ICCJ. Decizia nr. 1324/2009. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1324/2009
Dosar nr. 4598/1/2009
Şedinţa publică de la 01 iulie 2009
Asupra plângerii penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Registratura Generală a Î.C.C.J. sub nr. 2118 la 27 mai 2009 şi la Secţia penală a Î.C.C.J. la 28 mai 2009 sub nr. 4598/1/2009 petiţionarul A.I. a formulat plângere penală împotriva procurorului P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual şi complicitate la infracţiunea de omor.
În motivarea plângerii, petiţionarul învederează că la 27 aprilie 2009 a înaintat o plângere la Ministerul Public împotriva rezoluţiei adoptate în Dosarul nr. 1131/P/2008 şi întrucât nu a primit nici un răspuns s-a adresat instanţei de judecată.
Petiţionarul A.I. a ataşat copia plângerii împotriva rezoluţiei din 15 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1131/P/2008.
Înalta Curte a dispus ataşarea dosarelor în care s-au pronunţat rezoluţiile 1131/P/2008 şi, respectiv 488/2325 din 4 februarie 2009.
La termenul de judecată din 01 iulie 2009 au lipsit atât petiţionarul A.I., cât şi intimatul P.G., deşi, în mod legal s-a dispus citarea acestora.
Înalta Curte analizând plângerea formulată de petiţionarul A.I. o constată nefondată pentru următoarele considerente:
La data de 01.08-2008 A.I. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu o plângere .solicitând tragerea la răspundere penală a mai multor procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad şi, respectiv, judecătorilor de la Tribunalul Arad, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 258 C. pen., art. 259 C. pen., 2611 C. pen.
Cu adresa 1/22993/1154/08 lucrarea a fost trimisă spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, unde a fost înregistrată ca Dosar penal cu nr. 327/P/2008.
Prin ordonanţa 327/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara din 26 august 2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de mai mulţi magistraţi de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad şi tribunalul Arad, prin acelaşi act procedural, dispunându-se disjungerea şi declinarea cauzei privind pe procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în favoarea Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
Petiţionarul A.I. se plânge împotriva magistratului procuror P.G. deoarece prin rezoluţia 293/P/07 emisă la 25 iunie 2007 a dispus neînceperea urmăririi penală faţă de mai mulţi procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, magistraţi împotriva cărora petiţionarul A.I. formulase plângere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen.
Prin rezoluţia 1131/P/08 din 15 aprilie 09 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul P.G. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen., deoarece din actele dosarului fapta nu există, neputându-se reţine săvârşirea vreunei infracţiuni de către magistrat având ca temei nemulţumirea petiţionarului cu privire la soluţia dispusă, acesta având posibilitatea de a se plânge împotriva soluţiei adoptate de procuror, conform dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. şi 2781 C. proc. pen.
Soluţia a fost confirmată prin rezoluţia 4889/2325/4/2/09 emisă de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., respingând ca neîntemeiată plângerea petiţionarului A.I. formulată conform art. 278 C. proc. pen.
În termen legal, petiţionarul s-a adresat instanţei, cu plângere formulată, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea rezoluţiei.
Verificând legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, Înalta Curte constată nefondată plângerea petiţionarului.
Începerea urmăririi penale este condiţionată de existenţa unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată trebuie să se constate că nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen. în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale era împiedicată.
Instanţa constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus o soluţie legală şi temeinică, în cauză neexistând date care să justifice începerea urmăririi penale împotriva magistratului procuror P.G., pentru săvârşirea infracţiunii sesizate în plângerea adresată de petiţionar.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din aceasta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Soluţiile adoptate de procuror în virtutea dispoziţiilor art. 275-278 C. proc. pen. au făcut cu respectarea prevederilor legale, petiţionarul înţelegând să valorifice criticile şi nemulţumirile faţă de acestea, nu prin exercitarea unui control judiciar efectuat exclusiv de instanţa competentă, ci formulând direct plângere penală împotriva magistratului.
Legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor adoptate şi, respectiv a hotărârilor pronunţate se verifică de către instanţele de control judiciar, competente material să aprecieze inclusiv asupra respectării normelor procedurale ce asigură exercitarea dreptului la un proces echitabil.
Actele premergătoare efectuate în dosarul de urmărire penală, nu confirmă susţinerile petiţionarului, aşa încât în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimat.
În activitatea pe care o desfăşoară, procurorii, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sunt datori să asigure supremaţia legii, de aceea măsurile adoptate de aceştia în cauzele repartizate, motivarea lor se bazează pe actele procedurale şi probele administrate, şi nu reprezintă prin ele însele temei legal care să justifice reţinerea intenţiei sau culpei în comiterea acţiunilor reclamate de petiţionar.
Altfel spus, îndeplinirea de către intimat, în cadrul atribuţiilor de serviciu a actelor procedurale, cenzurabile în calea de atac prevăzută de lege, în lipsa unor elemente de natură a-i pune la îndoială buna credinţă nu poate constitui temei pentru începerea urmăririi penale pentru comiterea infracţiunilor sesizate.
Faţă de cele arătate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. , plângerea petiţionarului va fi respinsă ca nefondată, menţinându-se rezoluţia atacată ca legală şi temeinică.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de această faptă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul A.I. împotriva rezoluţiei nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, şi menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 01 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1322/2009. Penal. Contestaţie (Plângere) cu... | ICCJ. Decizia nr. 1334/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
