ICCJ. Decizia nr. 1871/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1871/2010
Dosar nr. 3882/1/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, a respins ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul M.A., prin apărători, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor:
- art. 1451 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, raportat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la această Convenţie;
- OUG nr. 134/2005 în raport de prevederile art. 115 alin. (6) şi 132 alin. (1) din Constituţia României;
- art. 911 C. proc. pen. in raport cu prevederile art. 28 din Constituţia României raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele:
Inculpatul M.A., prin apărător, a formulat o cerere de trimitere a dosarului la Curtea Constituţională, cerere având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor:
- art. 1451 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen., art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României raportat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la această convenţie;
- OUG nr. 134/2005 în raport cu prevederile art. 115 alin. (6) şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României;
- art. 911 C. proc. pen. în raport cu prevederile art. 28 din Constituţia României raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie.
Curtea de apel a apreciat, în prealabil, că:
- excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident apărui în cadrul unui litigiu, iar invocarea acesteia impune justificarea unui interes de la care se va raporta judecătorul pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul care face obiceiul dedus judecăţii;
- Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei ar trebui să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, implicând necesitatea unei legături directe dintre norma contestată şi soluţionarea procesului penal, iar pe de altă parte, rolul pe care îl va reprezenta hotărârea Curţii Constituţionale va trebui să aibă efecte materiale asupra conţinutului hotărârii judecătorului care va dispune asupra fondului, asupra acuzaţiei aduse inculpatului;
- o altă condiţie necesară şi obligatorie este aceea a relevanţei excepţiei invocate, prin numeroase decizii Curtea Constituţională statuând că excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei;
- o ultimă condiţie ce se desprinde din întreaga reglementare, solicită inexistenţa unei decizii anterioare a Curţii Constituţionale prin care să se fi constatat neconstituţionalitatea actului normativ, în integralitate sau în parte.
Parcurgând motivele invocate de inculpat, prin apărători, Curtea de Apel Braşov a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu îndeplineşte cerinţa de admisibilitate privitoare la legătura cu soluţionarea cauzei, pentru niciuna din dispoziţiile legale criticate.
Astfel, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1451 C. proc. pen., art. 145 C. proc. pen. art. 141 alin. (1) C. proc. pen., în raport cu prevederile art. 16, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 53 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României raportat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la aceasta convenţie, curtea de apel a constatat că toate criticile aduse vizează o lipsă, un gol de legiferare - lipsa unei durate în timp a măsurii preventive, a imposibilităţii de exercitare a căii de atac a recursului în situaţia respingerii cererii de revocare a unei astfel de măsuri, lipsa unei proceduri de prelungire sau menţinere a acestei măsuri preventive şi în faza judecăţii - care nu intră în sfera de competenţă a contenciosului de constituţionalitate deoarece, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă „numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Referitor la neconstituţionalitatea OUG nr. 134/2005, în raport cu prevederile art. 115 alin. (6) şi 132 alin. (1) din Constituţia României, din parcurgerea motivării expuse de inculpat, prin apărător, curtea de apel a constatat că excepţia vizează neconstituţionalitatea întregului act normativ, deşi în cuprinsul memoriului cu motivarea excepţiei se arată, mai întâi, că sunt aduse critici de neconstituţionalitate întregii ordonanţe, iar apoi a anumitor articole din aceasta - art. 1 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1).
Din întreaga motivare a excepţiei, curtea de apel a reţinut că autorul acesteia si-a fundamentat criticile pe motive referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, la domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă şi autonomia/personalitatea juridică acordată D.N.A., argumentând că toate acestea vizează încălcarea unor dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei pe fond.
În primul rând, constată curtea de apel, OUG nr. 134/2005 a fost aprobată prin Legea nr. 54/2006, astfel încât critica rămâne fără obiect, actul normativ criticat a devenit, ca efect al aprobării, act cu caracter de lege. În al doilea rând, în ceea ce priveşte autonomia D.N.A., ce are personalitate juridică proprie, curtea de apel a reţinut că, pe de o parte, nu are legătură cu soluţionarea fondului cauzei faptul că D.N.A. are personalitate juridică şi este o structură autonomă în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, nu intră în atribuţiile controlului de constituţionalitate modalitatea de a legifera relativ la modalitatea de înfiinţare şi organizare a unor structuri specializate într-un anumit domeniu, legiuitorului fiindu-i conferită libertatea unei astfel de reglementări. Ceea ce interesează în soluţionarea prezentei cauze este faptul dacă au fost respectate drepturile pe care Constituţia, legile interne şi actele internaţionale, care fac parte din dreptul intern conform Constituţiei, le conferă inculpatului, cât şi regulile de procedură urmate de către procuror, niciuna dintre criticile formulate neconturând ideea că ar avea legătură cu soluţionarea cauzei relativ la cele invocate în susţinerea acesteia, şi anume principiul legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate a art. 911 C. proc. pen. în raport cu prevederile art. 28 din Constituţia Romanici raportat la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 53 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României coroborat cu art. 6 din aceeaşi convenţie, curtea de apel a constatat că ceea ce se invocă pe calea acestei excepţii reprezintă modul de aplicare de către organele judiciare a dispoziţiilor legale criticate, aspecte care nu constituie o problemă de constituţionalitate, Curtea Constituţională neputând să cenzureze libertatea ce este conferită legiuitorului de a reglementa în acest domeniu şi nici modalitatea de punere în aplicare a acestor dispoziţii legale.
Împotriva încheierii, inculpatul M.A. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Raportat la excepţiile invocate, Înalta Curte constată că este corectă observaţia curţii de apel în sensul că nu se invocă aspecte propriu-zise de neconstituţionalitate. Or, Curtea Constituţională a statuat constant că instanţele de drept comun instituie un prim filtru privind selectarea cauzelor ce trebuie trimise Curţii Constituţionale.
În realitate, apărarea nu a invocat contradictorialităţi cu textele Constituţiei României, ci a solicitat trimiterea dosarului în vederea completării sau modificării textelor de lege ori interpretării acestora şi modului aplicării legii, criticându-se, de asemenea, şi mecanismul elaborării şi adoptării actelor normative, în condiţiile în care Curtea Constituţională, în mod constant, prin deciziile pronunţate şi publicate în M. Of. al României, a stabilit că îi este exclusă o astfel de competenţă, competenţă care revine, în exclusivitate, legislativului ori instanţelor de drept comun.
Simpla constatare că, potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru admisibilitatea unei cereri de sesizare instanţa de judecată urmează să aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de legiuitor, respectiv: că excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile unei legi în vigoare; că dispoziţiile respective au legătură cu soluţionarea cauzei; că nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; că titularul cererii este parte în dosar; nu este suficientă pentru justificarea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională.
Curtea Constituţională a arătat constant că nu i se poate solicita să dea interpretare textelor de lege (această competenţă aparţinând numai instanţei care judecă cauza respectivă) ori să modifice sau să completeze textul de lege (această competenţă revenind puterii legiuitoare).
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C.pr.pen., va respinge ca nefondat recursul.
Potrivit art. 192 alin. (2) C.pr.pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de câte 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3745/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3747/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
