ICCJ. Decizia nr. 3658/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3658/2009
Dosar nr. 3207/1/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor a fost condamnată printre alţii inculpata S. (R.) E.G. (fiica lui V. şi V.) la 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturile prev.de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pentru comiterea infracţiunii prev.de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 176 lit. d) C. pen. cu aplic.art. 13, art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (2) C. pen.; la 10 luni închisoare pentru infracţiunea prev.de art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) cu aplic. art. 76 lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi la 1 an şi 6 luni închisoare prev.de art. 14 din Decretul nr. 466/1976 rap. la art. 312 C. pen. cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) şi art. 35 C. pen. cu aplic. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatei în pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare sporită cu un an, urmând ca în final inculpata să execute pedeapsa de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. şi interdicţia de a se afla în municipiul Oradea timp de 3 ani după executarea pedepsei.
S-a menţinut starea de arest a inculpatei şi s-a computat din pedeapsă durata arestului preventiv de la 12 ianuarie 1996 la zi.
În baza art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpata a fost obligată în solidar cu inculpaţii M.M. şi HG la plata a 4.000.000 lei către partea civilă V.I., 200.000 lei lunar în favoarea minorilor N.I.A. şi N.A.I., începând cu 31 octombrie 1995 până la majorat la 10.000.000 lei daune morale în favoarea părţii civile G.E.
S-a constatat că partea vătămată V.T. nu a formulat cerere de despăgubiri.
În baza art. 118 lit. b), e) C. pen. s-au confiscat de la inculpaţi două spray-uri paralizante şi celelalte corpuri delicte enumerate în rechizitoriu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut în esenţă că inculpaţii M.M., HG şi E.G.S. în noaptea de 31 octombrie 1995 au hotărât să atace în mun. Oradea persoane care ar poseda sume de bani.
În realizarea rezoluţiei infracţionale inculpaţii M.M. şi HG s-au înarmat, s-au urcat în maşina victimei N.A., taximetrist, împreună cu inculpata E.G.S. Primii doi inculpaţi i-au aplicat victimei lovituri cu obiecte contondente în zone vitale până au omorât-o. În acest timp E.G.S. a asigurat paza locului faptei. Cadavrul victimei a fost abandonat într-o zonă izolată.
Întrucât inculpaţii n-au găsit bani la prima victimă, aceştia au oprit un alt taxi condus de partea vătămată V.T. şi ajunşi într-o zonă izolată inculpaţii i-au solicitat să oprească. Partea vătămată a coborât din autoturism iar inculpata E.G.S. i-a aplicat un spray paralizant în faţă iar HG i-a aplicat o lovitură de măciucă.
Partea vătămată a reuşit să fugă iar inculpaţii s-au ascuns în albia Crişului Repede. După ce au obţinut bani prin amanetarea unei verighete, inculpaţii au părăsit municipiul Oradea.
Prin Decizia penală nr. 92/ A din 7 mai 1999 Curtea de Apel Oradea, cu majoritate de voturi, a admis apelurile inculpaţilor şi prin aplicarea art. 10 lit. c) C. proc. pen. inculpata E.G.S. a fost achitată pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap.la art. 176 lit. d) C. pen. cu aplic.art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. a) C. pen. s-a dispus recontopirea pedepselor de 10 luni închisoare pentru infracţiunea prev.de art. 20 C. pen. rap. la art. 211 alin. (1) C. pen. rap.la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei pentru infracţiunea prev.de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 rap. la la art. 312 alin. (1) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare sporită la 2 ani cu aplicarea art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei şi s-a respins cererea de despăgubiri formulată de părţile civile V.I., N.I.A. şi N.A.I.
În decizie s-a motivat că probele administrate în proces sub aspectul infracţiunii prev.de art. 176 lit. d) C. pen. sunt contradictorii şi nu sunt apte de a înlătura prezumţia de nevinovăţie a inculpatei.
Prin Decizia nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 92/ A din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea pe care a casat-o, menţinând hotărârea fondului.
S-a motivat că declaraţiile inculpaţilor de la urmărirea penală se coroborează cu celelalte probe din cauză; că partea vătămată V.T. a recunoscut-o din grup pe inculpata E.G.S. ca fiind persoana care l-a atacat, pulverizându-i în faţă spray paralizant.
Referitor la infracţiunea de omor s-a reţinut că declaraţiile inculpatei de la urmărirea penală se coroborează cu cele ale coinculpatului M.M., în care aceştia au recunoscut comiterea omorului.
S-a mai motivat că inculpaţii au făcut declaraţiile de recunoaştere a omorului în prezenţa apărătorilor, ceea ce reprezintă o împrejurare de fapt relevantă în ce priveşte probaţiunea.
După epuizarea căilor de atac interne inculpata E.G.S. a sesizat C.E.D.O. cu încălcări ale drepturilor sale recunoscute în Convenţie.
Prin Hotărârea din 29 aprilie 2008 C.E.D.O. a declarat admisibilă cererea inculpatei în ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 paragraful 1 în ceea ce priveşte condamnarea reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie fără să fi fost audiată personal şi fără administrarea directă a probelor şi inadmisibilă în rest.
A hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi a obligat statul să-i plătească reclamantei 5000 euro cu titlu de daune morale.
Prin Decizia nr. 234 din 23 martie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a admis cererea de revizuire formulată în baza art. 4081 C. proc. pen. de revizuienta E.G.S. (fostă R.) împotriva Deciziei nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pe care a desfiinţat-o numai cu privire la revizuientă şi a trimis cauza spre rejudecare secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel instanţa de revizuire a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 4081 pct. 11 lit. b) C. proc. pen. referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O. care constată o încălcare a unui drept prevăzut în Convenţia Europeană.
A motivat că unicul remediu pentru înlăturarea încălcării dreptului la un proces echitabil constatată prin hotărârea C.E.D.O. îl reprezintă desfiinţarea hotărârii instanţei de recurs în partea referitoare la revizuientă şi dispunerea rejudecării cauzei în limitele arătate de către aceeaşi instanţă având în vedere considerentele hotărârii C.E.D.O.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sesizată cu rejudecarea recursului procurorului împotriva Deciziei nr. 92/A/1999 a Curţii de Apel Oradea observă următoarele:
Completul de 9 judecători procedând conform art. 4081 alin. (1)1 lit. b) C. proc. pen. a desfiinţat Decizia nr. 4332 din 7 noiembrie 2000 numai cu privire la inculpata S.E.G. pentru ceilalţi 2 inculpaţi Decizia rămânând definitivă.
Referitor la revizuienta S.E.G., C.E.D.O. a considerat că aceasta nu s-a bucurat de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme de Justiţie deoarece nu a fost audiată nemijlocit de instanţa recursului după ce a fost achitată în apel.
C.E.D.O. a mai apreciat că cei doi coinculpaţi trebuiau audiaţi în recurs ca „martori" în sensul larg, în care o persoană a luat cunoştinţă de un eveniment în mod nemijlocit. Pe de altă parte C.E.D.O. impută instanţei de recurs faptul de ar fi făcut aprecierea generală că declaraţiile de la urmărirea penală ale inculpatului (martori în sens larg) M.M. şi ale inculpatei S.E. se coroborează cu alte probe fără a indica aceste probe.
Înalta Curte, secţia penală, conformându-se recomandării C.E.D.O. a procedat conform art. 38514 şi art. 38516 C. proc. pen.
Înainte de dezbaterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 92 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea au fost ascultaţi inculpata S.E.G. precum şi M.M. şi HG
HG a declarat că îşi menţine declaraţia iniţială, că nu şi-a modificat niciodată această declaraţie deşi asupra lui s-au exercitat presiuni la urmărirea penală. A mai declarat că în noaptea când se reţine că s-ar fi comis omorul el nu s-a despărţit de S.G. nici o clipă şi că niciunul din cei trei inculpaţi între care şi S.G. n-au comis fapta de omor. A mai afirmat că urmele de sânge găsite în încălţămintea lui aparţineau unei persoane pe care a lovit-o într-un bar din Sfântu Gheorghe în cadrul unei altercaţii, incident ce avusese loc înainte cu o săptămână de data când se impută că a participat la comiterea unui omor.
M.M. a declarat că nu vrea să declare altceva decât că secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost nelegal sesizată de Completul de 9 judecători întrucât, conform legii române, nu poate avea în această cauză atât calitatea de inculpat cât şi de martor.
Inculpata S.E.G. a declarat că a participat doar la o tentativă de tâlhărie în mun. Oradea.
A mai declarat că în cursul urmăririi penale a fost agresată, că le-a spus aceasta apărătorilor ei şi că nici la judecata fondului nu a avut curaj să declare că nu a comis fapta de complicitate la omor de frică să nu fie agresată de anchetatori.
Inculpata susţine că din dosar lipsesc probe biologice, păr, salivă, amprente, mulaje.
Declară că nu poate să-şi explice de unde proveneau petele de sânge găsite pe vesta şi pantofii lui M.M. Mai susţine că şi ceilalţi doi inculpaţi condamnaţi în cauză au fost bătuţi în cursul urmăririi penale.
Inculpata mai declară că într-adevăr s-a deplasat cu coinculpaţii din municipiul Râmnicu Vîlcea până în municipiul Oradea, întrucât rămăseseră fără bani. Recunoaşte că erau hotărâţi să fure „banii unui taximetrist", că împreună cu H. au lovit un taximetrist în timp ce erau înarmaţi cu o măciucă iar ea cu un spray paralizant.
Înalta Curte, secţia penală, observă că este investită de Completul de 9 judecători prin Decizia nr. 234 din 23 martie 2009 să judece recursul procurorului împotriva Deciziei penale nr. 91/1999 a Curţii de Apel Oradea numai cu privire la inculpata S.E.G.
În esenţă recursul procurorului, în referire la inculpata critică Decizia atacată pentru achitarea acesteia referitor la infracţiunea prev.de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 176 lit. d) C. pen. raportat la art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Recursul procurorului este fondat. Instanţa apelului a achitat-o greşit pe inculpată.
Din examinarea Deciziei nr. 92/A/1999 a Curţii de Apel Oradea rezultă că inculpata R.E.G. (actual S.), în apel, a criticat hotărârea fondului ca fiind greşită sub aspectul condamnării ei pentru complicitate la omor deosebit de grav şi complicitate la tâlhărie.
În subsidiar a cerut schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de omor deosebit de grav în aceea de nedenunţare a infracţiunii prev.de art. 262 alin. (1) C. pen. constând în omisiunea de a denunţa omorul deosebit de grav al coinculpaţilor.
Instanţa apelului a motivat că starea de fapt reţinută în actul de sesizare şi în hotărârea instanţei de fond cu privire la victima N.A. este în contradicţie cu concluziile raportului de constatare medico-legală în ce priveşte modul de producere a leziunilor letale.
Instanţa apelului reţine că prin lovirea cu corpuri contondente în capul victimei, s-a produs o hemoragie puternică astfel că scaunului şoferului din taxiul în care a fost atacată trebuia să lase urme de sânge pe hainele inculpaţilor. Prin urmare, partea vătămată V.T. - a doua victimă - despre care se susţine că a fost atacată de inculpată şi HG ar fi trebuit să observe aceste urme ceea ce nu s-a întâmplat. Pe de altă parte se motivează în Decizia apelului că amprentele ridicate din autoturismul în care a fost agresată victima N.A. nu au fost valorificate ca probe iar dacă au fost, nu rezultă că provin de la inculpaţi ci dimpotrivă de la victimă.
S-a mai motivat în partea referitoare la achitare că nici urmele de încălţăminte de la locul faptei nu au fost valorificate ca probe de organele de urmărire penală.
În opinia instanţei de apel reperele orare la care se susţine a se fi comis omorul raportate la cele în care a avut loc atacul asupra V.T. lasă îndoieli cu privire la autorii omorului întrucât este greu de explicat cum s-au mişcat inculpata şi HG
Instanţa remarcă adevărată împrejurarea că din încălţămintea (adidaşii) lui HG şi din buzunarul jachetei „cu care era îmbrăcat inculpatul M.M." s-au prelevat urme de sânge, dar nu s-a stabilit că acest sânge ar proveni de la victima N.A.
Nici rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice referitoare la comportamentul simulat al inculpaţilor nu pot să stabilească participarea lor la comiterea infracţiunilor a mai motivat instanţa apelului.
S-a motivat că potrivit art. 69 C. proc. pen. declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză.
Referitor la declaraţiile inculpatei R. (S.) G. instanţa a apreciat că acestea nu se coroborează „cu niciuna din probele administrate în cauză".
Înalta Curte învestită, aşa cum s-a arătat, numai cu examinarea recursului procurorului în ce o priveşte pe inculpată observă următoarele:
Potrivit art. 62 C. proc. pen., organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.
Conform art. 63 C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţă în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Conform art. 64 C. proc. pen., mijloacele de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiilor martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Din examinarea dosarului rezultă că în cauză s-au administrat majoritatea mijloacelor de probă enumerate la art. 64 C. proc. pen.
Referitor la declaraţiile inculpatei S.E.G., Curtea observă următoarele:
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului figurează în lege în capul listei mijloacelor de probă în redactarea textului referitor la acestea. Având în vedere raţionamentul logic că făptuitorul este cel mai în măsură să-şi cunoască propriile fapte şi acţiuni, acest aspect este firesc. Este adevărat că potrivit art. 69 C. proc. pen., aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză şi potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen., dacă nu sunt obţinute în mod ilegal.
Curtea, examinând dosarul, constată că declaraţiile inculpatei intimate se coroborează cu alte mijloace de probă din dosar.
Referitor la declaraţiile de recunoaştere a faptei de complicitate la omor, din cursul urmăririi penale şi a judecării în primă instanţă, inculpata a revenit asupra acestora în apel. Concomitent a afirmat în sesizarea Curţii Europene că au fost smulse sub presiunea relelor tratamente aplicate de organele statului – în speţă de poliţie.
La paragrafele 69, 70, 71, Curtea Europeană a motivat cu privire la acuzaţiile de rele tratamente formulate de S.E.G. că în cauză lipseşte cel mai mic început de dovadă în acest sens, astfel că susţinerile ei nu pot fi considerate ca fondate.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte observă că de prima dată când a făcut declaraţii de colaborare la comiterea omorului, inculpata a fost audiată în prezenţa unor avocaţi cu identitate cunoscută, care n-au relevat nelegalităţi cu privire la modul de administrare a acestui mijloc de probă.
Mai mult, din examinarea declaraţiei de la filele 34-36 dosar tribunal, rezultă că inculpata a recunoscut în şedinţă publică coparticiparea la omor, făcând o descriere amănunţită a faptelor.
Înalta Curte mai observă că în afară de cerinţa legalităţii acestui mijloc de probă, prev. în art. 64 alin. (2) C. proc. pen., declaraţiile inculpatei se coroborează cu declaraţiile coinculaptului M.M. date în faţa procurorului sau judecătorului, aşa cum rezultă din încheierea din 8 martie 1996 a Tribunalului Bihor de la fila 332. Declaraţiile inculpatei se mai coroborează cu procesele-verbale de confruntare a acesteia cu coinculpaţii, în care a arătat în amănunt modul în care a comis faptele. Element de fapt ce susţine comiterea faptelor reţinute în sarcina inculpatei este şi comportamentul simulat al acesteia relevat de constatarea tehnico-ştiinţifică de la fila 308 dosar urmărire penală.
În declaraţiile de la urmărirea penală şi de la instanţă inculpata, dar şi coinculpaţii din cauză au relevat că S.E.G. a fost îmbrăcată în noaptea comiterii faptelor cu o jachetă aparţinându-i lui M.M., pe a cărui interior de buzunar au fost ulterior depistate urme de sânge. Chiar dacă nu s-a stabilit că acele urme de sânge aparţineau victimei, deoarece în România la acea dată testul ADN nu era o procedură uzuală, împrejurarea este de natură să indice prezenţa activă a inculpatei la evenimentele sângeroase care au dus la uciderea victimei.
O chestiune care n-a fost avută în vedere la determinarea inculpatei la comiterea faptelor şi asupra căreia instanţa apelului n-a făcut referire este atitudinea subiectivă a inculpatei cu privire la rezoluţia fermă a inculpaţilor de a face rost de bani prin violenţă, prin atacarea unor persoane, cum ar fi bişniţari cu mici afaceri ilegale prin pieţele municipiului Oradea, vânzători ilegali de valută sau taximetrişti. Or, în tot cursul procesului penal, inculpata a arătat că grupul din care făcea parte şi care îşi procura cele necesare din expediente, în perioada cât s-a aflat în municipiul Oradea, era hotărât să facă rost de bani prin orice mijloace, inclusiv suprimarea vieţii unor persoane.
Prin urmare critica adusă hotărârii fondului, din motivarea instanţei de apel, în sensul că declaraţiile inculpatei au fost rupte din conţinutul probator, că acestea nu se coroborează cu alte mijloace de probă, este nefondată.
Aceste declaraţii se coroborează, aşa cum s-a arătat, cu o parte a declaraţiilor coinculpatului M.M., cu procese verbale de confruntare, cu procese verbale de constatare tehnico-ştiinţifică, cu declaraţii de martori.
Cât priveşte nevalorificarea urmelor de paşi găsite la cercetarea locului faptei, aspect criticat de instanţa apelului, Înalta Curte observă că în procesul verbal de cercetare la faţa locului (fila 4) procurorul criminalist a învederat că urmele găsite nu erau apte de valorificare fiind „fără valoare de identificare criminalistică". Prin urmare critica este nerelevantă.
Examinând probele, Curtea de Apel Oradea motivează la fila 13 după cum urmează: „Este adevărat că în faza de urmărire penală s-au prelevat urme de sânge pe adidaşii inculpatului HG şi pe buzunarul interior al gecii cu care era îmbrăcat inculpatul M.M., dar din expertizele efectuate în cauză nu s-a stabilit că acestea provin de la victima N.A.".
Înalta Curte observă că această abordarea este simplistă şi lipseşte raportul de expertiză medico-legală de la fila 306 (dosar urmărire penală) de orice relevanţă.
Or, raportul de expertiză medico-legală prezintă date şi concluzii cu privire la elemente de fapt ce pot servi, potrivit art. 63 C. proc. pen., la identificarea şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare justei soluţionări a cauzei.
Astfel, expertul I.M.L. din cadrul laboratorului Elstoria Cluj Napoca a avut de examinat pantofii sport („adidaşii") inculpatului HG şi bucăţi de asfalt ridicate de la „faţa locului" (filele 269, 305 dosar urmărire penală).
Expertiza a concluzionat: „pantofii sport şi bucăţile de asfalt prezintă pete de sânge uman ce pot aparţine unui individ de grupa A sau O cu aglutinina alfa distrusă" (fila 306 verso dosar urmărire penală).
Înalta Curte observă că potrivit raportului de constatare medico-legală de la fila 22, sângele victimei N.A. aparţinea grupei A.
Curtea reiterează că la data efectuării urmăririi penale testul ADN nu era o practică uzitată în ţară, prin urmare aşteptarea Curţii de Apel ca în concluziile expertizei să se specifice ritos dacă urmele de sânge din câmpul infracţional (de pe asfalt) şi de pe pantofii sport ai lui HG aparţin ori nu victimei este hazardată.
Într-o apreciere conformă art. 63 C. proc. pen., expertiza medico-legală este un mijloc de probă cu valoare referitor la împrejurările cauzei şi în coroborare cu celelalte probe.
Astfel, se poate aprecia că dacă sângele găsit pe pantofii sport ai lui HG şi pe bucăţile de asfalt aparţin unui individ cu grupa sanguină A sau 0 ca şi a victimei, nu este exclus ca inculpatul HG să fie participant la uciderea victimei.
Prin urmare, coroborate cu declaraţiile inculpatei S.G., care a susţinut că HG este participant la omor, concluziile expertizei au valoare probatorie.
Recunoaşterile inculpatei se mai coroborează cu datele din procesele verbale de reconstituire a faptelor – mijloc criminalistic – de cunoaştere a împrejurărilor în care s-a comis o faptă penală şi cu declaraţiile martorilor care au participat la reconstituirea faptelor după indicaţiile date de inculpată şi de M.M. Aceste recunoaşteri se mai coroborează cu concluziile din raportul medico-legal de la fila 67 dosar urmărire penală, potrivit cărora leziunile suferite de victima N.A. şi V.T. au fost produse cu aceleaşi instrumente contondente şi sunt identice ca formă şi dimensiuni.
Înalta Curte consideră că aprecierile instanţei de apel cu privire la urmele de sânge ce ar fi trebuit să existe pe hainele autorilor omorului şi cele cu privire la încadrarea în timp a faptelor sunt simple speculaţii care nu pot fi luate în seamă într-un raţionament bazat pe probe.
În rezumat, Curtea observă că mijloacele de probă din cauză, cum sunt constatările tehnico-ştiinţifice mai sus analizate, raportul de constatare şi expertizele medico-legale se coroborează cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatei, aşa cum s-a arătat în expunere.
Examinând paragr. 35 al hotărârii C.E.D.O. în cauza S. împotriva României, împreună cu paragrafele de sub „Aprecierea Curţii", Înalta Curte observă că instanţa europeană a fost privată de o analiză a probelor ce trebuia făcută de instanţa română de recurs, conform art. 356 lit. c) C. proc. pen.
Aşa fiind, după audierea inculpatei S.G. şi a celorlalţi doi coinculpaţi, Înalta Curte apreciind asupra tuturor probelor din dosar, consideră nelegală dispoziţia de achitare a inculpatei S.E.G. pentru complicitate la infracţiunea de omor deosebit de grav, astfel că în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul procurorului, va casa Decizia atacată şi va menţine dispoziţiile sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate de voturi,
Rejudecând în baza art. 4081 pct. 11 lit. b) C. proc. pen. admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, privind pe inculpata S. (R.) E.G. împotriva Deciziei penale nr. 92 din 7 mai 1999 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală.
Casează Decizia penală atacată, cu privire la dispoziţia de achitare a inculpatei S. (R.) E.G. pentru complicitate la infracţiunea de omor prevăzută de art. 26, raportat la art. 174, 176 lit. d) C. proc. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Menţine dispoziţiile sentinţei penale nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor cu privire la inculpata S. (R.) E.G.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3620/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3690/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
