ICCJ. Decizia nr. 4276/2009. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4276/2009
Dosar nr. 1625/2/2009
Şedinţa publică din 21 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului, se constată:
Prin Sentinţa penală nr. 129 din cameră de consiliu de la data de 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul persoanei condamnate B.I. într-un penitenciar din România.
S-a reţinut de către instanţa de fond că sesizarea s-a realizat în absenţa acordului preliminar expres al statului de condamnare, nefiind astfel îndeplinite condiţiile art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor, respectiv ale art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004. Nefiind îndeplinite condiţiile necesare transferului condamnatului s-a apreciat ca inutilă recunoaşterea hotărârii străine, având în vedere natura subsidiară a acesteia.
În termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a exercitat calea ordinară de atac a recursului, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate nu prevede necesitatea existenţei declaraţiei de consimţământ a autorităţilor competente ale statului de condamnare. În opinia parchetului textul art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este incident numai în situaţia în care cererea de transfer ar fi fost formulată de către condamnat către statul de executare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împrejurarea că sesizarea statului român s-a făcut de către statul de condamnare echivalează cu un acord preliminar, consimţământul final al acestuia depinzând de modalitatea în care statul de executare va recunoaşte hotărârea care constituie temeiul condamnării.
În plus se apreciază că are prioritate Convenţia europeană de transfer a persoanelor condamnate, Legea nr. 302/2004 restrângând nejustificat cooperarea în această materie prin impunerea unor condiţii suplimentare.
Examinând criticile în raport cu actele şi lucrările cauzei, hotărârea atacată, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept - conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Prin Sentinţa penală din 25 iulie 2006 Tribunalul Penal de Magistraţi din Ealig - Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord s-a dispus condamnarea la detenţiune pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor a cetăţeanului român B.I., reţinându-se în fapt că în ziua de 18 ianuarie 2005, pe o stradă din Londra, cu premeditare, pe fondul unei dispute între două grupuri de cetăţeni români implicaţi în fraude de bancomat, acesta împreună cu alte persoane, în mod repetat, au lovit victima B.E.C., cu arme albe, pumnii şi picioarele, cauzându-i leziuni traumatice ce au condus la deces.
Prin chiar motivele de recurs, parchetul recunoaşte că sunt îndeplinite, numai în parte, condiţiile transferării persoanelor condamnate prevăzute de art. 3 pct. 1 lit. a) - f) din Convenţie şi respectiv, art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004.
Condiţia prevăzută de art. 129 lit. f) din Legea nr. 302/2004 preluată de la art. 3 pct. 1 lit. f) din Convenţie, privind acordul asupra transferului al statului de condamnare nu a fost îndeplinită, just fiind constatată de către instanţa de fond şi respinsă sesizarea.
Din economia textelor art. 6 alin. (3) raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din Convenţie reiese fără echivoc necesitatea acordului la transfer a persoanei condamnate, făcându-se vorbire despre documentele şi declaraţiile necesare prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 6 că pot fi solicitate de către oricare din cele două state înainte de a se lua hotărârea de acceptare sau refuz a transferării. Şi din acest unghi de vedere critica parchetului privind neconcordanţa art. 149 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 cu dispoziţiile Convenţiei este nefondată, legea transpunând întocmai prevederile acesteia.
Excede voinţei legiuitorului intern cât şi a statelor membre semnatare ale Convenţiei, interpretarea potrivit căreia acceptul la transfer ar fi necesar din partea statului de condamnare numai în cazul când cererea ar fi adresată direct de către condamnat statului de executare.
De altfel, interpretarea eronată a dispoziţiilor legale prin motivele de recurs reiese şi din poziţia exprimată neechivoc de către statul de condamnare, prin adresa transmisă de către N.O.L. autorităţii centrale române, în sensul că nu şi-a dat consimţământul formal de repatriere cerut de Convenţie.
Orice alt comentariu privind interpretarea dispoziţiilor legale fiind de prisos, soluţia instanţei de fond apare ca legală şi temeinică, aspect faţă de care în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva Sentinţei penale nr. 129 din Camera de Consiliu din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimatul persoană condamnată B.I.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoană condamnată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 797/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4301/2009. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
