ICCJ. Decizia nr. 2543/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2543/2009
Dosar nr. 236/42/2009
Şedinţa publică din 2 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 236/42/2009, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea petentului R.G., cu domiciliul ales la sediul L.D.D. - Bucureşti, împotriva referatului nr. 373A/11/1/2006 din 15 decembrie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 71/ II/2/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului şef al S.T. Ploieşti din cadrul D.N.A.
A fost obligat petentul la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 457 din 10 martie 2009, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetentei materiale a instanţei şi în baza art. 39 raportat la art. 42 C. proc. pen. şi art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a dispus declinarea competentei de soluţionare a plângerii formulată de petentul R.G., în temeiul art. 2781 C. proc. pen., în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că petentul R.G. a formulat plângere, în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., împotriva referatului nr. 373A/111/1/2006 din 15 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 71/2/11/2007 din 08 februarie 2007 a procurorului şef al S.T. Ploieşti din cadrul D.N.A. şi deşi acesta nu a indicat numele persoanelor împotriva cărora să se efectueze acte de cercetare penală pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, trafic de influenţă şi corupţie, între acestea sunt incluşi şi magistraţi - judecători de la instanţa de fond şi potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., competenţa de soluţionare a plângerii aparţine Curţii de Apel Ploieşti.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 236/42/2009 din data de 23 martie 2009.
Petentul R.G. în susţinerea plângerii a arătat că rezoluţiile date în dosarul nr. 373/VI11/1/2006 al D.N.A. – S.T. Ploieşti sunt nelegale, întrucât cercetarea plângerii formulate s-a efectuat de un organ de urmărire penală necompetent material, respectiv D.N.A. – S.T. Ploieşti, solicitând admiterea plângerii, casarea referatului şi a rezoluţiei pronunţate, cu trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, competent să efectueze actele de cercetare penală şi să administreze probele necesare pentru lămurirea situaţiei de fapt cu privire la faptele sesizate în plângere şi să-l audieze în cauză.
Petentul a mai arătat că singura anchetă legală cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 112/1995 este cea efectuată de Procuratura militară în sensul că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 septembrie 1951 a fost anulat şi nu a produs efecte juridice, respectiv imobilul situat în Ploieşti, str. Privighetorii a fost naţionalizat din anul 1950 şi potrivit dispoziţiilor legale, imobilul trebuia restituit proprietarilor de drept.
Curtea de apel, examinând actele şi lucrările dosarului, în raport cu susţinerile petentului a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Petentul R.G. a formulat două plângeri împotriva referatului nr. 373/VI11/1/2006 din 15 decembrie 2006 privind clasarea lucrării şi rezoluţiei nr. 71/11/2/2007 din 08 februarie 2007 a procurorului şef al D.N.A. S.T. Ploieşti, prima fiind soluţionată prin sentinţa penală nr. 38 din 05 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care i s-a respins plângerea, ca nefondată, soluţiile procurorului fiind menţinute, ca legale şi temeinice.
Împotriva acestor rezoluţii, petentul a formulat o nouă plângere, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Ploieşti, care a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Văzând dispoziţiile art. 2781 pct. 11 C. proc. pen., potrivit cărora persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceleaşi fapte şi având în vedere că în cauză s-a pronunţat o hotărâre definitivă, curtea de apel a constatat că o nouă examinare a soluţiilor date de D.N.A. – S.T. Ploieşti nu mai este posibilă, normele procedurale neprevăzând dreptul petentului de a formula mai multe plângeri împotriva aceloraşi rezoluţii după ce instanţa de control judiciar s-a pronunţat în mod definitiv.
În consecinţă, prezenta plângere a fost privită, ca inadmisibilă şi a fost respinsă, ca atare, în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Drept urmare, nu s-a mai justificat analiza celorlalte aspecte invocate de petent, câtă vreme plângerea a fost respinsă potrivit considerentelor învederate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal, recurs, petiţionarul R.G., fără a arăta iniţial motivele de recurs.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanţei supreme sub nr. 21017 la 26 mai 2009, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate în scris de către recurentul petiţionar, la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri, aflate la dosarul Înaltei Curţi.
În motivele de recurs, recurentul petiţionar a arătat că respingerea plângerii sale, ca inadmisibilă, de către instanţă nu este legală şi temeinică, că dimpotrivă plângerea este şi legală şi temeinică, deoarece procurorii şi instanţa de control judiciar au încercat şi încearcă să ascundă adevărul cu privire la averea autorilor săi, avere ce a fost luată şi trecută la stat în mod abuziv şi fără niciun titlul valabil, ci prin constrângere fizică şi psihică, aşa cum a stabilit D.P.M. încă din anul 1992, când actul nr. 641 din 15 septembrie 1951 a fost declarat nul, aceste susţineri Ie-a făcut şi la fond şi în recurs.
Recurentul petiţionar a mai menţionat că s-a adresat cu o plângere înregistrată sub nr. 3999 din 08 august 2006 pe care a trimis-o tuturor organelor abilitate ale statului de drept, solicitându-le să se implice în soluţionarea acestui caz în limita competenţei şi a calităţii făptuitorilor, indiferent de calitatea şi funcţia acestora, cu respectarea prevederilor art. 44 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, recurentul petiţionar consideră că faptele precizate intră sub influenţa legii penale, mai mult decât atât, sub influenţa Legii nr. 78/2000 coroborată cu Legea nr. 39/2003, întrucât cei incriminaţi de acesta au funcţii importante (Primarul Municipiului Ploieşti, procurori şi magistraţi), iar competenţa materială şi după calitatea făptuitorilor nu aparţine D.N.A. – S.T. Ploieşti care şi-a permis să soluţioneze plângerea sa printr-un referat de clasare a lucrării, deoarece a investit cu plângerea sa cu nr. 3999 din 08 august 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi D.N.A., faptele semnalate prin plângerea sa fiind foarte grave, iar organele locale şi judeţene, inclusiv instanţele de judecată şi-au permis cu acte false, fără niciun titlu, să deposedeze pe autorii săi de imobilul din str. Privighetori, judeţul Prahova.
În susţinerea motivării recursului, recurentul petiţionar a precizat că anexează Decizia nr. 94 a Sfatului Popular al oraşului Ploieşti, întreprinderea de Locuinţe şi Localuri Ploieşti, actul de vânzare-cumpărare nr. 641 din 15 septembrie 1951 falsificat, actul de vânzare-cumpărare nr. 641 din 15 septembrie 1951 iniţial, raportul de control al Procuraturii Militare înregistrat sub nr. 36711 din 22 iunie 1992, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 72 din 17 aprilie 2009, anularea actului nr. 641 din 15 septembrie 1951 şi a celorlalte acte bazate pe acest act fals şi trimiterea dosarului cauzei spre soluţionare parchetului competent după calitatea făptuitorilor.
S-a mai menţionat că toate susţinerile ce stau la baza motivării recursului se regăsesc în dosarele anexate şi anume: dosarul iniţial al Judecătoriei Ploieşti nr. 4070/281/2008; lucrarea cu nr. 373/VI11/1/2006 – D.N.A. – S.T. Ploieşti; Curtea de Apel Ploieşti, dosar nr. 20/42/2008; nr. 973/42/2007 Curtea de Apel Ploieşti, nr. 973/42/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 4411/1/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 2376/281/2007 Judecătoria Ploieşti.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul petiţionar a mai criticat sentinţa penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009 sub aspectul că doamna procuror C.R. din cadrul Parchetului D.N.A. – S.T. Ploieşti, nu avea calitatea şi competenţa materială şi după calitate făptuitorilor, în raport cu plângerea nr. 3999 de la 08 august 2006 să se pronunţe şi să reprezinte D.N.A., aceasta nesoluţionând nimic din faptele semnalate şi nici nu s-a pronunţat cu privire la actele false şi nule declarate de Procuratura Militară încă din anul 1992.
De asemenea, acelaşi recurent petiţionar a mai arătat că prin sentinţa penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009, după nenumărate termene şi tergiversări s-a încercat într-o grabă inexplicabilă să se soluţioneze dosarul cauzei, printr-o motivare ce nu reprezintă realitatea, încercându-se ascunderea adevărului chiar în faţa onoratei instanţe supreme de control judiciar, fapt pentru care doreşte să se îndrepte erorile sau greşelile materiale strecurate în motivarea sentinţei penale a cărui recurs l-a formulat, tocmai pentru ca instanţa supremă să se poată pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr. 72 de la 17 aprilie 2009 care este lovită de nulitate absolută, fiind pronunţată chiar prin influenţarea directă, prin participare în şedinţa publică din data de 17 aprilie 2009, chiar de către una din persoanele considerate de acesta, făptuitoare, prin încălcarea abuzivă a legii penale şi a sarcinilor ce la are în exerciţiul funcţiunii corespunzător postului ce îl deţine.
Recurentul petiţionar a mai făcut precizări punctuale cu privire la aspectele susţinute şi care în mod eronat au fost consemnate, că instanţa greşit a reţinut că prin sentinţa penală nr. 457 din 10 martie 2009 Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, iar această instanţă greşit a constatat că plângerea formulată sub nr. 3999 de la 8 august 2006 este inadmisibilă, deoarece la baza acestei soluţii nu stă plângerea, ci probatoriul adunat de procurorii făptuitori în dosarul cauzei care au înfăptuit cercetări penale fără să-şi verifice competenţa după calitatea făptuitorilor şi fără să respecte procedurile legale prevăzute de art. 62 şi următoarele C. proc. pen., coroborat cu art. 275 şi următoarele din cod, fără a încerca soluţionarea plângerii sale numai pe bază de probe.
Recurentul petiţionar a mai menţionat că toate procedurile făcute de făptuitorii, doamna procuror C.R. şi Ş.S.T. D.N.A. Ploieşti sunt lovite de nulitate, fapt pentru care consideră acţiunile făcute de aceşti semnatari ca fiind inadmisibile în cadrul unui proces echitabil, când instanţa supremă de recurs şi control judiciar, în baza exercitării rolului activ, pentru aflarea adevărului să se respingă, ca inadmisibile toate susţinerile acestor făptuitori implicaţi direct în soluţionarea cauzei, alături de toţi cei consideraţi de acesta, făptuitori, care prin acţiunile lor favorizează infracţiunile semnalate şi pe infractorii lor şi pe cale de consecinţă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 72 din data de 17 aprilie 2009 în dosarul nr. 236/42/2009, deoarece printre făptuitorii consideraţi de acesta este şi doamna procuror C.R. şi şeful său direct, trimiterea dosarului cauzei pentru soluţionarea plângerii sale nr. 3999 din 08 august 2006 la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv D.N.A.
La termenul de judecată de la 4 iunie 2009, Înalta Curte, faţă de lipsa minutei şi sentinţei penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, recurată de petiţionar a amânat cauza la 2 iulie 2009, dispunând efectuarea de adrese, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată, aflată la dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanţei supreme sub nr. 23529 de la 15 iunie 2009, aflate la dosarul Înaltei Curţi, fotocopia sentinţei şi a minutei solicitate.
La termenul de astăzi, recurentul petiţionar, în dezbateri a susţinut oral, motivele scrise de recurs depuse la dosar, în sensul că a invocat excepţia de necompetenţă materială şi de calitatea persoanei, în cauză sunt mai multe persoane incriminate, solicitând ca procurorul să se pronunţe asupra actelor false, depunând şi concluzii scrise la dosar.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
În concluziile scrise depuse de recurentul petiţionar R.G., aflate dosarul Înaltei Curţi, acesta a arătat că plângerea sub nr. 3999 de la 8 august 2006 şi pe care se bazează: a invocat art. 39 C. proc. pen., privind excepţii de necompetenţă care prevede alin. (1) excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei, pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive: alin. (3) excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare din părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu, solicitând instanţei de recurs să se pronunţe în conformitate cu art. 29 C. proc. pen. şi în acest context, ridică excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei, din care fac parte mai multe persoane, printre care şi procurorul de caz C.R.
De asemenea, recurentul petiţionar a solicitat instanţei de control să se pronunţe în conformitate cu art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., cu privire la actele declarate de acesta false, bazându-se pe ancheta D.P.M. care a soluţionat cazul în speţă încă din anul 1992, acte ce se găsesc anexate la motivele de recurs, anexele 3, 4 şi 5; considerând perfect valabil raportul de control al D.P.M. nr. 36711 din data de 22 iunie 1992, care se găseşte la anexa nr. 6.
În conformitate cu art. 3859 solicită a fi considerate recursul şi motivarea recursului ca fiind temeinice şi legale şi pe cale de consecinţă, în baza alin. (1) să se constate că hotărârea recurată este supusă casării, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei, iar în conformitate cu art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate şi a cererilor esenţiale susţinute de acesta care, dacă erau luate în seamă, soluţia pronunţată în dosarul cauzei era cu totul alta, fiind vorba de actele declarate de acesta false, ca rezultat al anchetei făcute de D.P.M., aşa cum a precizat mai sus.
Pe parcursul desfăşurării acţiunii sale, prin care a încercat şi încearcă să convingă organele abilitate ale statului de drept că actele folosite de pârâţii lui sunt false, solicită să se ia act că este incident art. 3859 pct. 21, fiind vorba de un proces neechitabil, în care procedura de citare în ceea cel priveşte a fost viciată, neavând posibilitatea să se prezinte în faţa instanţei pentru a putea susţine cauza în speţă.
Recurentul petiţionar a solicitat instanţei de recurs ca în conformitate cu art. 38514 alin. (2) C. proc. pen., să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate în calitate de petent şi pe cale de consecinţă, în conformitate au art. 38515 alin. (2) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi conform pct. c, să se dispună rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, conform art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 21 C. proc. pen., iar în subsidiar, în conformitate cu art. 38516 alin. (1) să se caseze hotărârea atacată şi a se reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d), pronunţându-se prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare.
De asemenea, recurentul petiţionar a solicitat a se constata existenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., eroare gravă de fapt, întrucât hotărârea atacată este contrară actelor şi probelor prezentate de acesta la dosarul cauzei, ca rezultat al anchetei făcut de D.P.M. încă din anul 1992, care a analizat şi a hotărât că actul nr. 641 din 15 septembrie 1951 este fals şi a fost anulat, invocându-se practică judiciară.
Examinând recursul declarat de recurentul petiţionar R.G. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, conform art. 2781 alin. (10) cu referire la art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate prevăzute de art. 3859 pct. 10, 18, 21 C. proc. pen., cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul petiţionarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 105/6.03.1998) s-a constatat că art. 278 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.
Ca urmare a deciziei mai sus-menţionate, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 281/2003, în sensul introducerii dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., care stabilesc o procedură de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată.
Ulterior, prevederi ale art. 2781 C. proc. pen., au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.
Altfel spus, legiuitorul prin dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., a reglementat într-o manieră unitară controlul asupra măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror finalizate prin soluţii de netrimitere în judecată, asigurând verificarea acestora de către judecător.
Din perspectiva tehnicii legislative folosite, legiuitorul a ales a determina în conţinutul normei prevăzută de art. 2781 alin. (4) – (13) C. proc. pen., în mod concret, procedura soluţionării plângerii în faţa instanţei împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, reglementând garanţiile procesuale ale părţilor, obiectul judecăţii, soluţiile ce se pot pronunţa, actele procedurale ce le conţin, exercitarea căii de atac a recursului, efectele soluţiei întemeiată pe dispoziţiile alin. (8) lit. a), termenul de soluţionare, modul de rezolvare a acesteia, trimiterea la organul judiciar competent a plângerii greşit îndreptate, ceea ce îi conferă un caracter special, distinct, dar ale cărei prevederi se completează cu dispoziţiile privind judecarea cauzei în primă instanţă şi căile de atac, fie expres, aşa cum se indică, chiar în conţinutul normei, fie pe calea interpretării, atunci când nu există o referire în acest sens.
Astfel, în conţinutul dispoziţiilor art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres că „în situaţia prevăzută în alin. (8) lit. a), persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis să nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10."
Or, din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat prima instanţă, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, plângerea petentului R.G., ca urmare a constatării incidenţei dispoziţiilor art. 2781 alin. (11) C. proc. pen.
Astfel, prima instanţă a examinat dosarele care au fost ataşate cauzei şi a în mod corect a constatat că petentul R.G. a formulat două plângeri împotriva referatului nr. 373/VI11/1/2006 din 15 decembrie 2006 privind clasarea lucrării şi rezoluţiei nr. 71/11/2/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului şef al D.N.A. S.T. Ploieşti.
Astfel, o primă plângere a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 38 din 5 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care i s-a respins plângerea, ca nefondată, soluţiile procurorului fiind menţinute, ca legale şi temeinice.
Cea de-a doua plângere, care vizează aceleaşi rezoluţii a fost iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, care prin sentinţa penală nr. 457 de la 10 martie 2009 şi-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, pe rolul căruia s-a reînregistrat şi soluţionată prin hotărârea atacată, în care prima instanţă a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2781 alin. (1)1 C. proc. pen., ce au drept consecinţă imposibilitatea unei noi examinări a soluţiilor date de D.N.A. – S.T. Ploieşti.
Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra sentinţei atacate, constată că prima instanţă, în raport cu situaţia reţinută referitoare la existenţa celor două plângeri împotriva aceleiaşi rezoluţii, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., acesta reprezentând un impediment legal cu privire la urmărirea persoanei pentru aceleaşi fapte pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, având drept consecinţă în plan procedural pentru a doua plângere formulată împotriva aceleiaşi rezoluţii, soluţia inadmisibilităţii.
Astfel, în mod concret din dosarele ataşate a rezultat că petiţionarul R.G. a formulat prima plângere împotriva soluţiei de clasare dispusă în lucrarea înregistrată sub nr. 373/VI 11/1/2006 a D.N.A. – S.T. Ploieşti, ce a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 38 de la 5 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 20/42/2008.
Prin sentinţa penală mai sus arătată s-a dispus respingerea plângerii formulată conform art. 2781 C. proc. pen., de petentul persoană vătămată R.G. împotriva referatului nr. 373/VI 11/1/2006 din 15 decembrie 2006 întocmit de S.T. Ploieşti din cadrul D.N.A., conformată prin rezoluţia nr. 71/11/2/2007 din 8 februarie 2007 emisă de procurorul şef al unităţii de parchet, ca nefondată, s-a menţinut soluţia de clasare a lucrării înregistrate la data de 23 august 2006 sub nr. 373/VI 11/1/2006 şi obligat petentul la plata sumei de 30 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul R.G., care a fost soluţionat prin Decizia penală nr. 3041 de la 29 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 20/42/2008 şi prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.G. împotriva sentinţei penale nr. 38 din 5 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi obligat recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Aşadar, sentinţa penală nr. 38 de la 5 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dobândit caracter definitiv, în raport cu soluţia pronunţată în recurs, aşa cum s-a arătat.
Petiţionarul R.G. a formulat o a doua plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., împotriva referatului nr. 373A/III/Î/2006 din 15 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. – S.T. Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 71/2/11/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului şef al S.T. Ploieşti din cadrul D.N.A., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, la data de 24 martie 2008, aşa cum rezultă din fişa repartizării aleatorii informatizate, aflată la dosarul nr. 470/281/2008, data arătată fiind ulterioară rămânerii definitive a sentinţei mai sus menţionată, a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată, în condiţiile arătate, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, care a fost soluţionată prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs.
Aşadar, incidenţa dispoziţiilor art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., a fost în mod legal constatată, impediment care a determinat prima instanţă să respingă, ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul R.G. împotriva aceluiaşi referat nr. 373/VI11/1/2006 din 15 decembrie 2006 la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., S.T. Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 71/11/2/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului şef al S.T. Ploieşti din cadrul D.N.A.
Totodată, în mod corect, prima instanţa a apreciat că nu se mai justifică analiza celorlalte aspecte invocate de petent, în raport cu soluţia dispusă.
Înalta Curte constată că impedimentul legal ce rezultă din dispoziţiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., prevalează în examinarea cauzei şi constatarea corectei sale aplicări, conduce la imposibilitatea analizei oricăror critici care sunt invocate cu privire la fondul soluţiei date, ce au fost analizate de către instanţa de judecată investită cu prima plângere formulată, precum şi instanţa de recurs, fie asupra referatului şi rezoluţiei menţionate, care au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 38 din 5 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Altfel spus, criticile formulate de recurentul petiţionar R.G. cu privire la aspecte vizând fondul cauzei şi invocate sub forma motivelor de recurs, aşa cum au fost şi precizate în concluziile scrise depuse la dosar, întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 pct. 10, 18, 21 C. proc. pen., nu pot fi examinate, deoarece ar însemna a se trece peste impedimentul legal arătat şi s-ar verifica din nou, fie hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în recurs cu privire la plângerea formulată iniţial, fie soluţiile şi actele procedurale care au fost menţinute printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, intrată sub autoritate de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte consideră sentinţa pronunţată de prima instanţă, ce face obiectul prezentului recurs, ca fiind legală şi temeinică sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar R.G. împotriva sentinţei penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar R.G. împotriva sentinţei penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2539/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2597/2009. Penal → |
|---|
