ICCJ. Decizia nr. 3355/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3355/2009
Dosar nr. 1730/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 196 din 8 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 144 alin. (1) lit. a) rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a recunoscut sentinţa penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunţată în dosarul 6 Hv 130/07 b, definitivă prin decizia Curţii de Apel Graz din data de 13 februarie 2008, privind pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată şi a dispus transferarea condamnatului Ş.T.C., cetăţean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării pedepsei de 10 ani închisoare.
A dedus din pedeapsă perioada 2 iulie 2007 la zi.
A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a sentinţei.
S-a dispus, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. 564/11-5/2008 din 25 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în temeiul art. 149 alin. (14) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoaşterii sentinţei penale din data de 22 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Penal de Land Graz, în dosarul 6 Hv 130/07 b, precum şi punerea în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de autorităţile judiciare din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Ş.T.C., cetăţean român, în vederea continuării executării pedepsei aplicate în statul solicitat.
Prin sentinţa penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunţată în dosarul 6 Hv 130/07 b, definitivă prin decizia Curţii de Apel Graz din data de 13 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 9 Bs 26 din 08 d s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.T.C. la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie gravă, prevăzută şi pedepsită conform art. 142 alin. (1), art. 143 a doua dispoziţie C. pen. austriac.
În fapt, s-a reţinut că la data de 28 decembrie 2006, în localitatea Graz, Ş.T.C. împreună cu M.A., l-au deposedat prin violenţă pe A.H., responsabil la firma P.U.H. GmbH, în sediul societăţii, de bunuri mobile şi anume suma de cel puţin 2400 de euro şi două telefoane mobile. Partea vătămată a suferit de pe urma agresiunilor vătămări corporale grave respectiv, fractura masivului facial median care a necesitat o intervenţie chirurgicală, traumatism cranio-cerebral cu amnezie retrogradă, ruptura tendonului maleolei externă piciorului drept, contuzii şi escoriaţii multiple.
Din durata pedepsei aplicate inculpatului, s-a scăzut timpul reţinerii şi arestării preventive de la data de 2 iulie 2007 la zi, condamnatul fiind în prezent încarcerat în penitenciarul Graz Karlau.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni, potrivit legii penale a statului român, în pofida lipsei de consimţământ la transfer a persoanei condamnate, motivat de relaţiile pe care le are cu una din surorile sale aflate în Austria. A mai reţinut că părinţii condamnatului sunt în România, doi fraţi ai acestuia sunt în Spania, o soră este în Grecia, o altă soră în Italia şi una în Austria, situaţia familială neimpunând astfel rămânerea sa pe teritoriul Austriei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana condamnată Ş.T.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 1730/2/2009.
În cererea de recurs, scrisă, transmisă prin Ministerul Justiţiei recurentul Ş.T.C. a arătat că refuză transferul în România pentru a executa restul de pedeapsă aplicată de autorităţile austriece, arătând că doreşte să execute restul de pedeapsă în penitenciarul din Graz-Karlau - Austria pentru a putea fi vizitat de fratele său M.Ş. şi sora sa A.Ş. întrucât aceştia lucrează în Graz - Austria şi îl vizitează cu regularitate de două trei ori pe lună în penitenciarul Graz-Karlau. A mai susţinut că părinţii săi nu ţin legătura cu el şi nici nu îl susţin deoarece au fost informaţi de infracţiunea pe care acesta a comis-o, împrejurare pe care nu o acceptă.
Apărătorul din oficiu al recurentului persoană condamnată, a invocat în concluziile orale formulate în fata instanţei de recurs motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., susţinând că la instanţa de fond recurentul a fost lipsit de apărare, întrucât apărătorul desemnat din oficiu a pus concluzii în defavoarea condamnatului în sensul că a solicitat admiterea cererii autorităţilor judiciare din Republica Austria cu privire la recunoaşterea sentinţei din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz şi punerea acesteia în executare, condamnatul având un punct de vedere exprimat în mod expres arătând că nu îşi dă acordul pentru a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
Examinând recursul declarat de recurentul condamnat Ş.T.C. împotriva Sentinţei penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în raport şi de dispoziţiile Legii nr. 302/2004, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Legiuitorul român a prevăzut expres în conţinutul dispoziţiilor art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, condiţiile transferării persoanelor condamnate, condiţii care au fost îndeplinite în prezenta cauză.
Condamnatul Ş.T.C. este cetăţean român, potrivit Adresei nr. 534048 din 09 februarie 2009 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor.
Potrivit Adresei nr. 5444/SM/2009 înaintată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea prin care Ş.T.C. a fost condamnat este definită, respectiv sentinţa penală din data de 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz pronunţată în Dosarul nr. 6 Hv 130/07 b-127 este definitivă prin sentinţa Curţii de Apel Graz pronunţată în Dosarul nr. 9 Bs 26 din 08 d din data de 27 februarie 2008. La data emiterii cererii 28 iulie 2008 înaintată de Parchetul Graz (potrivit referatului cauzei întocmit de Tribunalul Penal de Land Graz) când a solicitat autorităţilor române transferul deţinutului în vederea executării restului de pedeapsă a condamnatului, acesta mai avea de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei privative de libertate de 10 ani închisoare, potrivit raportului privind începerea executării pedepsei eliberat de penitenciarul Graz - Jakomini, executarea pedepsei a început la data de 13 februarie 2008, ora 10,25 şi expiră la data de 02 iulie 2017 ora 00,00. Perioada reţinerii şi arestării a fost computată de la 02 iulie 2007 orele 00,00 până la 22 octombrie 2007, ora 15,38 şi de la 22 octombrie 2007, ora 15,38 până la 13 februarie 2008, ora 10,25.
În contextul cauzei nu există consimţământul de transfer al condamnatului de a reprezenta manifestarea unilaterală de voinţă prin care să-şi dea acordul de a fi transferat din Republica Austria în România pentru a executa restul pedepsei.
Însă potrivit Deciziei nr. 1-1043716/FR din 08 din data de 09 aprilie 2008 pronunţată de Direcţia Federală de Poliţie Graz s-a dispus expulzarea inculpatului Ş.T.C.
Prin adresa Bmj-4026884/0005-iv 1/2009 Ministerul Federal al Justiţiei din Republica Austria a comunicat Ministerului Justiţiei din România, că Ş.T.C. nu a atacat cu recurs Hotărârea nr. 1-1043716/FR/08, pronunţată de Direcţia Federală de Poliţie Graz la 09 aprilie 2008, hotărâre care a devenit irevocabilă şi executorie la 26 aprilie 2008.
Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Chiar dacă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004, modificată, în raport de dispoziţiile Protocolului la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, solicitarea autorităţilor judiciare din Republica Austria, cu privire la recunoaşterea sentinţei din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz şi punerea acesteia în executare este admisibilă.
Faptele care au atras condamnarea recurentului Ş.T.C. au realizat conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie potrivit legii statului de executare respectiv, dispoziţiile art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) şi e) C. pen. român, astfel este îndeplinită şi condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, modificată.
Există un acord asupra transferării condamnatului Ş.T.C. între România şi Austria, respectiv Sentinţa penală nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi adresa nr. BMJ-4026884/0001-IV l/2009 formulată de Ministerul Federal al Justiţiei al Republicii Austria, prin care se solicită Ministerului Justiţiei din România continuarea executării penale a pedepselor dispuse împotriva lui Ş.T.C..
Nu poate fi primit motivul de casare invocat de apărătorul recurentului, respectiv dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., potrivit căruia judecata a avut loc în lipsa apărătorului, întrucât din practicaua Sentinţei penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rezultă că acesta a fost reprezentat de apărător din oficiu.
Nu poate fi vorba nici de lipsa unei apărări efective a persoanei condamnate, întrucât din conţinutul concluziilor apărătorului desemnat din oficiu, avocat P.E. rezultă că acesta a precizat solicitarea condamnatului de a nu fi transferat într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Astfel persoanei condamnate, i-a fost asigurată asistenţa juridică în conformitate cu dispoziţiile art. 171 alin. (3) şi art. 172 alin. (8) C. proc. pen., fiind îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale potrivit cărora orice acuzat are, în special, dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
Totodată nu se poate reţine nici că instanţa a încălcat dreptul la apărare al persoanei solicitate, garantat de dispoziţiile art. 24 din Constituţia României.
Că apărătorul, în completarea precizării solicitării condamnatului de a nu fi transferat într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei, a mai pus concluzii de admitere a solicitării autorităţilor judiciare din Republica Austria, cu privire la recunoaşterea sentinţei din 22 octombrie 2007 a Tribunalului Penal de Land Graz şi punerea acesteia în executare, nu pot fi reţinute ca fiind defavorabile persoanei condamnate şi nu pot echivala cu cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 6 C. proc. pen.
Pentru toate aceste considerente în mod corect s-a dispus de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 196 din 8 iulie 2009 transferarea condamnatului Ş.T.C. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani închisoare.
Înalta Curte constată că sentinţa atacată este temeinică şi legală, şi în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de Ş.T.C. ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată Ş.T.C. împotriva Sentinţei penale nr. 196 din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul persoană condamnată să plătească statului suma de 300 RON cheltuieli judiciare, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1854/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1879/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
