ICCJ. Decizia nr. 2949/2009. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2949/2009
Dosar nr. 7319/1/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 8580/2/2009 (2163/2009) a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe, Infracţiunilor de corupţie şi, în baza art. 1491 raportat la art. 143 combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen., a fost dispusă arestarea preventivă a inculpatei N.E.C. (fiica lui S. şi P., născută la data de 6 ianuarie 1977 în Galaţi, judeţul Galaţi, domiciliată în comuna Joiţa, sat Bicu, judeţul Giurgiu), pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 10 septembrie 2009 până la 8 octombrie 2009.
Suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpată, s-a dispus a fi suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpata, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul I.G.P.R. – Serviciul de Combaterea Finanţării Terorismului, a pretins suma de 30.000 euro de la numitul Z.I., administratorul SC A.S.C. SRL, fiind surprinsă în flagrant pe data de 8 septembrie 2009, primind de la acesta suma de 10.000 dolari SUA.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata N.E.C. care, prin apărătorul ales, a solicitat casarea hotărârii pronunţate de prima instanţă şi, în rejudecare, respingerea propunerii formulate de Parchet de luare a măsurii arestării preventive, întrucât lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Cererea nr. 219/P/2009 din data de 9 septembrie 2009, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe, Infracţiunilor de Corupţie a solicitat luarea măsurii arestării preventive pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 10 septembrie 2009 până la data de 8 octombrie 2009, faţă de inculpata N.E.C., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen.
Prin Ordonanţa nr. 219/P/2009 din data de 9 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuita N.E.C., iar la data de 9 septembrie 2009, prin ordonanţa cu acelaşi număr, în temeiul art. 136 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpata N.E.C. măsura reţinerii pe o durată de 24 de ore, de la data de 9 septembrie 2009, ora 0055, până la data de 10 septembrie 2009, ora 0055.
Acuzaţiile aduse inculpatei au vizat faptul că, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul I.G.P.R. – Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti – Serviciul de Combaterea Finanţării Terorismului şi Spălării Banilor, a pretins, în cursul lunii august 2009, suma de 30.000 euro de la administratorul SC A.S.C. SRL , Z.I., în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de acesta din urmă, în Dosarul penal nr. 1727/D/P/2009 al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Bucureşti, dosar în care ofiţerul de poliţie judiciară mai sus-menţionat a fost delegat de către Parchet să efectueze acte de cercetare penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.
La data de 8 septembrie 2009, inculpata a fost surprinsă în flagrant de procurorii anticorupţie, după ce a primit de la denunţătorul Z.I. suma de 10.000 dolari SUA., reprezentând o primă tranşă din suma pretinsă cu titlu de mită.
Înalta Curte constată că potrivit art. 1491 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată, în cursul urmăririi penale, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv dacă sunt probe sau indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Prima instanţă a analizat corespunzător şi în detaliu întrunirea în speţă a cerinţelor înscrise în art. 143 C. proc. pen., precum şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea cărora a dispus arestarea preventivă a inculpatei.
Înalta Curte constată că, din actele existente la dosar până la acest moment, se conturează presupunerea rezonabilă că inculpata N.E.C. a săvârşit fapta prevăzută de legea penală pentru care este cercetată, relevante în acest sens fiind: denunţul şi declaraţia numitului Z.I., administratorul SC A.S.C. SRL, conţinutul convorbirilor ambientale purtate în locuinţa inculpatei, între aceasta şi Z.I., procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din care rezultă că inculpata a primit de la denunţător suma de 10.000 dolari SUA, toate acestea coroborate cu declaraţiile inculpatei de recunoaştere a învinuirii aduse.
Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că legea prevede pentru infracţiunea pentru care este cercetată inculpata, pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatei, ci şi datele referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social – ca trăsătură esenţială a infracţiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru ca o persoană să fie reţinută sau arestată în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Pe cale de consecinţă, se constată că legea europeană este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Într-o recentă Hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunţată în cauza „Calmanovici împotriva României” şi publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009, se arată: „Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia”.
Totodată, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi că există motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole - pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri, când se comite o infracţiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menţionate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte reţine că este identificat cel puţin unul dintre pericolele care justifică arestarea preventivă a inculpatei, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării anchetei), iar faptele penale de care este acuzată aceasta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care au fost comise.
Pe de altă parte, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatei l-ar crea, nu poate fi disociat de rezonanţa socială pe care săvârşirea acestor fapte a generat-o, fapte de corupţie care au luat amploare deosebită în societatea actuală.
Funcţia pe care inculpata a deţinut-o şi exigenţele cărora aceasta se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de apărător ale legii, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se poate induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei, justifică pe deplin luarea măsurii arestării preventive a inculpatei.
Măsura este necesară la acest moment al anchetei penale, aflate încă la debut, respectiv pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpata să împiedice administrarea justiţiei.
Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat, prin prisma aspectelor invocate în apărare de către inculpată, referitoare la situaţia sa familială şi la conduita socială anterioară adecvată, posibilitatea adoptării unei măsuri preventive mai puţin severe, însă a subliniat că, în cauză, necesitatea ocrotirii unui interes general al societăţii primează celui privat al inculpatei, astfel că a admis propunerea de arestare preventivă a acesteia.
În această situaţie, fiind îndeplinite condiţiile de formă şi de fond menţionate în art. 1491 C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a admis propunerea Parchetului şi a dispus privarea de libertate a inculpatei.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata N.E.C. împotriva Încheierii din 9 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 8580/2/2009.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata N.E.C. împotriva Încheierii din 9 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 8580/2/2009.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2605/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2607/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
