ICCJ. Decizia nr. 3140/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3140/2009
Dosar nr. 4114/108/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 54 din 02 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4114/108/2008, în baza art. 197 alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat inculpatul L.F., fiul lui G. şi M., la 14 (paisprezece) ani închisoare pentru infracţiunea de viol, în formă continuată.
În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., pe o durată de 5 ani.
În baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la 4 (patru) ani închisoare pentru infracţiunea de incest, în formă continuată
În baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare pe care a sporit-o cu 1 an închisoare urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
A fost admisă acţiunea civilă exercitată din oficiu pe seama părţii vătămate minore L.D., şi a fost obligat inculpatul să plătească acesteia prin reprezentantul legal F.M.N. suma de 5000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă penală, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad nr. 140/P/2008 înregistrat la această instanţă la data de 8 octombrie 2008 a fost trimis în judecată inculpatul L.F. pentru comiterea infracţiunilor de viol în formă continuată prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi incest în formă continuată prevăzută de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) S-a reţinut în sarcina inculpatului prin actul de acuzare că în perioada februarie-mai 2008, a întreţinut mai multe acte sexuale cu partea vătămată L.D., fiica sa naturală în vârstă de 10 ani, prin constrângere şi profitând de imposibilitatea ei de a se apăra.
În faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut comiterea faptelor arătând că nu îşi aminteşte împrejurările în care a comis faptele întrucât era sub influenţa băuturilor alcoolice.
În faţa instanţei de fond inculpatul L.F. a uzat de dreptul la tăcere conform art. 70 alin. (2) şi art. 322 C. proc. pen., refuzând să facă declaraţii.
Din ansamblul materialului probatoriu administrat în faza de urmărire penală respectiv: proces verbal de cercetare la faţa locului, denunţ, declaraţia părţii vătămate L.D., raport de constatare medico-legală, declaraţiile martorilor L.A. şi B.A., declaraţiile inculpatului şi cel administrat nemijlocit în faţa instanţei - declaraţia părţii vătămate L.D., ale martorilor F.N., L.A.G., B.A., adrese ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad, referat de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, tribunalul a reţinut următoarele:
Din relaţia de concubinaj a inculpatului L.F. cu martora F.N. s-au născut cinci copii minori, cu vârste cuprinse între 5 şi 11 ani, printre care se numără şi victima L.D. Toţi aceştia au locuit împreună în localitatea Păuliş, jud. Arad. Partea vătămată L.D. este în prezent elevă în clasa IV-a la Şcoala generală din localitatea Sâmbăteni jud. Arad. Unul dintre aceşti minori, respectiv M., este încadrată în gradul II de handicap locomotor şi pe fondul acestor probleme de sănătate este necesară spitalizarea sa în mod regulat, fiind însoţită de fiecare dată de martora F.N., mama sa.
În luna februarie 2008, fără a se putea stabili cu exactitate data, martora F.N. era internată în spital cu minora M., ceilalţi patru copii minori rămânând acasă cu inculpatul. Copiii dormeau împreună într-o cameră iar inculpatul dormea în altă cameră. Pe fondul consumului de alcool, inculpatul a intrat în camera unde dormeau copiii săi, a luat-o pe D. în braţe şi a dus-o în camera în care el dormea. Partea vătămată i-a cerut inculpatului să o lase să plece, acesta a refuzat şi i-a spus să se dezbrace. La început minora a refuzat dar apoi, fiindu-i teamă şi-a dat jos pantalonii de pijama. Inculpatul a aşezat-o pe partea vătămată peste el şi a întreţinut raport sexual. După consumarea actului sexual inculpatul i-a cerut părţii vătămate să facă sex oral, aceasta a început să plângă şi a refuzat, inculpatul a încercat să o oblige, dar minora s-a trântit la pământ astfel că a renunţat şi a ieşit din cameră. Partea vătămată a simţit dureri şi a văzut că din zona genitală îi curge sânge, s-a şters cu o cârpă, pe care a aruncat-o în soba de teracotă din cameră, observând totodată că tatăl său ejaculase pe pătura de pe pat. În tot acest timp, în cameră muzica de la aparat răsuna cu intensitate.
În aceeaşi perioadă, fără a se putea stabili cu exactitate data, în aceleaşi împrejurări, inculpatul a încercat să întreţină din nou raport sexual cu minora D. După ce inculpatul s-a dezbrăcat şi a dezbrăcat-o şi pe partea vătămată, a încercat să-i introducă penisul în vagin dar nu a reuşit şi pentru că aceasta a început să plângă, i-a introdus un deget în vagin, până când partea vătămată a început să sângereze şi să acuze dureri puternice, astfel că a renunţat.
În noaptea de 15 mai 2008, aflându-se la domiciliu împreună cu cei patru minori, martora F. lipsind de acasă din motivele susmenţionate, inculpatul a luat-o pe partea vătămată din camera în care dormea cu fraţii săi şi a dus-o în camera sa. Aici i-a cerut să se dezbrace şi în ciuda solicitărilor minorei de a-i permite să plece inculpatul a ameninţat-o cu bătaia, astfel că aceasta s-a dezbrăcat. Inculpatul a încercat să întreţină raport sexual cu minora dar nu a reuşit. în aceste împrejurări inculpatul i-a cerut părţii vătămate să facă sex oral dar aceasta s-a zbătut şi a strigat, astfel că a renunţat la idee. În final, inculpatul a obligat-o pe partea vătămată să-i mângâie penisul cu mâna şi a ameninţat-o cu moartea dacă va spune cuiva despre cele întâmplate. Şi această faptă s-a petrecut pe fondul consumului de alcool.
A doua zi partea vătămată a povestit fratelui său, martorul L.A. şi verişoarei sale, martora B.A. despre cele întâmplate. În aceeaşi zi partea vătămată a anunţat-o telefonic pe mama sa, martora F.N. relatându-i faptele petrecute.
Din raportul de constatare medico-legală din 23 mai 2008 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină legală Arad s-a reţinut că partea vătămată L.D. a prezentat leziuni traumatice corporale situate în zona subclavicular stânga care s-au putut produce prin zgâriere cu unghiile şi necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale. Din punct de vedere genital partea vătămată prezintă deflorare veche (mai veche de două săptămâni faţă de data examinării - 19 mai 2008) a cărei dată de producere nu a mai putut fi precizată.
Procedând la evaluarea probelor, tribunalul a reţinut că într-un punct de vedere, teoria a sintetizat o serie de reguli, raportabile la ansamblul probator, prestabilite pe baza unei generalizări a practicii judiciare. O primă asemenea regulă o constituie aceea, potrivit căreia o singură probă directă poate fi suficientă pentru dovedirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului. Prin urmare, s-a apreciat că declaraţia unui singur martor ocular poate justifica o soluţie de condamnare a inculpatului, dacă ea confirmă vinovăţia acestuia. O altă regulă se referă la aceea că o singură probă indirectă nu este niciodată suficientă întrucât coroborarea, care presupune existenţa mai multor probe, este de esenţa probelor numite indirecte. S-a reţinut că acestea fac dovada nu prin individualizarea lor, importantă ca element al unui sistem, ci prin ansamblul lor, din care trebuie să rezulte în mod necesar o singură concluzie, cu excluderea oricărei alteia.
Ori, s-a constatat de către tribunal că în cauză declaraţia părţii vătămate L.D. se coroborează cu înscrisul medical şi cu declaraţiile martorilor indirecţi L.A. şi B.A. şi în parte cu declaraţiile inculpatului, date în faza de urmărire penală. în privinţa declaraţiilor celor doi martori anterior menţionaţi, date în faţa instanţei, tribunalul a constatat că acestea nu cuprind contradicţii faţă de cele declarate în faza de urmărire penală, nuanţările fiind o influenţă a factorului timp asupra unor împrejurări de detaliu şi nu a faptului principal.
Aşa cum s-a arătat anterior, în faţa instanţei inculpatul a uzat de dreptul la tăcere conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., refuzând să facă vreo declaraţie.
S-a reţinut că, deşi art. 6 paragr. 2 din C.E.D.O. nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi acceptate pe plan internaţional care stau la baza noţiunii de proces echitabil. Curtea Europeană a admis însă, că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut însă, în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate retine unele consecinţe defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie".
În raport de cele reţinute anterior tribunalul a apreciat vinovăţia inculpatului ca fiind dovedită, faptele acestuia astfel cum au fost descrise mai sus constituie infracţiunile de viol în formă continuată prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi incest în formă continuată prevăzută de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate, au fost avute în vedere condiţiile concrete în care au fost comise faptele, circumstanţele personale ale inculpatului precum şi concluziile la care a ajuns consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, a cărui opinie a fost solicitată.
S-a reţinut faptul că gradul de pericol social al faptelor săvârşite rezultă din limitele de pedeapsă prevăzute respectiv deja 10 la 25 ani închisoare pentru viol şi de la 2 la 7 ani închisoare pentru incest. În privinţa persoanei inculpatului prima instanţă a constatat că acesta este o persoană în vârstă de 36 ani, la data săvârşirii faptelor, cu un nivel scăzut de instruire şcolară, ca absolvent a 5 clase primare, este raliat în concubinaj, are 5 copii minori în întreţinere (printre care şi partea vătămată), prestează munci ocazionale pentru asigurarea veniturilor familiei, fiind cunoscut cu antecedente penale pentru fapte comise în perioada minorităţii. Din caracterizarea reprezentanţilor comunităţii unde locuieşte s-a reţinut că inculpatul manifestă în familie şi societate un comportament violent pe fondul consumului de alcool. Poziţia inculpatului L.F., cu ocazia interviului derulat pentru întocmirea referatului de evaluare (indiferenţă, indolenţă, absenţa oricărei forme de regret) a conturat concluzia tribunalului, conform căreia acesta prezintă trăsăturile caracteristice tipice ale „individului sociopat", trăsături care-i definesc personalitatea. Inculpatul L.F. nu a dat de înţeles că are capacitatea efectivă de a se implica într-un proces de auto educare pentru evitarea situaţiilor care să-l aducă în conflict cu normele de incriminare. Pe lângă împrejurările de mai sus, prima instanţă a considerat util a sublinia distinct concluzia referatului de evaluare întocmit, potrivit căreia acest inculpat, pe fondul consumului de alcool poate constitui un real pericol pentru membrii familiei sale şi pentru membrii colectivităţii locale.
Aşadar, în limitele legale ale pedepselor Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul L.F. la 14 ani închisoare în baza art. 197 alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), aplicându-i acestuia conform art. 65 C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe o durată de 5 ani. în baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) l-a condamnat pe inculpat la 4 ani închisoare.
În baza art. 33, art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare pe care a sporit-o cu 1 an închisoare urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
Tribunalul a considerat că executarea în regim de detenţie a pedepsei de 15 ani închisoare aplicată inculpatului este aptă în realizarea scopului punitiv educativ al pedepsei astfel cum este definit de art. 52 C. pen.
Ca o consecinţă a condamnării prima instanţă a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. în privinţa dreptului la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, s-a apreciat că acesta nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări care trebuie apreciate de instanţă în fiecare caz în parte. Această situaţie a impus examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii. în cauză s-a reţinut că inculpatul a comis infracţiunea de viol şi incest şi gravitatea faptelor relevă că inculpatul nu are capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale. Este adevărat că într-o societate democratică şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală. Din moment ce inculpatul nu are maturitatea de a respecta dreptul la libertatea sexuală al semenilor săi, acesta fiind unul dintre motivele pentru care va fi lipsit de libertate, tribunalul a considerat că se impune în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze asupra modului cum este guvernată ţara şi localitatea şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ. Prin urmare s-a apreciat că este proporţională şi justificată măsura interzicerii drepturilor electorale de către instanţă pe durata executării pedepsei.
Tribunalul a considerat că se impune interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. pen., având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor comise de către acesta asupra fiicei sale minore în vârstă de 10 ani, care îl fac incompatibil cu calitatea de părinte, tutore sau curator.
S-a reţinut că prin intervenţia Serviciului de consiliere şi intervenţie în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad s-a luat măsura îndepărtării părţii vătămate din locuinţa părintească şi aceasta s-a stabilit la mătuşa maternă F.M. în localitatea Sâmbăteni, jud. Arad. în această familie i se asigură minorei L.D. protecţie, susţinere financiară şi afectivă precum şi un mediu adecvat nevoilor şi evoluţiei sale psiho-sociale. Partea vătămată şi-a reluat activitatea şcolară, fiind elevă în clasa IV-a în cadrul Şcolii generale din Sâmbăteni, jud. Arad. Din caracterizarea întocmită de învăţătorul clasei s-a reţinut că minora L.D. prezintă un comportament normal, socializează cu colegii de clasă, s-a integrat în grupul de elevi şi deşi are o atitudine mai rezervată, participă activ la activităţile curiculare şi extracuriculare.
S-a reţinut că partea vătămată L.D. asistată de mătuşa sa F.M. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dar în baza art. 17 C. proc. pen. instanţa de fond a constatat că acţiunea civilă este pornită şi se exercită din oficiu.
La solicitarea primei instanţe, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad - Serviciul de Intervenţie în regim de urgenţă în situaţii de abuz şi neglijare a copilului a comunicat că minora L.D. este inclusă în programul de consiliere, la care a participat doar o singură dată fiind însoţită de mătuşa sa. Rezultatul evaluării psihologice a minorei a concluzionat că aceasta prezintă o uşoară imaturitate psihică, infantilism, rezistenţă la influenţa exterioară, aviditate afectivă, resentimente, furie, revoltă, simte nevoia de a fi apreciată, se ataşează de exterior, trăieşte în prezentul imediat. Partea vătămată a reuşit să depăşească parţial starea de şoc post traumatic pe care a traversat-o în cursul anului 2008.
Tribunalul a remarcat că instituţia daunelor morale constituie şi o reprobare morală a faptei ilicite, pentru care cel care a săvârşit-o trebuie să răspundă atât pe plan social, prin executarea sancţiunii penale cât şi pe plan individual prin repararea prejudiciului existent în patrimoniul părţi vătămate şi în domeniul vieţii sufleteşti. Statul este interesat să ocrotească toate valorile care definesc personalitatea umană împotriva oricăror atingeri ce li s-ar aduce prin fapte ilicite, prejudiciile morale constituind un element al răspunderii civile delictuale.
Având în vedere gravitatea extremă a faptelor comise de inculpat, suferinţele de excepţie suportate de partea vătămată L.D., s-a apreciat că suma de 5000 lei este suficientă dar şi necesară reparării prejudiciului moral. Aşa fiind, tribunalul în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 17 şi art. 14 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ. a admis acţiunea civilă exercitată din oficiu pe seama părţii vătămate minore L.D. şi a obligat inculpatul să plătească acesteia prin reprezentantul legal F.M. suma de 5000 lei cu titlu de daune morale.
Împotriva sentinţei penale nr. 54 din 02 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4114/108/2008, a declarat apel inculpatul L.F., în termenul prevăzut de lege, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 26 martie 2009 sub nr. 4114/108/2008. Apelul nu a fost motivat în scris.
Inculpatul şi-a rezervat dreptul la tăcere şi în faţa Curţii, potrivit art. 70 C. proc. pen. şi nu a solicitat alte probe în apărare.
Prin Decizia penală 81/ A din 18 iunie 2009 Curtea de Apel Timişoara în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul L.F. împotriva sentinţei penale nr. 54 din 02 martie 2009 a Tribunalului Arad în Dosarul nr. 4114/108/2008.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat în apel, iar suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător oficiu a fost avansată din contul M.J.L.C. în contul Baroului Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută în raport de probele administrate în cauză, faptele săvârşite de inculpat fiind pe deplin dovedite.
Totodată s-a reţinut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, cu respectarea criteriilor arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nefiind justificată reindividualizarea acesteia.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a constatat că şi sub acest aspect hotărârea este temeinică şi legală.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând hotărârea prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. în principal şi pct. 14 C. proc. pen., în subsidiar şi a solicitat achitarea în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. pen., susţinând că din probele administrate în cauză nu a fost demonstrată existenţa faptei.
Din conţinutul raportului de expertiză medico-legală a rezultat că deflorarea era mai veche de două săptămâni, iar acesta este un argument că fapta nu există. În subsidiar s-a solicitat redozarea pedepsei, prin înlăturarea sporului de 1 an închisoare.
Examinând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, în conformitate cu art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul L.F. este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (D. contra României).
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Inculpatului i s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de C.E.D.O. (Hotărârea din 27 oct. 1993 D.B. Bv. vs Olanda).
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că, în mod corect, instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 203 C. pen. şi art. 197 alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I C. pen.
Înalta Curte consideră că în cauză, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului care în perioada februarie-martie 2008, a întreţinut mai multe acte sexuale cu partea vătămată L.D., fiica sa naturală, în vârstă de 10 ani şi profitând de imposibilitatea ei de a se apăra, întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv, conţinutul incriminator al infracţiunilor de incest şi viol în formă continuată.
Dând sens dispoziţiilor art. 3 C. proc. pen. privind aflarea adevărului, instanţa de fond şi apel au reţinut numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Coroborând toate probele administrate în cauză (proces verbal, cercetare la faţa locului, denunţ, declaraţia părţii vătămate, declaraţie martor, raport de constatare medico-legală, declaraţia inculpatului, adresa D.G.A.S.P.C.A., referat evaluare) acestea conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt reţinută de cele două instanţe şi a vinovăţiei inculpatului. Nu se poate susţine că fapta nu există, atâta timp cât probele demonstrează cu prisosinţă comiterea acesteia, în special raportul de constatare medico-legală care constată existenţa undei deflorări mai veche, a cărei dată nu poate fi precizată.
Faptul că în concluziile raportului de constatare medico-legală se menţionează în paranteză că deflorarea este mai veche de 2 săptămâni, după care se arată că data nu poate fi precizată, nu înseamnă că deflorarea părţii vătămate nu s-a putut realiza în luna februarie 2008, atâta timp cât se precizează în mod expres că nu se poate stabili cu exactitate data acestui fapt, intervalul de 2 săptămâni este pur orientativ şi nu reprezintă o dată relevantă, de la care să se aprecieze că s-a realizat deflorarea, cât timp se arată ulterior că acest lucru nu poate fi stabilit.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii (în faza de urmărire penală) şi după aceea prevalându-se de dreptul la tăcere în faza de cercetare judecătorească, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile (concluziile raportului de constatare medico-legală a părţii vătămate sunt confirmate de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză).
În raport de cele reţinute, este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului, în baza art. 10 lit. a), deoarece evidenţa existenţei faptei, cât şi săvârşirea acesteia de către inculpat sunt indubitabile.
Astfel Înalta Curte constată că în cauză nu a fost comisă o eroare gravă de fapt în sensul art. 3859 pct. 18, situaţia de fapt a fost corect stabilită.
Întrucât condamnarea inculpatului s-a făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art. 6 paragr. 2 C.E.D.O. cu referire la art. 66 şi art. 52 C. proc. pen., care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil, recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
Cu privire la examinarea criticii formulate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 (s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)), Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului alegerii sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe. În sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Aşa fiind, inculpatul trebuia să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în faţa societăţii.
Sub aspectul individualizării pedepsei în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, posedă antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier.
Exemplaritatea pedepsei produse efecte atât asupra conduite infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român, - art. 52 alin. (1) - potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Faptele inculpatului sunt extrem de grave aducând atingere unor valori sociale cum ar fi libertatea sexuale, integrităţii fizice şi psihice a persoanei, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, Înalta Curte va ţine seama de modalitatea de săvârşire, de urmările produse, de gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite - viol şi incest - de persoana inculpatului - cunoscut cu antecedente penale, de faptul că manifestă pe fondul consumului de alcool un comportament violent, fiind un adevărat pericol pentru familie şi societate, nemanifestând regret pentru fapta săvârşită, aspecte care demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu e posibilă decât prin aplicarea unei pedepse ferme care să fie în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept".
Faţă de cele reţine, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul inculpatului L.F. împotriva Deciziei penale 81/ A din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul L.F., împotriva Deciziei penale nr. 81/ A din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 200 lei şi 150 lei reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpat şi pentru intimata parte vătămată L.D., se vor avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 07 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 299/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3373/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
