ICCJ. Decizia nr. 3825/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3825/2009
Dosar nr. 5500/118/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa penală nr. 281/CEA din 17 iulie 2009 a Tribunalului Constanţa în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen. a respins cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, definitivă prin Decizia penală nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de revizuentul condamnat Z.S.B. (fiul lui M. şi V.).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat revizuentul să plătească statului suma de 120 lei reprezentând cheltuieli judiciare.
S-a reţinut că prin cererea adresata D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanta, şi înregistrată la Tribunalul Constanta sub nr. 5500/118/2009, condamnatul Z.S.B. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanta, modificata si definitivă prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
În motivarea cererii, revizuentul condamnat a arătat următoarele:
Toate faptele şi împrejurările menţionate în cuprinsul cererii sunt rezultatul acţiunilor de presiune, şantaj si ameninţare la care a fost supus împotriva voinţei sale de către numitul D.V.F.
Acesta l-a atras într-un cerc de prieteni şi l-a determinat să devină un paravan al sau în obţinerea sumelor de bani de la diverse persoane în legătura cu dobândirea drepturilor lor băneşti din despăgubirile pe care urmau să le primească pentru terenurile pe care le-au deţinut în Bulgaria.
Revizuentul a arătat că nu a conştientizat natura penală a faptelor, până când s-a început exercitarea ameninţărilor şi şantajului asupra sa de către D. În concret, revizuentul avea o datorie mai veche de achitat faţă de D. şi a considerat că ajutându-l pe acesta va reuşi să-şi plătească datoria, însă D. i-a spus că sumele de bani ce urmau a fi încasate şi comisioanele de la persoanele ce urmau a fi ajutate, urmau să treacă direct în posesia sa, şi de asemenea D. îi urmărea şi condiţiona fiecare acţiune, chiar si în cadrul convorbirilor telefonice purtate de revizuent, fiind prezent permanent lângă acesta.
Revizuentul precizează că D. i-a spus că dacă va încerca să aibă o altă atitudine decât cea impusă de el, va trece la represalii, lucru care s-a şi întâmplat, când revizuentul a fost nevoit să ceară ajutor la numărul de urgenta 112, pentru că D. trimisese o ceată de bătăuşi care să-i aplice o corecţie, întrucât nu mai dorea să continue aceasta intermediere. Mai precizează că a fost bătut de doua ori bestial de D. şi de oamenii acestuia, dar i-a fost frică să depună plângere împotriva sa, şi de altfel nu l-ar fi crezut nimeni întrucât în public D. se purta foarte corect cu revizuentul.
Revizuentul mai arata că astfel cum a mai arătat, nu a existat vreodată vreo persoana din guvern sau vreun funcţionar care să fi putut interveni în favoarea cuiva pentru primirea anticipată a banilor stabiliţi prin lege, ci era vorba doar de un mijloc prin care D. dorea sa obţină bani, fără a vorbi cu nimeni.
Se mai precizează în cerere ca revizuentul a suportat umilinţa până când a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii cu executare, iar după aceea s-a consultat cu familia şi le-a povestit adevărul, a hotărât că este cazul să formuleze cererea de revizuire.
Revizuentul arată că personal nu a avut vreun scop sau interes financiar în obţinerea comisioanelor, deoarece familia sa este o familie serioasă şi prospera. Toată ancheta parchetului a fost simulata întrucât, fiind constrâns şi ştiind la ce represalii se poate aştepta din partea lui D. a preferat să tacă. La momentul când s-a realizat flagrantul la Restaurantul S., numitul D. se afla în afara restaurantului, pentru că venise să ridice 30.000 lei, dar când a văzut ca revizuentul a fost reţinut, s-a retras.
După Decizia I.C.C.J., tatăl revizuentului a încercat să ia legătura cu D., în speranţa de a-1 determina să spună adevărul. Revizuentul a reuşit să-i transmită lui D. solicitarea de a recunoaşte realitatea, în caz contrar urmând să acţioneze conform legii.
Revizuentul precizează că se considera nevinovat, aspect ce a fost dovedit prin audierea numitului D.V. precum şi a altor martori.
În cauza D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa a efectuat acte de cercetare in temeiul art. 399 C. proc. pen., audiind revizuentul atât prin declaraţie olografă, cat şi prin declaraţie consemnată, precum şi audiind martorii Z.N., C.A., D.V.F. (de două ori), G.M., R.F., G.T. şi F.R.I., depunând înscrisuri privind antecedentele penale ale martorului D.V.F.
Examinând actele si lucrările dosarului prin raportare la cererea de revizuire şi la dispoziţiile legale în materie, tribunalul a constatat cererea revizuentului ca fiind nefondata, urmând a o respinge pentru considerentele care urmează:
Prin sentinţa penala nr. 472 din 15 noiembrie 2007 pronunţata de Tribunalul Constanta în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, revizuentul Z.S.B. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenta prevăzuta de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim de detenţie.
Prin Decizia penala nr. 44/ P din 14 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanta, sentinţa penala a fost modificata, în sensul că s-a majorat pedeapsa aplicata revizuentului la 2 ani închisoare şi s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, sentinţa penală, şi Decizia instanţei de apel au fost modificate cu privire la individualizarea pedepsei şi la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul că pedeapsa aplicată revizuentului Z.S. a fost majorata la 3 ani închisoare, si s-au înlăturat dispoziţiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar.
Cu privire la această soluţie definitivă, în esenţa revizuentul a susţinut că există cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit a) C. proc. pen., respectiv s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, acestea constând în faptul că revizuentul ar fi acţionat cu voinţa constrânsa de numitul D.V. şi că D.V. ar fi fost persoana care trafica influenta pe lângă un funcţionar public şi care totodată beneficia de un procent important din sumele obţinute drept despăgubiri de către persoanele strămutate din Bulgaria în România.
De asemenea, în concluziile asupra fondului, revizuentul arăta că în mod greşit instanţa de recurs a reţinut că inculpatul ar fi îndeplinit o funcţie publică care îi impunea să vegheze la aplicarea corectă şi imediată a legii privitoare la dreptul de proprietate şi în acest context şi-a vândut sarcinile de serviciu.
Cu privire la primul motiv de revizuire, tribunalul a reţinut următoarele:
Din examinarea declaraţiilor date de revizuent în cursul urmăririi penale si judecaţii, precum si a apărărilor formulate -concluzii scrise si orale, propunerea de probe – a rezultat că în niciun moment al procesului penal acesta nu a indicat existenţa unui factor constrângător al voinţei sale, raportat la acţiunile pentru care a fost condamnat, şi nici nu a rezultat implicarea numitului D.V. în activitatea de obţinere a sumei de bani datorata de stat numitei B.E. cu titlu de despăgubiri pentru strămutarea din Bulgaria.
În ce priveşte cauza iniţială a presupuselor ameninţări şi loviri, însoţite de şantaj, respectiv faptul ca revizuentul ar fi împrumutat o suma de bani de la numitul D.V., pe care ulterior nu a mai reuşit să o returneze, analiza declaraţiilor revizuentului şi martorului D.V. conturează faptul ca susţinerile în acest sens sunt nereale, ca urmare a neverosimilităţii lor.
Astfel, în cererea de revizuire Z.S. arată că „aveam şi o datorie mai veche de achitat faţă de numitul D. şi am considerat ca ajutandu-l voi reuşi într-un fel să îmi pot plăti această datorie". În cadrul acestei afirmaţii (şi în general a cererii de revizuire) revizuentul nu face nici o precizare asupra cuantumului sumei datorate lui D., deşi o astfel de menţiune era absolut fireasca, ţinând seama că de cuantumul datoriei sunt legate o serie de aspecte de natura a-i susţine afirmaţiile, cum ar fi faptul ca într-adevăr nu ar fi putut-o achita, că valoarea era suficient de importantă pentru ca D. să recurgă la actele de ameninţare, violenţă şi şantaj arătate, sau că revizuentul nu a putut rezista moral şantajului, ca urmare a obligaţiei băneşti pe care o avea.
Totodată, revizuentul nu explică „în ce fel" concret ar fi putut reuşi să-şi plătească datoria personala către D. dacă executa ceea ce îi cerea acesta referitor la suma de bani cuvenită numitei B.E., respectiv daca s-a înţeles cu D. să-l ierte de datorie sau de o parte din ea, şi în acest caz cât anume, dacă D. îi acorda un comision din suma pe care el însuşi o primea, comision folosit pentru a stinge o parte din datorie, etc. Această precizare o face abia în cadrul declaraţiilor date, rezultând ca abia în acest moment şi-a definit modalitatea de plata a datoriei sale.
În continuare, în cuprinsul declaraţiei olografe (fila 55 verso dosar D.N.A.) revizuentul arată că a împrumutat de la D. "15.000 - 20.000 euro în mai multe tranşe...", iar în cuprinsul declaraţiei consemnate de procuror, arată că împrumutul propriu zis totaliza „aproape" 20.000 euro.
Având în vedere natura relaţiilor dintre cei doi, împrejurarea că numitul D. ar fi desfăşurat activităţi de cămătărie (cum rezulta din declaraţiile ambilor) precum şi faptul ca sumele împrumutate erau purtătoare de dobânzi considerabile, este cu totul neverosimil că revizuentul să nu cunoască cu precizie care era suma exacta împrumutata, care au fost sumele achitate şi dacă acestea priveau numai dobânzile sau şi împrumutul propriu zis, şi cât anume din el.
La fel de neverosimile sunt şi declaraţiile martorului D.V., atunci când afirma „l-am împrumutat cu suma totala de aproximativ 20.000 euro", ca şi cum o persoana care se ocupa cu împrumutul de bani, din care obţine profituri, nu ar fi preocupata să ţină o evidenţă exactă a sumelor împrumutate şi a sumelor primite, ci doar o evidenţă „aproximativă", si aceea neconsemnată în scris (pentru ca, daca ar fi existat evidenţe scrise în acest sens, acestea ar fi fost probe pe care revizuentul nu le-ar fi omis).
În ce priveşte ameninţările şi lovirile invocate de revizuent ca mijloc de constrângere a voinţei sale de către D., revizuentul nu indică în dosar nicio dovada obiectiva referitoare la existenţa acestora.
Astfel, în declaraţie susţine că i-a spus lui D. de mai multe ori că nu vrea să-l mai ajute, dar de fiecare data acesta îl agresa fizic - de trei ori fiind atacat fie acasă, fie pe stradă de prietenii săi, iar o data D. atacându-l personal cu un cuţit şi încercând sa-l taie pe faţă.
De asemenea, n cererea de revizuire Z. arată că D. l-a avertizat că va trece la represalii, lucru care s-a şi întâmplat, când revizuentul a fost nevoit să ceara ajutor la numărul de urgenta 112, pentru că fusese trimisa o ceata de bătăuşi ca să-l prindă şi să-i aplice o corecţie. Revizuentul mai precizează ca de doua ori a fost bătut „bestial" de D. şi de oamenii lui, dar nu a formulat plângere şi nu a spus nimic familiei sale.
Evenimentele relatate ar fi putut fi probate obiectiv, dacă erau reale, de exemplu prin copia consemnării apelului la numărul de urgenta 112, prin actele încheiate şi constatările organelor care s-au deplasat la acest apel, prin actele medicale ce nu puteau fi evitate după doua bătăi „bestiale", fie ele şi reţete medicale sau prezentări la medicul de familie. Pe de alta parte, o ceata de bătăuşi care încearcă să-l agreseze ori să-l sperie, leziunile suferite ca urmare a loviturilor puternice (bestiale, conform exprimării revizuentului) nu puteau să treacă neobservate de membrii familiei sale, de prietenii apropiaţi, de vecini, etc, şi cu toate acestea revizuentul nu a fost în măsura să indice niciun astfel de mijloc de proba care să-i confirme susţinerile.
La fel de inexplicabilă este si atitudinea revizuentului de a nu se apară în procesul de fond în modul în care o face în cererea de revizuire, cu toate că în prima instanţa a fost condamnat la o pedeapsă a închisorii cu executare, iar la instanţa de apel pedeapsa i-a fost majorata, orice soluţie putând fi preconizată la instanţa de recurs, mai ales în recursul parchetului care cerea tocmai majorarea pedepsei şi executarea în detenţie. Mai concret, este inexplicabil cărevizuentului i-a fost teamă de represaliile Iui D. daca ar fi făcut declaraţiile în cursul judecaţii fondului, dar nu-i mai este teama de acestea în procedura revizuirii, deşi în ambele cazuri era conştient de consecinţele tăcerii - condamnarea penală la pedeapsa închisorii.
În ce priveşte declaraţiile martorului D.V., pe lângă faptul că sunt imprecise şi nu pot fi verificate, acestea conţin o serie de inadvertenţe şi contradicţii care relevă falsitatea lor. În acelaşi timp, aceste declaraţii sunt infirmate de alte probe administrate atât în dosarul de fond, cât şi în cel de revizuire.
Astfel, martorul face declaraţii de genul „l-am împrumutat cu aproximativ 20.000 euro .. mi-a plătit o parte din dobânzi .. au existat mai multe scandaluri .. m-am deplasat la locuinţa sa de câteva ori .. îi transmiteam lui R. prin intermediul lui Z. (la telefon) ce aveam de spus ..bunica prietenei lui R. avea de primit aproximativ 700-800 milioane lei .. trebuia să încasez un comision de 20-25% raportat la întreaga suma .. . La întâlnirea din restaurantul S.R. urma să-mi aducă aproximativ 200-250 milioane lei .. nu doresc să dezvălui identitatea persoanei care m-a însoţit la restaurantul S.
Tribunalul reţine că aceste declaraţii evazive, imprecise, conduc pe de parte la concluzia că martorul nu cunoaşte prin propriile percepţii situaţiile la care s-a referit, şi pe de alta parte că sunt făcute astfel încât să nu poată fi confruntate cu altele, şi eventual infirmate.
În declaraţia din 03 aprilie 2009, D. susţine ca „eu nu l-am cunoscut personal niciodată pe acest R. şi nu am discutat cu el direct", în timp ce în aceeaşi declaraţie, pagina următoare, susţine că „am fost nevoit de mai multe ori sa-l însoţesc (pe Z.) pentru a asista la discuţiile pe care Ie purta cu R., ca sa mă asigur de ceea ce spune". Este evident că o persoana nu poate asista personal la mai multe discuţii cu o alta, şi în acelaşi timp să nu o cunoască.
În declaraţia din 03 aprilie 2009, D. afirma că „din câte am înţeles, bătrâna îi dăduse nepoatei o procura", expresia semnificând faptul ca martorul a luat la cunoştinţa despre acea procură din relatările altor persoane. Totuşi, D. revine şi afirmă în declaraţia din 08 mai 2009 că „ştiu ca am cerut şi o procură pentru ca prietena lui să o poată reprezenta pe bunica sa", susţinând deci, de această dată, că chiar el a solicitat procura, contrazicându-şi singur prima declaraţie.
Martorul relatează ca bunica prietenei lui R. avea de primit 700-800 milioane lei în doua tranşe, când în realitate suma precizată reprezintă doar prima tranşă, iar suma totală se cifrează la 1.879.000.000 lei, din care Z. a pretins 920.000.000 lei, şi nu 200-250 milioane lei. Este astfel neverosimil ca D. să nu fi cunoscut suma reală ce urma a fi achitată, cată vreme susţine că a intrat în posesia dosarului în care se afla şi Decizia care consemna totalul despăgubirilor, cată vreme susţine că cunoştea un funcţionar care putea rezolva problema plăţii (şi care evident ştia şi cât este de plată, iar martorul era interesat să cunoască această sumă, pentru a stabili valoarea comisionului), precum şi în condiţiile în care susţine că supraveghea permanent convorbirile telefonice ale revizuentului - printre acestea aflându-se şi cele ‚în care se menţionează sumele arătate mai sus.
D.V. mai susţine în declaraţia din 03 aprilie 2009 că el trebuia să primească un comision raportat la întreaga suma ce trebuia încasată cu titlu de despăgubiri, pe când în declaraţia dată în faţa instanţei arată că urma a primi un procent pentru fiecare suma pe care ar fi primit-o persoanele îndreptăţite. Tribunalul constata astfel că martorul şi-a revizuit declaraţia astfel încât să corespundă situaţiei reale (tranşei primite şi comisionului pretins), concluzia fiind că în faţa procurorului el cunoştea situaţia eronat. De aici consecinţa că nu a cunoscut desfăşurarea evenimentelor prin propriile simţuri (şi cu atât mai puţin nu a coordonat-o) si deci nu a fost implicat în obţinerea plaţii despăgubirilor menţionate.
În cuprinsul declaraţiilor sale martorul D. susţine şi unele aspecte lipsite de logică în contextul întrebărilor puse, cum ar fi faptul că îl alesese pe Z. ca colaborator deoarece el era recidivist şi nu se putea adresa unor instituţii publice personal. Dar nu rezulta ca D. ar fi trebuit să se adreseze vreunei instituţii publice personal, nici el si nici Z. nu au avut vreo împuternicire din partea persoanelor interesate, singurul demers fiind încunoştinţarea pe o cale oculta a presupusului funcţionar de la Bucureşti despre datele dosarului depus de B.E. în urma cu 10 ani şi aprobat, astfel încât să fie identificat şi să se dispună plata efectiva a primei tranşe.
O alta afirmaţie ce nu-şi găseşte logica este cea în care martorul susţine că „nu mă interesa să am un contact direct cu R., întrucât nu el era persoana care avea dreptul la despăgubiri". Dar, pe de o parte, F.R. era cel care în fapt a dispus de suma de bani primita, şi care chiar a înmânat suma de 300 milioane lei Iui Z.S., în acelaşi timp fiind singura persoana contactată în mod insistent de către Z. în scopul intrării în posesia comisionului, astfel încât argumentul invocat de D. este lipsit de pertinenţă, şi fals; pe de alta parte, probele dosarului nu semnalează că D. sau altcineva a fost interesat să ia contact cu persoana care avea într-adevăr dreptul la despăgubiri, adică cu B.E. sau cu reprezentantul ei convenţional.
Falsitatea acestor susţineri demonstrează că martorul a încercat să dea o explicaţie plauzibilă faptului că F.R. nu a intrat niciodată în contact direct sau indirect cu el, nu a semnalat existenta martorului în cursul desfăşurării faptelor, nici măcar cu ocazia denunţului formulat la D.N.A.
Martorul D. a refuzat să precizeze identitatea persoanei care l-ar fi însoţit la restaurantul S. la data flagrantului, deşi acest lucru nu implica niciun inconvenient pentru persoana respectiva. În condiţiile în care martorul a fost dispus să-şi „dezvăluie" propria activitate, nu se înţelege de ce a refuzat să precizeze un element care ar fi confirmat o simpla situaţie de fapt, concluzia fiind că acea persoana nu exista în realitate, D. nefiind pregătit pentru a indica un astfel de mijloc de proba, care, fiind verificat, i-ar fi infirmat susţinerile.
În ce priveşte susţinerea martorului în sensul ca l-a însoţit pe Z. în maşina acestuia, atunci când acesta s-a întâlnit cu F.R. pentru a prelua dosarul numitei B., aceasta este infirmata cu amănunte complete şi coroborate, de către F.R., care arata ca întâlnirea a avut loc în maşina revizuentului, acesta fiind însoţit de o persoana identificată ca fiind Z.N.
De asemenea, D.V. mai susţine un aspect lipsit de înţeles în logica evenimentelor prezentate de el, şi anume ca Z.S. îi datorează 3.000 de euro din afacerea cu R., pentru că D. a apucat să dea aceşti bani la Bucureşti, ca şi cum iniţiativa „afacerii" ar fi aparţinut Iui Z., şi ca si cum tot acesta l-a pus pe D. să înmâneze la Bucureşti suma de 3.000 euro, aceste aspecte fiind contrare relatărilor de ansamblu în sensul ca Z. era doar executantul dirijat de D. prin şantaj si ameninţare.
Fata de considerentele de mai sus, tribunalul a retinut că declaraţiile date de revizuent şi de martorul D.V. în cadrul procedurii de revizuire nu au o baza reala, ele fiind o încercare de a se contura un motiv de revizuire care să se încadreze în dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., şi totodată care să poată atrage - ipotetic-achitarea revizuentului.
Declaraţiile martorilor Z.N. si C.A. sunt nerelevante sub aspectul stabilirii temeiniciei cererii de revizuire, întrucât aceşti martori nu relatează situaţii de fapt concrete si verificabile din care să rezulte constrângerea morala prevăzuta de art. 46 C. pen. pe tot parcursul perioadei în care revizuentul Z.S. a efectuat acte materiale reţinute de instanţă ca fiind de trafic de influenta.
În ce priveşte pe martorii G.M., R.F., G.T.si F.R., declaraţiile lor sunt în sensul că revizuentul Z.S. este cel care cunoştea o persoana influentă la Bucureşti care putea interveni pentru plata imediată a despăgubirilor şi cu care a şi vorbit, revizuentul mai rezolvase anterior o situaţie similara a soacrei martorului G.M., revizuentul era avizat în privinţa documentelor ce trebuiau depuse, neexistând informaţii despre presupusa implicare a lui D.V., sau despre situaţia de persoana şantajată, ameninţata, pe care o reclama revizuentul.
Din ansamblul mijloacelor de proba administrate în cadrul cererii de revizuire, coroborate cu probele administrate la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că nu se confirmă indiciile existenţei cazului de constrângere morală, care ar fi putut atrage rejudecarea cauzei în procedura revizuirii şi o posibilă soluţie de achitare a revizuentului, şi de asemenea nu se confirmă existenţa unei stări de fapt necunoscute de instanţe la soluţionarea fondului cauzei.
Ca atare, nu poate fi reţinuta existenţa cazului prevăzut de art. 394 lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen.
În ce priveşte al doilea motiv principal de revizuire invocat de revizuent, şi anume acela că instanţa de recurs a reţinut o situaţie de fapt greşită, câtă vreme revizuentul nu a îndeplinit o funcţie publică, tribunalul constată ca acesta este nefondat pentru considerentele care urmează:
Astfel cum în mod expres a reţinut instanţa de recurs, modificarea sentinţei şi deciziei în apel s-au referit la individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare, şi nu la pronunţarea unei soluţii contrare.
Astfel, de principiu, toate cele trei instanţe au reţinut vinovăţia revizuentuluişi necesitatea aplicării unei pedepse cu închisoarea. Instanţa de recurs nu a infirmat situaţia de fapt reţinută la fond, care a condus la stabilirea încadrării juridice, a vinovăţiei şi la aplicarea pedepsei.
În acest context, eroarea de fapt pe care o invocă revizuentul nu poate întemeia cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., deoarece motivarea instanţei de recurs a avut în vedere individualizarea pedepsei şi a executării, şi nu pronunţarea unei soluţii de condamnare în loc de una de achitare. Revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi cerută pentru stabilirea unui alt cuantum al pedepsei, sau pentru stabilirea unei alte modalităţi de executare.
Pe de alta parte, împrejurarea că instanţa de recurs a indicat în motivare o anumită situaţie de fapt nu conduce la existenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Acest caz presupune să se fi descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, ori instanţa de recurs a avut la dispoziţie probele dosarului prin care să cunoască daca revizuentul era sau nu în exercitarea unei funcţii ce presupunea aplicarea corecta şi imediată a legii privitoare la dreptul de proprietate.
Nu orice eroare a stării de fapt poate fi îndreptată prin promovarea unei cererii de revizuire, ci doar aceea care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen. - în cazul de faţă, care ar fi putut conduce la infirmarea hotărârii de condamnare si pronunţarea unei hotărâri de achitare sau încetare a procesului penal, şi care în acelaşi timp, nu a fost cunoscută de instanţă la soluţionarea cauzei. Aceste condiţii nu se regăsesc în cauza de faţă.
Pentru toate aceste considerente tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, aceasta urmând a fi respinsă ca nefondată în temeiul art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen.
II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel revizuientul Z.S.B. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile formulate au vizat, în esenţă, două aspecte, primul fiind acela că hotărârea nu este motivată şi conţine interpretări ale declaraţiilor date în cauză şi nu o coroborare efectivă a probelor, iar cel de-al doilea se referă la faptul că instanţa de fond nu a făcut o apreciere a probelor care să justifice admiterea în principiu a cererii de revizuire, ci a făcut efectiv o judecată a fondului cererii de revizuire.
Aceste critici au fost dezvoltate în motivele scrise de apel şi în concluziile orale aşa cum au fost consemnate mai sus.
Curtea, examinând sentinţa apelata în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 472 din data de 15 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul penal nr. 3068/118/2007, Tribunalul Constanţa a hotărât condamnarea inculpatului Z.S.B. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni (un an şi şase luni) închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
În baza art. 71alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive a inculpatului cu începere de la data de 30 noiembrie 2006 la data de 8 ianuarie 2007.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin încheierea din data de 18 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 3068/118/2007.
Pentru pronunţarea hotărârii, instanţa a stabilit situaţia de fapt următoare.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 9/1998 "cetăţenii români prejudiciaţi în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensaţiile stabilite potrivit legii, în măsura în care nu au primit ulterior sau au primit numai parţial compensaţii ori despăgubiri pentru bunuri mobile - construcţii şi terenuri - pe care le aveau în proprietate în judeţele Durostor şi Caliacra, cedate Bulgariei şi pentru recoltele culese", stabilindu-se că de aceleaşi prevederi beneficiază şi cetăţenii români, moştenitori legali ai foştilor proprietari precum şi cetăţenii români prejudiciaţi în urma imigrării facultative sau obligatorii, din alte judeţe ale Bulgariei decât judeţele Durostor şi Caliacra".
Potrivit art. 2 din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă celor îndreptăţiţi sub forma unor compensaţii băneşti distincte pentru terenuri, construcţii şi recolte neculese, conform criteriilor stabilite în acelaşi act normativ.
Criteriile de evaluare şi modalităţile concrete de stabilire a cuantumului compensaţiilor, s-a dispus a fi reglementate separat prin norme metodologice de aplicare a legii, în cazul compensaţiilor pentru terenuri şi recolte, iar pentru construcţii, separat, conform condiţiilor prev. de Legea nr. 112/1995.
În vederea aplicării legii, dar şi a criteriilor astfel reglementate pentru flecare caz în parte, legea prevede constituirea unei comisii la nivelul fiecărui judeţ şi a municipiului Bucureşti, compusă din directorul general al D.G.F.P., directorul general al D.G.A.I.A., şeful D.J.A.N., şeful Inspectoratului Teritorial în Construcţii, un consilier juridic desemnat de prefect şi un notar public desemnat de M.J., la propunerea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, cu menţiunea că flecare comisie va funcţiona în cadrul Prefecturii; hotărârile comisiilor locale sunt supuse controlului unei comisii centrale şi ulterior controlului judecătoresc, în cazul formulării contestaţiilor.
În virtutea acestor reglementări, martora B.E. a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în calitatea sa de moştenitor al defunctului B.D. - tatăl său, cererea fiind înregistrată la Prefectura judeţului Constanţa.
Iniţial, prin Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie 12002 a Comisiei judeţene constituită în subordinea Instituţiei Prefectului Judeţului Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, cererea a fost aprobată, propunându-se acordarea unor despăgubiri în sumă de 554.401.799 lei ROL.
Ulterior, asupra aceleaşi cereri, prin Hotărârea nr. 22896 din 13 iunie 2006 Comisia judeţeană a propus, evaluând cererea şi actele anexate, acordarea compensaţiilor băneşti în sumă de 1.870.708.255 lei ROL pentru bunuri certificate cu acte şi abandonate statului bulgar (locuinţă, dependinţe şi teren aferent).
Luând cunoştinţă de aprobarea cererii sale prin comunicările ce i-au fost transmise, beneficiara B.E. a aşteptai înştiinţarea de plată a sumelor ce i se cuveneau şi, aflând de la alte persoane că au primit banii pentru drepturi similare, i-a adresat nepoatei sale B.D.E. rugămintea de a se interesa asupra demersurilor ce ar mai trebui întreprinse pentru intrarea efectivă în posesia sumelor de bani.
Martora B.D.E. a apelat la prietenul ei martorul F.R.I.
Aflând de la martorul G.M. că există posibilitatea înlesnirii plăţii, martorul F.R.I. a apelat la inculpatul Z.S.B. a pretins suma 920.000.000 lei vechi (ROL) (formala prin aplicarea de cote procentuale de 40 % şi 60 % la sumele de 775.000.000 lei vechi, respectiv 1.104.000.000 lei vechi - sume cuvenite cu drept de despăgubiri pentru calitatea de deportat din Bulgaria în România) şi a primit 30.000 lei noi, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor în ale căror atribuţii de serviciu intră plata despăgubirilor băneşti cuvenite beneficiarei B.E.
Situaţia de fapt s-a dovedit cu mijloacele de probă următoare: declaraţiile martorului F.R.I., procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2006 privind consemnarea seriilor bancnotelor care au constituit suma de 32.000 RON înmânate denunţătorului F.R.I., precum şi marcarea criminalistică a bancnotelor, procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2006 privind constatarea infracţiunii flagrante, procesul-verbal de percheziţie din data de 30 noiembrie 2006 efectuată la autoturismul cu care a circulat inculpatul Z.S.B. la data de 29 noiembrie 2006, parcat în faţa restaurantului N.S. din Constanţa, relaţiile obţinute de la V. România cu adresa din 22 decembrie 2006 în care este redată lista detaliată a apelurilor efectuate de la posturile mobile - titular persoană juridică M. SA - persoană fizică M.P. şi titular Z.S.B., convorbiri efectuate în intervalul 25 octombrie 2006 - 25 noiembrie 2006, relaţiile obţinute de la Guvernul României - Cancelaria Primului Ministru - Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor cu adresa din data de 18 decembrie 2006, prin care se comunică copia dosarului de despăgubiri constituit în conformitate cu Legea nr. 9/1998 urmare a cererii formulată de B.E., dosar ce conţine copii ale documentelor de plată, Hotărârea de validare a comisiei judeţene nr. 2896 dib 13 iunie 2006, comunicări, raportul tehnic de evaluare, Hotărârea nr. 957 din 10 ianuarie 2002 a aceleiaşi comisii judeţene, copii ale actelor de proprietate depusese de B.E., relaţii obţinute de la Guvernul României - Cancelaria Primului Ministru – A.N.R.P. cu adresa din 08 ianuarie 2007, relaţii obţinute de la R.B. -Sucursala Constanţa cu adresa din 22 februarie 2007 privind rulajul contului IBAN deschis pe numele clientului B.D.E., declaraţiile martorilor F.R.I., C.D., G.M., B.D.E., B.G., B.E., R.F., G.T., M.A., G.I., C.I., G.E. şi M.D.A.l., declaraţiile inculpatului Z.S.B., procesul-verbal de redare a convorbirilor autorizate ataşat la dosarul cauzei - vol. I filele 87- 184 dosar urmărire penală.
Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul Z.S.B.
În apelul său, inculpatul a invocat nulitatea absolută prin încălcarea dispoziţiilor imperative relative la competenţa după materie a organului de cercetare penală, obiectul infracţiunii nefiind evaluabil în bani, apoi că nu sunt întrunite elementele infracţiunii „de trafic de influenţă" ci ale celei de „înşelăciune" deoarece nu a pronunţat numele funcţionarului, nu a arătat funcţia acestuia şi nici măcar instituţia în care ar fi lucrat, iar în cele din urmă modalitatea de executare a pedepsei faţă de circumstanţele sale personale şi de pericolul social concret redus al faptei.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia penală nr. 44/P din 14 aprilie 2008, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa penală şi a majorat pedeapsa aplicată inculpatului de la 1 an şi 6 luni la 2 ani închisoare, înlăturând aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen.
În baza art. 86 C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei aplicate. A făcut aplicarea disp. art. 862-864 C. pen. şi art. 359 C. proc. pen., iar în baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 modificată, a dispus că suma de 30.000 lei se restituie persoanei care a dat-o.
Împotriva hotărârii, în termenul legal, au declarat recurs D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul Z.S.B.
Prin Decizia penala nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, sentinţa penala şi Decizia instanţei de apel au fost casate cu privire la individualizarea pedepsei şi la restituirea sumei de 30.000 lei, în sensul că pedeapsa aplicata revizuentului Z.S. a fost majorata la 3 ani închisoare, şi s-au înlăturat dispoziţiile privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, urmând ca pedeapsa sa fie executata în regim penitenciar, iar suma de 30.000 lei s-a constatat că a fost restituită denunţătorului F.R.I.
Referindu-se la situaţia de fapt şi încadrarea juridică dată faptei inculpatului, instanţa supremă a arătat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de cele două instanţe, corespunzând activităţii infracţionale efectiv dusă de inculpat şi că încadrarea juridică este cea legală.
De menţionat că pe parcursul întregului proces inculpatul Z.S.B. a avut o poziţie oscilantă, recunoscând iniţial fapta (declaraţii filele 197-206 şi 210 dos. u.p. vol. II), negând ulterior comiterea faptei în modalitatea reţinută în actul de sesizare (declaraţie fila 44 Dosar fond nr. 3068/118/2007), solicitând apoi să se constate că fapta sa constituie înşelăciune şi nu trafic de influenţă (notele scrise depuse la instanţa de fond şi reiterate la instanţele de apel şi recurs, filele 158-159 Dosar fond nr. 3068/118/2007), şi încheind prin a aprecia că pedeapsa aplicată de instanţa de apel este corect proporţionalizată şi solicitând să se menţină modalitatea de executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (motive de recurs filele 24-27 Dosar nr. 387/36/2008 I.C.C.J.).
La dala de 28 noiembrie 2008, revizuientul - condamnat Z.S.B. a formulat cererea de revizuire prin care a solicitat reformarea sentinţei penale nr. 472 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, a Deciziei penale nr. 44/P/I din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Constanţa şi a Deciziei penale nr. 3676 din 13 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca motiv de revizuire invocând dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
În motivarea cererii, revizuentul a susţinut că a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul constrângerii psihice şi fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F., persoană care îi împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată (circa 20.000 euro) şi care, în vederea acoperirii debitului, i-a impus să acţioneze în maniera reţinută în actul de inculpare şi, ulterior, în hotărârile pronunţate de instanţele de judecată.
În vederea verificării temeiniciei cererii de revizuire, conform art. 399 C. proc. pen., prin ordonanţa din data de 01 aprilie 2009 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa, s-a dispus efectuarea de cercetări, constând în audierea persoanelor menţionate de revizuent şi a căror audiere se impune.
Astfel, a fost ascultat revizuentul care a arătat că, începând din vara anului 2005, D.V.F. l-a împrumutat cu diverse sume de bani, pe care nu a reuşit să i le restituie, şi în contul cărora i-a cerut să-i facă diferite servicii. Un serviciu, pretinde revizuentul, era acela de a-i găsi persoane de etnie aromână care au dreptul la despăgubiri băneşti din Bulgaria.
În contextul acestor relaţii, revizuentul susţine că a fost ameninţat în repetate rânduri şi chiar agresat fizic, personal de către persoana care l-a determinat să săvârşească fapta sau prin interpuşi, fiindu-i creată o stare de reală temere, întrucât numitul D.V.F. este cunoscut ca autor al mai multor fapte comise cu violentă.
Totodată, numitul Z.S.B. a motivat neinvocarea acestor aspecte pe parcursul procesului penal, soluţionat prin condamnarea sa pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prin raportare la acelaşi profil de infractor violent şi de temut al martorului.
Cu toate acestea, s-a propus audierea sus-numitului pentru dovedirea temeiniciei cererii de revizuire, ocazie cu care, în mod surprinzător, numitul D.V.F. a confirmat susţinerile revizuentului.
În cauză au mai fost audiaţi, în calitate de martori Z.N. şi C.A., la propunerea revizuentului pentru a demonstra actele de violenţă şi ameninţare exercitate de D.V.F. asupra sa şi numiţii G.M., R.F., G.T. şi F.R.I.
Numitul D.V.F. a fost reaudiat şi de instanţa de fond.
Analizând motivul de revizuire invocat de Z.S.B., în raport de actelor de cercetare ocazionate de verificarea temeiniciei cererii de revizuire şi având în vedere întreg ansamblul probator administrat în cursul procesului penal în care revizuentul a fost condamnat, se constată, că acesta nu se circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi niciunui alt caz de revizuire din cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 69/ P din 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul declarat de revizuentul Z.S.B., deţinut în Penitenciarul Poarta Albă, împotriva sentinţei penale nr. 281/CEA din data de 17 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 5500/118/2009, ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., apelantul a fost obligat la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
III. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs revizuentul-condamnat Z.S.B. criticând-o ca netemeinică în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi a susţinut în esenţă faptul că instanţele de fond şi apel au comis o gravă eroare soluţionând cauza pe fond, fără a soluţiona admisibilitatea în principiu şi suspendarea executării hotărârii.
Faţă de aceste susţineri a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi în rejudecarea admiterea în principiu a cererii de revizuire suspendarea executării hotărârilor şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea pe fond a cererii de revizuire la Tribunalul Constanţa.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivul de critică invocat şi de cazul de casare indicat, Înalta Curte are în vedere că recursul de faţă se primeşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Cu titlu de premisă se are în vedere că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, revizuirea reprezintă o cale extraordinara de atac, prin care sunt atacate hotărâri judecătoreşti definitive care conţin grave erori de fapt.
Finalitatea acestei căi de atac consta în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuala a instituţiei presupune descoperirea, strângerea si aducerea în faţa instanţei a unui material probator nou, sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.
Fiind o cale extraordinara de atac, revizuirea poate fi ceruta numai pentru cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - c) C. proc. pen.
În prezenta cauza s-a invocat cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Pentru existenţa acestui caz de revizuire legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi aceste fapte sau împrejurări să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, adică să ducă la o soluţie diametral opusă.
Referitor la prima condiţie, revizuentul a invocat, aşa cum s-a arătat mai sus, că a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat definitiv sub imperiul constrângerii psihice şi fizice exercitate asupra sa de către numitul D.V.F., persoană care îi împrumutase, cu dobândă, o sumă de bani însemnată, fapte ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Or, actele de cercetare efectuate de procuror nu au putut dovedi existenţa acestor fapte noi, respectiv exercitarea actelor de ameninţare şi violenţe fizice asupra persoanei condamnatului, în scopul de a o determina să comită infracţiunea.
Astfel, din analiza acestui întreg ansamblu probator, se constată că declaraţiile revizuentului şi cele ale numitului D.V.F., în care se afirmă aplicarea unor corecţii fizice şi proferarea de ameninţări asupra celui dintâi, cu consecinţa creării unei stări de temere, nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză.
În concret, niciuna dintre persoanele audiate (inclusiv numiţii Z.N. şi C.A., propuşi expres în susţinerea cererii de revizuire) nu a perceput, în perioada comiterii infracţiunii, ca numitul Z.S.B. să se fi manifestat de o manieră care să poată sugera o stare psihică alterată şi nici nu a constatat că acesta ar fi prezentat vreodată urme de violenţă. Împrejurări care, în ipoteza în care susţinerile celor doi ar fi reale, ar fi trebuit să fie evidente, întrucât se susţine că revizuentul ar fi necesitat asistenţă din partea cadrelor medicale de pe ambulanţă.
De altfel, lipsa de credibilitate a acestor declaraţii rezultă şi din imposibilitatea celor doi de a preciza măcar cu aproximaţie data producerii incidentelor invocate, simpla afirmaţie în acest sens neputând fi acceptată ca probă.
Mai mult decât atât, examinând conţinutul declaraţiilor numitului D.V.F., care se presupune că a fost autorul de la distanţă, „autorul mediat", se observă lipsa oricărei implicare a sa în derularea activităţii infracţionale a revizuentului, ca urmare a faptului că acesta nu cunoaşte aspecte importante, cum ar fi procedura de urmat în cazul obţinerii despăgubirilor băneşti la care erau îndreptăţite persoanele deportate din Bulgaria, despre înscrisurile ce trebuie să însoţească astfel de solicitări, despre cuantumul total al sumelor cuvenite şi nici despre faptul că acestea urma a fi primite de persoana în cauză în două tranşe, pentru care s-au negociat cu Z.S.B. „comisioane" distincte, ca lipsită de credibilitate.
Or, potrivit susţinerilor celor doi, toate aceste informaţii ar fi fost transmise denunţătorului F.R.I. de către numitul D.V.F. prin intermediul revizuentului, acesta din urmă primind de fiecare dată indicaţii stricte cu privire la discuţiile pe care le avea şi fiind asistat cu prilejul fiecărei convorbiri telefonice purtate cu cel dintâi. O atare afirmaţie este în sine îndoielnică, având în vedere că multe dintre apelurile telefonice interceptate în cursul procesului penal au fost iniţiate de către numitul F.R.I., fiind practic imposibil ca Z.S.B. să se afle în toate cazurile alături de martor.
Această declaraţie de recunoaştere a faptelor de constrângere, dată de D.V.F., cu neconcordanţele arătate mai sus, fără nici un element care să o susţină, nu poate prin ea însăşi să dovedească existenţa acestor fapte şi vinovăţia acestei persoane.
De asemenea, argumentul prezentat de revizuent, respectiv sentimentul de teamă faţă de D.V.F., sub imperiul căruia a comis fapta şi care l-a împiedicat să sesizeze de îndată organele abilitate şi să nu mărturisească instanţelor actele de constrângere exercitate asupra sa, este lipsit de credibilitate, cât timp se susţine că acest sentiment a persistat pe parcursul întregului proces penal (când s-a luat măsura arestării preventive faţă de acesta, când a fost condamnat în primă instanţă, când a solicitat să se constate că fapta sa constituie înşelăciune şi nu trafic de influenţă, când a apreciat că pedeapsa aplicată de instanţa de apel este corect proporţionalizată şi a solicitat să se menţină modalitatea de executare, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei - şi nu a mărturisit niciunei persoane constrângere), şi a încetat brusc în momentul condamnării definitive.
Cu privire la cea de-a doua condiţie a cazului de revizuire, Curtea observă că, chiar dacă s-ar admite posibilitatea existenţei faptelor noi, acestea nu sunt de natură a constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei săvârşite, care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, adică să ducă la o soluţie diametral opusă.
Potrivit disp. art. 46 alin. (1) C. pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista".
De asemenea, potrivit disp. art. 46 alin. (2) C. pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod".
În cazul constrângerii fizice, conform textului legal sus-menţionat, trebuiesc îndeplinite cumulativ trei condiţii, respectiv să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, constrângerea la care a fost supusă să nu i se fi putut rezista şi sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
În cazul constrângerii morale, conform textului legal sus-menţionat, trebuiesc îndeplinite cumulativ tot trei condiţii, respectiv să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav, pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei şi sub imperiul constrângerii persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Or, în cauză, astfel cum s-a constatat şi arătat mai sus, exercitarea de violenţe şi ameninţări asupra numitului Z.S.B., neprobată, nu este nici măcar localizată în timp, pentru a se putea aprecia asupra posibilităţii abolirii factorului volitiv şi a celui intenţional la momentul comiterii faptei.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat Z.S.B. împotriva Deciziei penale nr. 69/ P din 15 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3690/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3942/2009. Penal. Infracţiuni privind... → |
|---|
