ICCJ. Decizia nr. 1159/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1159/2010
Dosar nr. 2487/102/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 8/D/P/2004 din 14 august 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.o.T. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş a pus în mişcare acţiunea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor P.O. şi C.R.H. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut că în perioada octombrie 2004 - 18 mai 2007, la diferite intervale de timp, cei doi inculpaţi au procurat şi deţinut în vederea consumului propriu, fără drept, mai multe cantităţi de cannabis şi rezină de cannabis, situaţie de fapt confirmată de percheziţia efectuată la domiciliul acestora, la data de 18 mai 2007, ocazie cu care s-au găsit 8,4 grame cannabis şi 0,4 grame rezină de cannabis.
Prin acelaşi rechizitoriu, asupra infracţiunii de trafic de droguri de risc, procurorul a ajuns la concluzia că fapta nu există şi, în temeiul art. 249 cu referire la art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor P.O.I. şi C.R.H.
Prin sentinţa penală nr. 44 din 16 februarie 2009, Tribunalul Mureş, secţia penală, în conformitate cu art. 345 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. d) C. pen. a achitat inculpaţii P.O.I. şi C.R.H. sub aspectul infracţiunii de deţinere de droguri de risc pentru consumul propriu, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Conform art. 118 alin. (1) lit. f) C. pen., a dispus măsura de siguranţă a confiscării speciale a 5,5 grame cannabis, aflate la Camera de corpuri delicte din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Direcţia de Evidenţă şi cazier Judiciar Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, examinând materialul probator şi dovezile procedurale existente la dosar, că în absenţa oricărei dovezi certe care să-i indice pe inculpaţi ca fiind deţinătorii cantităţii de droguri descoperite la percheziţie, acţiunea de deţinere impusă de norma incriminatoare nu poate fi atribuită, fără un dubiu serios, celor doi inculpaţi.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, criticile privind greşita stabilire a situaţiei de fapt, cu referire la greşita reţinere a împrejurării că apartamentul supus percheziţiei era folosit în comun de către inculpaţi şi mama acestora, deşi din conţinutul raportului de evaluare rezultă că, în perioada 2004 - 2007, C.R.R. - mama inculpaţilor C.R.H. şi P.O. era plecată din ţară, în Israel, cu contract de muncă. În raport de această împrejurare nu subzistă dubiul reţinut de prima instanţă, cu referire la atribuirea deţinerii drogurilor de către inculpaţi.
O alta critică priveşte faptul că, în raport de probele aflate la dosarul cauzei, cu referire la sms-urile primite de inculpatul C.R.H., sms-urile expediate de inculpatul P.O., precum şi din convorbirile telefonice dintre inculpaţi şi martorul P.M.C., precum şi cu un bărbat rămas neidentificat, rezultă că inculpaţii deţineau droguri în apartamentul în care locuiau.
Pe de altă parte, susţine procurorul, declaraţia martorului I.R.D., prin care este confirmată latura subiectivă a infracţiunii, a fost înlăturată în mod greşit, fără un motiv temeinic. Totodată, latura subiectivă a infracţiunii este dovedită şi prin declaraţiile martorilor F.L., P.M. și P.I.
Drept urmare, procurorul susţine în apel că instanţa de fond a dat o apreciere eronată materialului probator administrat, încălcând astfel prevederile art. 63 C. proc. pen.
În fine, procurorul consideră că prima instanţă a încălcat regula de bază a procesului penal, prevăzută de art. 4 C. proc. pen., respectiv lipsa rolului activ. Sub aspectul acestei critici, procurorul susţine că instanţa de fond avea posibilitatea completării probatoriului prin audierea ca martor a persoanei care a efectuat acte de constatare, luând în considerare împrejurarea că în procesul verbal nu au fost consemnate anumite elemente. Totodată, prima instanţă nu a efectuat confruntări pentru a clarifica starea de fapt, sub aspecte esenţiale, cum ar fi accesul la geanta aflată pe balcon.
În concluzie, din întreg materialul probator aflat la dosarul cauzei rezultă vinovăţia ambilor inculpaţi, prezumţia judiciară că drogurile deţinute de inculpaţi erau destinate consumului propriu decurgând din refuzul acestora de a se supune probelor biologice.
Prin Decizia penală nr. 76/ a din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva sentinţei penale nr. 44 din 16 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş - secţia penală, în Dosarul nr. 2487/102/2007.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpaţii P.O.I. şi C.R.H. au fost trimişi in judecată pentru comiterea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, în vederea consumului propriu, în formă continuată, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fiind scoşi de sub urmărire penală sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
În fapt, s-a reţinut că în perioada octombrie 2004 - 18 mai 2007, la diferite intervale de timp, inculpaţii şi-au procurat şi au deţinut diferite cantităţi de droguri de risc, în vederea consumului propriu.
Probatoriul administrat în cauză a relevat neîndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii determinate de legiuitor prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Faptul că cei doi inculpaţi s-au opus recoltării probelor biologice nu face dovada săvârşirii infracţiunii menţionate, cu atât mai mult cu cât aceştia nu au declarat niciodată că sunt consumatori de droguri.
Prin apelul declarat în cauză procurorul a invocat o serie de probe care, în opinia acestuia, fac dovada săvârşirii infracţiunii pentru judecarea căreia inculpaţii au fost trimişi în judecată.
Instanţa de apel a reţinut însă că, probele invocate constituie indicii că inculpaţii ar fi comis infracţiunea de trafic intern de droguri de risc în modalitatea vânzării, prevăzută de art. 2 alin. (1) din legea nr. 143/2000, însă pentru această faptă procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală, cu motivarea că probele administrate nu dovedesc cu certitudine săvârşirea acestei infracţiuni.
În raport de obiectul judecăţii, determinat prin art. 317 C. proc. pen., instanţa nu a putut pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice, întrucât asupra acestui aspect procurorul s-a pronunţat prin rechizitoriu, iar procurorul de şedinţă nu a solicitat extinderea procesului penal cu privire la alte fapte comise de inculpaţi.
Prin urmare, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, aşa încât apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, invocând cazul de casare conceptualizat prin art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. şi solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În motivarea căii de atac exercitate procurorul susţine că la dosarul cauzei există probele care fac dovada suficientă a deţinerii de către inculpaţi a drogurilor de risc, fără drept, în vederea consumului.
În mod greşit prima instanţă a reţinut că probele administrate intră sub incidenţa art. 64 alin. (2) C. proc. pen., faţă de faptul că acestea au fost obţinute legal, în faza actelor premergătoare. Totodată, prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ, în sensul că nu a efectuat toate demersurile necesare pentru ca martorul I.R. să fie adus în fata instanţei în vederea audierii. Cu privire la analiza declaraţiilor inculpaţilor instanţa a reţinut doar că aceştia au negat constant deţinerea drogurilor, fără a observa însă că aceştia au avut o poziţie oscilantă cu privire la proprietatea genţii, aspect ce nu a fost clarificat nici de prima instanţă şi nici de instanţa de apel. În fine, în mod greşit prima instanţă nu a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţa de judecată a administrat probe şi a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu face dovada certă a săvârşirii infracţiunii pentru a cărei judecare inculpaţii au fost trimişi în judecată.
In lipsa altor probe care să ateste vinovăţia inculpaţilor, instanţa de judecată a apreciat că supoziţiile din actul de sesizare nu au valoare de probă care sa facă indubitabil faptul deţinerii de droguri de către inculpaţi şi care, drept urmare, să justifice o soluţie de condamnare a inculpaţilor. Totodată, refuzul inculpaţilor de a se supune probelor biologice poate constitui cel mult o prezumţie judiciară care, întrucât nu se coroborează cu nicio probă a dosarului, precum şi în raport de lipsa unei norme pozitive care să califice un eventual refuz ca fiind o probă în înţelesul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., potrivit principiului in dubio pro reo se interpretează în favoarea inculpatului.
Instanţa de apel a examinat cauza în raport de criticile formulate de procuror prin apel şi, constatând că instanţa de fond a apreciat corect probele, a menţinut hotărârea primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.
Declarând recurs, procurorul consideră că instanţele au comis o gravă eroare de fapt atunci când au decis achitarea inculpaţilor, pentru motivele arătate.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune ci ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a comis o infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe".
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă, aşa încât să fie trasă la răspundere, potrivit vinovăţiei sale, doar acea persoană care a comis o infracţiune.
Cu alte cuvinte, în caz de condamnare, trebuie să se dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, potrivit principiului in dubio pro reo.
Totodată, potrivit art. 52 C. pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracţiuni".
Aşadar, în raport de textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În consecinţă, prezumţia de nevinovăţie nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanţei asupra vinovăţiei inculpatului, formată pe bază de probe neîndoielnice.
Ca atare, câtă vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, angajarea acesteia nu poate avea loc.
Examinând cauza în fond şi apel, instanţele au reţinut că nu există probe neîndoielnice care să ateste vinovăţia inculpaţilor şi, în consecinţă, au hotărât în sensul achitării acestora, respectiv a menţinerii soluţiei de achitare, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de procuror.
Declarând recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., procurorul propune în fapt o altă selecţie a probelor şi valorizare a acestora.
Sub un prim aspect, selecţia propusă prin recurs, ca una de principiu, nu poate fi folosită, în raport de faptul că din economia art. 200 şi art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată şi, după verificarea efectuată în şedinţă publică, oral, în mod nemijlocit şi în contradictoriu, instanţa poate reţine, motivat, valoarea informativă a acestora sub aspectul adevărului judiciar.
Pe de altă parte, potrivit art. 69 C. proc. pen. „declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză".
Examinând cauza prin prisma criticii menţionate, precum şi în raport de această din urmă dispoziţie, care constituie de altfel un principiu al sistemului probator, se constată că instanţa de fond a administrat probe şi a stabilit starea de fapt funcţie de acestea, cu referire la declaraţiile inculpaţilor neinfirmate de concluzia pe care celelalte probe administrate in cauza o impun.
De altfel, eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, nu priveşte dreptul suveran al instanţei de apreciere a probelor administrate ci discordanţa dintre cele reţinute de instanţa de judecată şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente ce ilustrează vinovăţia inculpaţilor şi care a avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Desigur, în încriminarea inculpaţilor prin recurs, procurorul invocă găsirea unei cantităţi de droguri de risc, în locuinţa inculpaţilor, cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate.
Or, nicio probă nu face dovada incontestabilă a faptului că acea cantitate de droguri aparţine inculpaţilor sau că aceştia au ştiut de existenţa ei, inculpaţii declarând constant sub acest aspect.
Prin urmare, cât timp nicio probă nu duce la concluzia certă că inculpaţii au deţinut droguri de risc, fără drept, în mod corect s-a reţinut lipsa vinovăţiei acestora.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a dispus în sensul achitării inculpaţilor.
Totodată, instanţa de apel menţinând hotărârea primei instanţe, a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nesupusă cazului de casare invocat de procuror.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici.
Sub aspectul celei de a doua critici, potrivit art. 317 C. proc. pen. judecata se mărgineşte la faptă şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, la fapta şi persoana la care se referea extinderea.
În sensul art. 317 C. proc. pen. sintagma „fapta dedusă judecăţii" are semnificaţia faptei în toate elementele ce prezintă relevanţa penală, clar şi suficient conturate pentru a se înlătura orice îndoială că acea faptă face obiectul sesizării. Acest rol îl are actul de dispoziţie al procurorului relevat de dispozitivul rechizitoriului.
În cauză, fapta pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu este dovedită de probatoriul administrat în cauză, astfel că în mod judicios instanţele de judecată au pronunţat o soluţie de achitare, respectiv de menţinere a soluţiei de achitare.
Pe de altă parte, procurorul de şedinţă nu a solicitat extinderea procesului penal, cu privire la alte fapte comise de inculpaţi.
De altfel, în raport de probele dosarului apare ca incertă deţinerea de droguri de către inculpaţi în sensul impus de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sub acest aspect punându-se în discuţie doar o supoziţie, aşa încât în mod corect procurorul a dispus în sensul scoaterii inculpaţilor de sub urmărire penală, cu privire la această din urmă infracţiune, constatând incidenţa în cauză a cazului de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut în art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Prin urmare, se constată că recursul este nefondat şi sub aspectul acestei din urmă critici.
Totodată, din examinarea actelor dosarului se constată inexistenţa altor cazuri de casare ce ar putea fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru motivele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 76/ a din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimaţii P.O.I. şi C.R.H.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 200 lei, se vor plăti din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 76/A din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe intimaţii inculpaţi P.P.O.I. şi C.I.R.H.
onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în sumă de câte 200 lei, se vor plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3628/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3634/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
