ICCJ. Decizia nr. 1507/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie pe cauţiune (art. 160 ind. 4 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1507/2010

Dosar nr. 1589/2/2011

Şedinţa publică din 13 aprilie 2011

Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă nr. 2 din 07 martie 2011 Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1589/2/2011,în baza art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen. a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul Z.l., fiul lui M. şi M.

În baza art. 160⁵ alin. (4) lit. f) C. proc. pen. a dispus restituirea către deponenta Z.L. a cauţiunii în sumă de 50.000 lei, achitată pentru inculpatul Z.l. cu chitanţa din data de 07 martie 2011 emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava (recipisa de consemnare din 07 martie 2011 emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava).

În baza art. 192 al. 2 C. proc. pen. a obligat inculpatul Z.l. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 400 lei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 1589/2/11 din 22 februarie 2011, inculpatul Z.l., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul art. 160⁴ şi urm. C. proc. pen., liberarea sa provizorie pe cauţiune.

În motivarea cererii, inculpatul a arătat că a fost arestat preventiv la data de 04 februarie 2011 în baza mandatului de arestare preventivă emis în baza încheierii din 04 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1073/2/2011, reţinându-se îndeplinirea cerinţelor art. 148 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, a arătat că mandatul de arestare preventivă a fost emis sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 7 din Legea nr. 39/2003; pentru faptele reţinute, legea nu prevede pedeapsa mai mare de 18 ani, inculpatul nu este recidivist, iar lăsarea sa în libertate nu prezintă temerea de a săvârşi alte infracţiuni, că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau va influenţa părţile din dosar, în condiţiile în care nu sunt martori, părţi vătămate sau mituitori. A mai arătat că a luat cunoştinţă de prevederile art. 160² pct. 3 C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1589/2/2011, 699/2011, s-a declinat competenţa privind soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, cu motivarea că potrivit disp. art. 160⁶ alin. (4) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, rezolvarea cererii de liberare provizorie revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, sub nr. 1589/2/2011.

La termenul de judecată din data de 05 martie 2011, instanţa a stabilit cauţiunea în sumă de 50.000 lei, inculpatul Z.l. făcând dovada consemnării acesteia cu chitanţa din data de 07 martie 2011 emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava (recipisa de consemnare din 07 martie 2011 emisă de către C.E.C.B. SA - Sucursala Suceava). Instanţa a reţinut că prin încheierea Şedinţei Camerei de Consiliu din data de 04 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.

În temeiul art. 149 C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen., art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor L.G.C., L.R., G.I.M., C.D., B.V.A., Ţ.C., Z.C., S.V.I., M.A., R.F.F., S.G., P.G.A., U.G.B. şi Z.I. pe o perioadă de 29 zile, de la data de 5 februarie 2011 şi până la data de 5 martie 2011, inclusiv, pentru fiecare inculpat. S-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de inculpaţii L.G.C., C.D., R.F.F., B.V.A., S.G., Ţ.C., S.V.I., U.G.B., Z.I. de luare a măsurii arestării preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, ori a obligării de a nu părăsi ţara. S-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă pentru fiecare inculpat, reţinându-se în esenţă, următoarele: Inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea a două infracţiuni de o gravitate ridicată, respectiv luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în formă continuată prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi cea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, fapte reţinute a fi comise în concurs real.

Activitatea infracţională reţinută a fi comisă şi încadrările juridice ale faptelor, nu pot face obiectul unei cenzuri a instanţei care să constate lipsa elementelor constitutive, această instanţă fiind abilitată de art. 317 C. proc. pen. doar la judecarea prin prisma cerinţelor art. 149¹ C. proc. pen., art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. a propunerii de arestare, la examinarea existenţei condiţiilor care justifică această măsură şi dacă ea este necesară pentru desfăşurarea urmăririi penale. Ori, aşa cum s-a mai arătat, există suficiente indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care sunt cercetaţi.

Inculpaţii, în calitate de lucrători ai poliţiei de frontieră, în P.T.F. Şiret, fiind deci subiect activ calificat al infracţiunii, cu atribuţii stabilite în mod expres prin OUG nr. 104/2001 au nesocotit grav modul legal şi corect de îndeplinire a sarcinilor ce le reveneau şi au permis efectuarea contrabandei cu ţigări, pretinzând şi primind de la persoanele care tranzitau punctul de frontieră foloase materiale constând în bani (lei şi euro), dar chiar şi produse (prăjituri, usturoi, băuturi, motorină).

Din probele administrate, a reieşit că inculpaţii, nu doar că pretindeau foloase materiale (unii în mod direct, în funcţie de locul în care îşi desfăşurau activitatea), dar toţi participau la împărţirea foloaselor obţinute de către cei care le pretindeau direct, dar au pus la punct un mod de organizare minuţios, în obţinerea foloaselor la care participau toţi lucrătorii de poliţie al P.T.F., toţi beneficiau de foloasele primite, prin împărţirea acestora, împărţire ce se efectua ierarhic, până la şeful punctului de frontieră - comisar şef A.A. Modul de organizare şi de lucru, sistemul relaţionat specific existent între inculpaţi, ca lucrători ai poliţiei de frontieră, într-o instituţie a statului cu rol de protecţie a frontierelor tării erau cunoscute de toţi cei care tranzitau vama, rezultând că şi în situaţia în care unele persoane nu aveau sumele cerute, nu erau lăsate să tranziteze până nu ofereau cât de pretindea.

Încrederea reciprocă a inculpaţilor, că pot acţiona în acest mod, era atât de mare încât nu aveau nici o temere că vor fi prinşi, acest fapt a făcut să fie cunoscut modul lesnicios de a tranzita vama, făcând contrabandă cu ţigări, iar reciprocitatea pretindere-primire căpătase o valenţă de obişnuit cotidian, ceea ce poate conduce la constatarea că, în acest caz, deşi fapta reţinută este gravă şi afectează relaţiile sociale ce privesc încrederea în instituţiile statului, comiterea acesteia poate fi (în speţă) asemănătoare infracţiunilor din obicei, ceea ce relevă o periculozitate mult sporită.

Atât din referatul procurorului, dar şi din dovezile produse, a rezultat, pentru fiecare inculpat, actele materiale comise şi reţinute, acestea fiind circumscrise laturii obiective a infracţiunii de luare de mită.

Suma primită din redistribuirea mitei variază, astfel pentru lucrătorii care lucrau la tonetă implementarea datelor şi verificarea persoanelor între 1.000 lei şi 2.000 lei; pentru cei care lucrau la Dispecerat 600 lei, investigatorul sub acoperire care a lucrat la P1, 300 lei pe fiecare tură şi în funcţie de traficul la punctul de frontieră.

Sub acest aspect s-a apreciat că este contrazisă apărarea inculpaţilor care au susţinut neindividualizarea faptelor comise de fiecare inculpat, dar şi cea privind faptul că în unele cazuri, sumele primite erau mici. Această susţinere ignoră nu doar faptele şi dovezile produse, necontestate până la acest moment procesual de nici un inculpat, dar se referă şi la aspecte ilare, când are în vedere suma primită. Altfel, la aceste sume nu ar putea fi reţinută vreo faptă penală - se ignoră, de asemenea de către apărare, complexitatea acestei cauze, sistemul relaţional strâns şi urmărit reciproc de fiecare inculpat să funcţioneze în scopul stabilit, dar şi faptul că toate foloasele primite zilnic erau împărţite, tot zilnic între inculpaţii de serviciu.

Unii dintre inculpaţi erau aşa de încrezători că, menirea instituţiei respective era de a le asigura lor venituri ilicite, încât o denumeau „maşina de bani". Aceste considerente conduc la constatarea existenţei indiciilor temeinice în sensul art. 68¹ C. proc. pen. şi art. 143 C. proc. pen., cu privire la presupunerea rezonabilă că inculpaţii au participat la comiterea infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi. Sunt de asemenea îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzute de lege mai mare de 4 ani, dar şi a pericolului concret pentru ordinea publică prin lăsarea în libertate a inculpaţilor. Această cauză, prin consecinţele sale poate conduce chiar la reaprecierea noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică, ce nu se confundă cu pericolul social al faptei, stipulat de art. 18 C. pen.

Înainte de examinarea acestui pericol concret în cauză, s-a apreciat că se cuvine arătat faptul că susţinerea apărării în sensul că, acest pericol exista cât timp inculpaţii îşi desfăşurau activitatea infracţională, ulterior, el dispărând, este şi inedită, dar ignoră nu doar circumstanţele cauzei, dar şi consecinţele negative ale infracţiunilor.

Pericolul concret pentru ordinea publică este examinat prin raportare la cerinţa art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi ca o consecinţă a lăsării în libertate a inculpaţilor.

Acest pericol nu poate fi privit ca fiind, sub aspectul existenţei, suprapus perioadei infracţionale, ci ulterior, de la momentul intervenţiei autorităţilor judiciare, stoparea activităţii ilicite şi pentru scopul de a reechilibra valorile sociale.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică în lăsarea în libertate a inculpaţilor, a rezultat din natura şi gravitatea ridicată a faptelor, acestea fiind infracţiuni de corupţie care au un impact negativ major în rândul societăţii - nu doar că în activitatea infracţională a fost implicat nu număr important de persoane, dar şi prin modul de desfăşurare a activităţii, calitatea inculpaţilor de poliţişti de frontieră, locul şi scopul comiterii (la un punct de frontieră al ţării şi pentru a facilita contrabanda cu ţigări). La aprecierea acestui pericol, s-a apreciat că trebuie avute în vedere şi perioada îndelungată de derulare a activităţii infracţionale pentru care s-a şi reţinut agravanta prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi temerea şi sentimentul de insecuritate socială ivit prin comiterea unor asemenea fapte şi împrejurările reţinute, cum şi necesitatea prezervării ordinei de drept.

Măsura arestului preventiv s-a apreciat că este justificată atât de necesitatea unei bune desfăşurări a procesului penal, aşa cum cere art. 136 C. proc. pen., în acest fel nefiind nesocotită prezumţia de nevinovăţie garantată de art. 52 C. proc. pen., dar şi de lipsa unor motive rezonabile care să poată justifica aplicarea unei măsuri preventive mai puţin restrictive (cum au solicitat unii inculpaţi). Invocarea de către inculpaţi a unor circumstanţe personale favorabile, nu poate conduce la consecinţa respingerii propunerii şi a aplicării unei măsuri preventive mai puţin severe câtă vreme sunt regăsite cu prisosinţă cerinţele art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar invocarea lipsei antecedentelor penale devine generică, cât timp această condiţie era necesară pentru a accede în calitatea de poliţist de frontieră.

Investită cu soluţionarea prezentei cereri, instanţa a constatat că potrivit art. 160⁴ alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 160² alin. (1) şi (2).

Potrivit art. 160² alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, liberarea provizorie nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Instanţa a constatat că inculpatul Z.l. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, astfel încât în cauză este îndeplinită condiţia pozitivă prevăzută de art. 160² alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile intenţionate pentru care este cercetat inculpatul sunt închisoarea ce nu depăşeşte 18 ani.

Instanţa a apreciat însă că în cauză nu este îndeplinită şi cerinţa reglementată prin alin. (2) al art. 160² C. proc. pen., apreciind că natura şi gravitatea deosebită a faptelor pentru care este cercetat inculpatul, amploarea activităţii infracţionale şi modalitatea concretă de comitere a acesteia, circumstanţele reale în care împreună cu ceilalţi inculpaţi se reţine de către acuzare că a acţionat în desfăşurarea activităţii infracţionale (în mod coordonat, în cadrul unei grupări de crimă organizată), scopul urmărit şi urmările produse, constituie date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni.

Acest criteriu negativ s-a coroborat în cauză şi cu calitatea inculpatului de agent şef de poliţie, calitate în care era primul chemat la respectarea legii şi a ordinii de drept, calitate care presupune o atitudine onestă, în conformitate cu prevederile legale şi impune în acelaşi timp apărarea prestigiului funcţiei pe care o exercită.

Prin calitatea sa, inculpatul avea capacitatea şi pregătirea necesară de a conştientiza că adoptarea unei atitudini contrare normelor legale, care sfidează ordinea şi relaţiile sociale normale, ar putea avea diferite consecinţe pe plan procesual, inclusiv luarea unei măsuri preventive privative de libertate. Din probele administrate în cauză până în prezent, s-a apreciat că există indicii că inculpatul Z.l., în calitate de lucrător al poliţiei de frontieră în P.T.F. Şiret, a nesocotit modul legal de îndeplinire a sarcinilor ce îi reveneau şi a permis efectuarea contrabandei cu ţigări, pretinzând şi primind foloase materiale de la persoanele care tranzitau punctul de frontieră, participând la împărţirea foloaselor obţinute şi punând la punct un mod de organizare minuţios, reţinându-se că la data de 05 noiembrie 2010, acesta a comis un număr de 5 acte materiale de luare de mită, iar la data de 19 decembrie 2010 că a împărţit teancuri de bani împreună cu inculpatul C.D.V.

Din procesele verbale de redare a înregistrărilor ambientale audio-video, a rezultat că inculpatul Z.l. a luat nemijlocit mită, fiind surprins în timp ce ia diferite bancnote din paşapoartele prezentate la control (vol. 19 – f. 243-338 - dosar urmărire penală).

S-a reţinut că în unele cazuri, acesta a cerut deschis mită, de exemplu, în data de 24 decembrie 2010, în intervalul 00:59:30-01:04:52, inculpatul, după ce primeşte între copertele paşapoartelor diverse sume de bani, îşi arată vădit nemulţumirea cu privire la cuantumul mitei şi pretinde mai mulţi bani, ameninţând cu efectuarea unor controale asupra bagajelor, iar persoanele care tranzitează frontiera dau sume de bani suplimentare (vol. 19 - filele 306-309 - dosar urmărire penală).

Aceasta, în timp ce lucrătorii Poliţiei de Frontieră din cadrul P.T.F. Şiret au, printre altele, următoarele atribuţii: execută supravegherea şi controlul la trecerea frontierei de stat a României; previn şi combat migraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră în zona de competenţă, precum şi orice altă încălcare a regimului juridic al frontierei de stat; asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condiţiile legii, a armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive; constată contravenţiile şi aplică sancţiunile contravenţionale, potrivit legii; urmăresc respectarea legii de către întregul personal din punctul de trecere a frontierei; asigură menţinerea ordinii şi liniştii publice în punctele de trecere a frontierei de stat; desfăşoară activităţi pentru constatarea faptelor penale; (art. 21 lit. a), e), I), m), n), u) din OUG nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră a României).

Instanţa a constatat că în conformitate cu disp. art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive (incluzându-se aici şi arestarea preventivă a inculpatului) poate fi realizat şi prin liberarea provizorie, evident doar dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Din analiza prevederilor art. 1604al. 1 coroborate cu cele ale art. 160² alin. (1), (2) C. proc. pen., rezultă că liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani închisoare, dacă s-a depus cauţiunea şi nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Liberarea provizorie pe cauţiune este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puţin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal.

Instanţa a apreciat că aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează această instituţie se poate justifica în cazul săvârşirii unor fapte mai puţin grave, luându-se în considerare şi încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate, nu va săvârşi şi alte infracţiuni şi îşi va îndeplini obligaţiile ce i se vor impune.

Or, deşi, formal condiţiile prev. de art. 160² alin. (1) C. proc. pen. sunt îndeplinite în cauză, iar inculpatul a făcut dovada consemnării cauţiunii stabilite de către instanţă, este de observat că potrivit art. 160 alin. (2) C. proc. pen., se poate admite o asemenea cerere atunci când se constată că aceasta este şi întemeiată, acordarea acestui beneficiu fiind o facultate a instanţei.

Potrivit art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de o altă persoană şi nu a fost însuşită de inculpat, instanţa o respinge.

Acordarea liberării provizorii pe cauţiune constituie un beneficiu ce poate fi recunoscut unui inculpat numai dacă arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopul procesului penal poate fi realizat în bune condiţiuni prin lăsarea acestuia în libertate provizorie.

În acest context, analizând cererea inculpatului Z.I., fără a pune în discuţie existenţa pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea sa în libertate l-ar prezenta, instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată, date fiind gradul de pericol social concret al faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările şi modalitatea lor de săvârşire, urmarea produsă, respectiv obţinerea pe căi ilicite a unor importante foloase materiale, precum şi impactul negativ creat asupra ordinii sociale.

La aprecierea oportunităţii admiterii cererii de liberare provizorie pe cauţiune, instanţa a avut în vedere şi complexitatea deosebită a prezentei cauze, obiectivată de numărul mare al persoanelor implicate, precum şi amploarea activităţii ilicite şi implicaţiile ei transfrontaliere, fiind inoportună în acest moment procesual liberarea provizorie pe cauţiune a inculpatului Z.l., în condiţiile în care de la data luării măsurii arestării sale preventive au trecut doar 31 de zile.

Instanţa a constatat că circumstanţele personale şi reale ale inculpatului, aduse în atenţie de către apărătorul său, precum şi stadiul actual al soluţionării cauzei, în contextul considerentelor anterior expuse referitoare la însăşi instituţia şi condiţiile de acordare a liberării provizorii, nu sunt de natură a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii pe cauţiune ar fi oportună la acest moment, chiar dacă punerea în libertate a inculpatului ar fi subordonată unei garanţii care să asigure respectarea de către acesta a anumitor obligaţii impuse de instanţă.

S-a apreciat că, atât timp cât în cauză există presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele deosebit de grave pentru care este cercetat, instanţa apreciază că manifestarea de clemenţă şi lipsa unei riposte ferme a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea inculpatului impresia că poate persista în sfidarea legii.

În consecinţă, instanţa a apreciat că prin punerea în libertate provizorie pe cauţiune a inculpatului Z.l., s-ar aduce atingere necesităţii protejării cu prioritate a interesului public, apreciind că lăsarea acestuia în libertate ar fi de natură să perturbe ordinea şi liniştea publică, întrucât ar echivala cu o lipsă de reacţie eficientă faţă de unele persoane asupra cărora planează acuzaţia că au săvârşit infracţiuni deosebit de grave, care au afectat autoritatea statală.

Prin urmare, a constatat că perioada arestării preventive a inculpatului Z.l., care durează doar de la data de 05 februarie 2011, nu s-a prelungit dincolo de limitele rezonabile, astfel cum sunt acestea apreciate conform jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa apreciază că se justifică menţinerea, cel puţin pentru încă o perioadă de timp, a detenţiei provizorii a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, inculpatul Z.l. a declarat recurs.

Examinând recursul declarat de inculpatul Z.l. sub toate aspectele, conform art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte, reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă. În alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160² C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.

Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".

Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160² C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice. Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.

Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragr. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie.

Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragr. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă. Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragr. 3 din C.E.DO., Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului Z.l. întrucât este insuficient, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea acestuia în arest, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Rezultă din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală că sunt indicii temeinice că inculpatul Z.l., în calitate de lucrător al poliţiei de frontieră în P.T.F. Şiret, a nesocotit modul legal de îndeplinire a sarcinilor ce îi reveneau şi a permis efectuarea contrabandei cu ţigări, pretinzând şi primind foloase materiale de la persoanele care tranzitau punctul de frontieră, participând la împărţirea foloaselor obţinute şi punând la punct un mod de organizare minuţios, reţinându-se că la data de 05 noiembrie 2010, acesta a comis un număr de 5 acte materiale de luare de mită, iar la data de 19 decembrie 2010 că a împărţit teancuri de bani împreună cu inculpatul C.D.V.

S-a apreciat că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune privarea de libertate în continuare a inculpatului,curtea considerând că nici o altă măsură preventivă,restrictivă de libertate, nu este suficientă, iar, menţinerea detenţiei preventive nu anticipează aplicarea pedepsei şi nici nu încalcă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.

Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat respectiv, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, la împrejurarea că urmărirea penală nu este finalizată - impunându-se administrarea probatoriilor, Înalta Curte, apreciază că există „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului. în aceste condiţii, Înalta Curte, apreciază că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva C.E.D.O. (inculpatul fiind arestat la data de 04 februarie 2011), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul Z.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat Z.M. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M. împotriva încheierii nr. 2 din 07 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1589/2/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3786/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 1685/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

ICCJ. Decizia nr. 1507/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie pe cauţiune (art. 160 ind. 4 C.p.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1507/2010. Penal. Cerere de liberare provizorie pe cauţiune (art. 160 ind. 4 C.p.p.). Recurs