ICCJ. Decizia nr. 1274/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1274/2010
Dosar nr.2700//1/2011
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
A. Prin încheierea de şedinţă din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 3134/105/2010, în baza art. 300/2 şi art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.F.
Instanţa investită cu soluţionarea apelurilor declarate în cauză a reţinut că se impune menţinerea arestării preventive - luată faţă de inculpat prin încheierea din 30 ianuarie 2010, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în dosarul nr. 1745/281/2010, prelungită prin încheierea din camera de consiliu din data de 23 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. 869/105/2010 şi ulterior menţinută de instanţa de fond, inclusiv prin sentinţa penală nr. 26 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova - întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Totodată, instanţa de apel a constatat că faţă de modul în care se reţine, prin hotărârea de condamnare a primei instanţe, că au fost săvârşite faptele şi natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, există probe certe ce pun în evidenţă periculozitatea concretă pentru ordinea publică a inculpatului. Totodată, a reţinut că în cauză nu au intervenit temeiuri noi şi nici nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării împotriva inculpatului, neexistând motive pentru cercetarea acestuia în stare de libertate.
B. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.F., solicitând, prin intermediul apărătorului din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate, considerând că până la soluţionarea definitivă a cauzei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu există indicii că ar putea săvârşi alte fapte.
Examinând încheierea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat.
Inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 26 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului Prahova pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 C. pen., cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplic. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.
Înalta Curte constată că, astfel cum în mod just a reţinut şi Curtea de Apel Ploieşti, temeiurile care au determinat luarea şi ulterior prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului nu au încetat să existe. Faţă de gravitatea faptelor, de împrejurările în care au fost comise, de importanţa valorilor sociale lezate, precum şi impactul negativ pe care l-ar avea asupra colectivităţii lipsa unei reacţii ferme a autorităţilor judiciare faţă de persoanele care săvârşesc acest gen de fapte, în mod corect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că sunt probe certe, fiind întrunite condiţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) din CEDO, în sensul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă o ameninţare efectivă pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat această măsură nu s-au modificat sau încetat.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu a fost depăşită durata rezonabilă a arestului preventiv, caracterul rezonabil al acestei măsuri neputând fi evaluat în mod abstract, ci ţinând cont de circumstanţele şi complexitatea cauzei. în cauză, recurentul - inculpat a fost arestat preventiv la data de 29 ianuarie 2010, astfel că durata detenţiei provizorii nu poate fi considerată ca depăşind termenul rezonabil impus de jurisprudenţa europeană şi naţională, având în vedere circumstanţele şi complexitatea cauzei.
În consecinţă, pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpat împotriva încheierii pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 3134/105/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4545/2010. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 1331/2010. Penal. Mărturia mincinoasă (art.... → |
|---|
