ICCJ. Decizia nr. 299/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 299/2009
Dosar nr. 2554/101/2008
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 210 din 27 mai 2008, Tribunalul Mehedinţi a condamnat pe inculpatul B.I., la pedepsele de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen. şi a prevederilor art. 71 – art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.984 lei, cu titlu de despăgubiri civile cu dobânzile legale aferente către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Tr. Severin.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
La data de 24 iulie 2007, în cadrul unui conflict între inculpat şi partea vătămată, cei doi s-au îmbrâncit, situaţie în care partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate. Continuând conflictul, inculpatul a scos dintr-o geantă o foarfecă, cu care a aplicat părţii vătămate o lovitură în piept, cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în primejdie.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 133 din 9 octombrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat şi casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 3859 pct. 10, 14 şi 17 C. proc. pen., pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţele au reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare dispoziţiilor legale şi au individualizat în mod just pedeapsa aplicată.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale, solicitate de apărare, se constată că respingerea cererii de efectuare a unei contraexpertize medico-legale a fost întemeiată, instanţa apreciind corect că nu este concludentă în soluţionarea cauzei.
Sub acest aspect, raportul medico-legal întocmit în cursul urmăririi penale a răspuns cu precizie la toate obiectivele expertizei, concluzionând că leziunile traumatice produse părţii vătămate, prin lovire cu corp tăietor-înţepător şi prin lovire cu sau de corp dur necesită 30-35 zile îngrijiri medicale, iar leziunea toracică i-a pus în primejdie viaţa.
În raport de concluziile clare exprimate în conţinutul raportului medico-legal, instanţa de judecată a constatat, în mod corect, că nu există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, pentru a dispune efectuarea unei noi expertize, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 125 C. proc. pen.
Pe de altă parte, nici criticile, în sensul că în raportul medico-legal nu se distinge pentru ce s-au acordat îngrijiri medicale de 30-35 zile şi că EKG-ul efectuat a doua zi concluzionează că asupra cordului nu s-au exercitat semne de agresiune, nu pot fi primite, întrucât din concluziile raportului medico-legal rezultă clar că leziunile menţionate la pct. 1 din concluzii necesită pentru vindecare 30-35 zile îngrijiri medicale şi că diagnosticul stabilit a fost de „plagă înjunghiată hemitorace drept penetrantă retrosternal cu interesarea pericardului", iar nu a cordului.
În ce priveşte vinovăţia inculpatului, din coroborarea probelor strânse în cursul urmăririi penale şi a celor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, rezultă cert că, în după-amiaza zilei de 24 iulie 2007, pe fondul unui conflict generat de partea vătămată care a iniţiat o ceartă cu inculpatul, aceştia s-au îmbrâncit reciproc, iar, ulterior, inculpatul i-a aplicat acesteia o lovitură cu o foarfecă, în piept.
Din analiza probelor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., aşa cum susţine apărarea.
Distincţia între cele două infracţiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă şi conduc neîndoielnic la reţinerea acţiunii făptuitorului cu intenţia de a ucide. De regulă, această intenţie, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.
În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport cu lovitura aplicată de inculpat cu un obiect tăietor înţepător, foarfecă, apt de a produce moartea, într-o zonă vitală, zona toracică, care i-au cauzat părţii vătămate leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Aşa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârilor sub acest aspect.
Nici criticile invocate în scris, dar nesusţinute oral, referitoare la omisiunea reţinerii dispoziţiilor art. 44 alin. (3) C. pen. şi art. 73 lit. b) C. pen., nu sunt întemeiate.
Din probele administrate în cauză, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege pentru reţinerea depăşirii limitelor legitimei apărări sub forma excesului justificat, privitoare la atac şi gravitatea pericolului. Astfel, pentru a fi incidenţă instituţia excesului justificat, atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, identice cu cele prevăzute pentru legitima apărare, prima dintre acestea constând în materialitatea atacului.
Or, în cauză, atacul părţii vătămate nu a fost unul material, concretizat în acţiuni fizice sau folosire de instrumente şi mijloace în măsură să pericliteze persoana inculpatului sau alte valori sociale ocrotite.
Condiţia atacului de a fi material a fost prevăzută de legiuitor pentru a-l deosebi de atacul verbal sau scris, care nu dă dreptul unei riposte legitime. Infracţiunea săvârşită pentru respingerea unui atac verbal poate fi comisă în condiţiile circumstanţei atenuante legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Or, în cauză nici această circumstanţă atenuantă nu poate fi reţinută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict verbal, cu ocazia căruia nu s-a dovedit nici o acţiune provocatoare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă, astfel că nu se impune reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării.
Drept urmare, instanţele au ţinut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârşit fapta şi au constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, în concurs real cu infracţiunea de port ilegal de cuţit.
Nici susţinerea apărării că în cursul urmăririi penale, inculpatul nu a fost asistat de un avocat din oficiu, deşi era obligatoriu, dată fiind gravitatea faptei.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 171 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că asistenţa juridică este obligatorie, în cursul urmăririi penale, printre altele, când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat sau când organul de urmărire penală apreciază că acesta nu şi-ar putea face singur apărarea.
Or, în cauză, inculpatul nu a fost reţinut sau arestat în faza de urmărire penală şi nu au rezultat nici date că s-ar afla într-o împrejurare în care să nu îşi facă singur apărarea.
Criteriul gravităţii infracţiunii săvârşite, în raport cu care este obligatorie asistenţa juridică, este reglementat de Codul de procedură penală doar pentru faza de judecată, prin raportare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, aşa cum rezultă din interpretarea textului art. 171 alin. (3) C. proc. pen.
Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului nu este fondată.
În raport de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, reflectat de modul în care inculpatul a conceput şi realizat tentativa la omor calificat, precum şi de datele ce caracterizează persoana acestuia (atitudine sinceră, fără antecedente penale), rezultă că instanţele au individualizat în mod just pedeapsa aplicată, acordând eficienţă criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi i-au aplicat o pedeapsă al cărei cuantum a fost corect stabilit.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, al cărei minim special prevăzut de lege a fost deja coborât, instanţele au avut în vedere datele ce caracterizează persoana acestuia, pe care, în mod corect, Ie-a valorificat în favoarea inculpatului, prin reţinerea circumstanţelor atenuante legale.
Sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate, se constată că, în mod corect, în raport de gravitatea faptei săvârşite, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi realizat doar prin executarea în regim de detenţie.
Neexistând nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul inculpatului B.I. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat B.I. împotriva deciziei penale nr. 133 din 9 octombrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 297/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 30/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
