfel, au fost identificate un număr de zece fapte săvârşite de R.C. în perioada 25 iunie 2007 - 03 iulie 2007 în oraşul Viena, cu acelaşi mod de operare, respectiv intrarea prin efracţie în locuinţa părţilor vătămate şi sustragerea de bijuterii, bunuri electronice, telefoane mobile, monede de aur etc.
De asemenea, în data de 01 iulie 2007 şi în data de 03 iulie 2007, R.C. a pătruns în două locuinţe din Viena, de unde nu a putut sustrage nimic.
Pentru faptele menţionate, R.C. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 054 Hv137/07x din data de 23 august 2007 a Tribunalului pentru Cauze penale Viena, la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, deducându-se perioada de arestare preventive din data de 03 iulie 2007, ora 1330 până la 23 august 2008, ora 1215.
S-a mai reţinut în hotărâre faptul că acesta are antecedente penale, fiind condamnat şi anterior, în România.
Hotărârea este definitivă, aşa cum se menţionează în finalul acesteia, respectiv "prezenta decizie nu este supusă unei căi de atac juridic mai departe, care ar împiedica starea executorie".
Din examinarea materialului cauzei, se constată îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg - 1983.
Astfel, faptele reţinute în sarcina numitului R.C. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1)- 209 alin. (1) lit. a), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani. Conform legislaţiei române, din hotărârea de condamnare rezultă că R.C. se află în stare de recidivă post executorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În prezent, numitul R.C. execută pedeapsa în Penitenciarul Sonnberg din Republica Austria.
Potrivit documentelor, privind situaţia executării pedepsei transmisă de autorităţile austriece, condamnatul a fost arestat în cauză la data de 03 iulie 2007, ora 13, moment de la care se află în executarea pedepsei.
După cum rezultă din informaţiile furnizate de autorităţile judiciare austriece, prin procesul verbal din 16 ianuarie 2008, încheiat la Penitenciarul Sonnberg din Republica Austria, persoana condamnată R.C. a declarat că nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, dar prin Decizia nr. III.1243054/FrB/07 a Direcţiei Federale de Poliţie a Republicii Austria, acestuia i s-a aplicat interdicţie pe termen nelimitat de a se afla pe teritoriul statului austriac, fiind incident în cauză art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia europeană.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs persoana condamnată, recurs prin care acesta a solicitat, practic, amânarea transferării sale într-un penitenciar din România, după terminarea unui tratament medical pe care l-a început în Penitenciarul Sonnberg din Austria.
Examinând hotărârea pronunţată în cauză şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, se constată că instanţa fondului, în mod corect, a reţinut incidenţa art. 129 lit. e) din Legea 302/2004, conform cărora transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc, între altele, numai în cazul în care faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de condamnare.
De asemenea, corect s-a reţinut de către prima instanţă că în speţă sunt îndeplinite şi cerinţele pentru recunoaşterea hotărârii penale străine de către statul român, prevăzute în art. 116 din Legea 302/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, fiind sesizată cu cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind persoana condamnată R.C., în vederea recunoaşterii sentinţei pronunţată de Tribunalul pentru Cauze Penale din Viena şi punerii în executare a acesteia în procedura soluţionării cererii de transfer într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat de România prin OG 92/1999, aprobată prin Legea 511/2001.
Înalta Curte constată că în cauză autorităţile judiciare austriece au dispus condamnarea numitului R.C. la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare, precum şi interdicţia pe termen nelimitat de a se afla pe teritoriul statului austriac.
În această situaţie, potrivit textelor legale invocate, statul de executare (în speţă, statul român) poate, la cererea statului de condamnare (Republica Austria) să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, chiar şi în cazul refuzului persoanei condamnate (cum este cazul în speţă), întrucât a fost dispusă şi măsura expulzării.
Mai mult decât atât, prin cererea de recurs persoana condamnată şi-a dat acordul în vederea transferării sale în România în vederea continuării executării pedepsei închisorii, solicitând doar amânarea acestei proceduri după terminarea tratamentului început în penitenciarul din Austria.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat de persoana condamnată nu este fondat, iar în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. îl va respinge ca atare, recurentul având posibilităţi reale de continuare a tratamentului medical şi într-un penitenciar din România.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată R.C. împotriva sentinţei penale nr. 329 din 17 decembrie 2008a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 420 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1376/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1442/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
