ICCJ. Decizia nr. 3333/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3333/2009
Dosar nr. 5024/1/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin ordonanţa nr. 125/P/2008 din 13 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B.C. în baza art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. (1) şi alin. (1/1) C. pen., aplicându-i-se amenda administrativă în cuantum de 1000 lei.
Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului pentru infracţiunea de ameninţare deoarece fapta nu există precum şi pentru infracţiunea de furt între rude deoarece faptei îi lipseşte unul din elementele sale constitutive, respectiv latura subiectivă, scopul însuşirii pe nedrept.
Prin rezoluţia din 31 decembrie 2008 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 623/II-2/2008 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulată de petiţionar împotriva soluţiei dată în dosarul nr. 125/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Împotriva Ordonanţei nr. 125/P/2008 din 13 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a formulat plângere petiţionarul B.C. solicitând desfiinţarea acesteia întrucât fapta de lovire nu există şi în mod greşit i s-a aplicat amenda administrativă în cuantum de 1000 lei.
Prin sentinţa penală nr. 27/PI din 4 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul B.C. împotriva ordonanţei din 13 noiembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 125/P/2008 şi a rezoluţiei din 31 decembrie 2008 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 623/II-2/2008, pe care le-a menţinut în totalitate.
S-a reţinut de instanţa de fond că în plângerea formulată de partea vătămată B.S., mama învinuitului, împotriva fiului ei, aceasta a arătat că învinuitul în mod repetat o bate, o insultă şi o ameninţă cu moartea dacă nu-i dă dreptul de casă pentru a o putea vinde. In concret, a arătat că în cursul lunii februarie 2008 a bătut-o şi a sechestrat-o în casă.
A mai arătat partea vătămată că fiul acesteia a început să scoată din imobil bunuri casnice pe care le-a transportat la o locuinţă proprietatea sa din oraşul Beiuş.
In urma examinării probelor administrate în cauză, instanţa a constatat că soluţia procurorului este legală şi temeinică, respectiv scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei amenzi administrative, învinuitul săvârşind infracţiunea de lovire şi alte violenţe asupra mamei sale, prevăzută de art .180 alin. (1) şi alin. (1/1) C. pen. S-a menţionat în acest sens declaraţia martorei M.F. care a văzut-o pe partea vătămată prezentând echimoze la ochi şi a arătat că partea vătămată era speriată; martora T.C. - sora părţii vătămate a arătat că a văzut-o pe aceasta vânătă la ochi şi a susţinut că învinuitul nu a lăsat-o să meargă la domiciliul surorii sale; martora B.V. - asistentă medicală a arătat că fiul părţii vătămate nu a mai lăsat-o să o panseze pe aceasta la domiciliu, ceea ce scoate în evidenţă preocuparea învinuitului de a îndepărta alte persoane din preajma părţii vătămate. S-a reţinut şi faptul că relaţia dintre părţi se deteriorase încă din timpul vieţii tatălui învinuitului, acesta fiind motivul pentru care învinuitul a fost exheredat.
Instanţa de fond a mai reţinut că în mod corect în cauză nu s-au reţinut infracţiunile de ameninţare cu moartea, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. şi furt între rude, nefăcându-se dovada deposedării părţii vătămate de bunurile respective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul B.C., criticând-o pentru netemeinicie în sensul că în mod greşit a fost confirmată sancţiunea administrativă aplicată de organul de urmărire penală.
A arătat că atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de fond au luat în considerare probele indirecte, respectiv declaraţiile martorelor audiate în cauză, iar probele directe au fost omise cu intenţie. In acest sens a făcut referire la raportul Poliţiei Judiciare Beiuş şi la declaraţiile poliţistului de proximitate P.I. din care rezultă că pretinsele vânătăi erau de fapt cearcăne provocate de oboseală şi de o spitalizare anterioară.
A mai arătat că la data de 27 februarie 2008, Poliţia oraşului Beiuş a fost sesizată cu privire la săvârşirea infracţiunii de omor asupra părţii vătămate, că martora D.V. a fost încunoştiinţată de partea vătămată că a fost bătută de petiţionar, iar organul de poliţie a constatat că nu există nicio urmă de violenţă.
Prin Decizia penală nr. 2054 din 2 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 98/35/2009 s-a respins ca nefondat recursul declarat de petiţionarul B.C. împotriva sentinţei penale nr. 27/PI din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
A fost obligat petiţionarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că prima instanţă a soluţionat plângerea petiţionarului B.C. împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală nr. 125/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea pe baza lucrărilor şi a materialului probator din dosarul de urmărire penală, statuând în mod corect că plângerea sus-numitului petiţionar este nefondată.
S-a reţinut că plângerile formulate de persoana vătămată în sensul loviturilor aplicate de către petiţionar au fost confirmate de martorii audiaţi în cauză, aşa încât s-a stabilit în mod cert vinovăţia petiţionarului B.C. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 alin. (1) şi alin. (1/1) C. pen., în cursul lunii februarie 2008, asupra mamei sale B.S..
Împotriva deciziei nr. 2054 din 2 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, petiţionarul B.C. a formulat contestaţie în anulare, invocând dispoziţiile art. 386 şi urm. C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei în anulare a arătat că fapta de violenţă împotriva persoanei vătămate nu există, împrejurare ce rezultă din raportul poliţiei judiciare şi cu declaraţiile poliţistului de proximitate P.I., iar urmărirea penală este abuzivă şi nelegală, încălcându-se orice normă de procedură.
Examinând contestaţia în anulare formulată în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare poate fi exercitat numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 385/14 ori art. 385/16 alin. (1)."
În cauza de faţă, contestatorul a invocat drept temei al cererii, dispoziţiile art. 386 şi urm. C. proc. pen., acesta a susţinut că fapta pentru care a fost sancţionat nu există şi a criticat modul de desfăşurare a urmăririi penale, făcând o analiză a probelor administrate în cauză.
Întrucât motivele invocate de petiţionar nu se regăsesc printre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.C. este inadmisibilă, urmând a fi respinsă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.C. împotriva deciziei nr. 2054 din 2 iunie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 89/35/2009.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 19 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4025/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3337/2009. Penal → |
|---|
