ICCJ. Decizia nr. 3747/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3747/2010
Dosar nr. 112/59/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 112/59/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluţiei nr. 581/P/2009 din 4 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, menţinută prin rezoluţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara emisă în lucrarea nr. 1199/II/2/2009, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul C.G.
S-a reţinut de către instanţă că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimatul C.G., prin aceea că, în calitate de executor judecătoresc învestit cu soluţionarea Dosarului execuţional nr. 125/2001, nu ar fi depus diligenţele necesare în vederea recuperării creanţei sale recunoscută prin titlul executor reprezentat de Sentinţa civilă nr. 378 din 29 iunie 2000 a Judecătoriei Chişineu-Criş.
Iniţial, plângerea penală a fost soluţionată prin Rezoluţia nr. 125/P/2004 din 2 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Chişineu-Criş, dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul C.G.
Soluţia de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. f) C. proc. pen., constatându-se că în caz nu fusese avizată cercetarea penală a intimatului de către Ministerul Justiţiei, conform art. 36 din Legea nr. 188/2000 şi că, în prezenţa acestui impediment legal, nu era posibilă deschiderea unei anchete penale pe numele intimatului, pentru fapte comise în exerciţiul funcţiei.
Soluţia procurorului de caz a fost menţinută la nivelul Ministerului Public şi confirmată în primă instanţă prin Sentinţa penală nr. 149 din 28 septembrie 2007 a Judecătoriei Chişineu-Criş.
Concomitent, petentul a formulat o nouă plângere penală împotriva intimatului, având acelaşi obiect, plângere soluţionată prin Rezoluţia nr. 191/P/2007 din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Prin rezoluţia sus-menţionată, s-a dispus neurmărirea penală a intimatului pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu motivarea că în cauză se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale, cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale, conform art. 10 lit. f) C. proc. pen.
După respingerea plângerii la procurorul ierarhic superior, conform art. 278 C. proc. pen., petentul s-a adresat instanţei Curţii de Apel Timişoara, solicitând desfiinţarea rezoluţiilor adoptate la nivelul Ministerului Public.
Prin Sentinţa penală nr. 128/PI din 2 iunie 2008 a Curţii de Apel Timişoara a fost respinsă plângerea petentului, reţinându-se că incidenţa dispoziţiilor art. 10 lit. f) C. proc. pen. era justificată în cauză de imposibilitatea legală ca aceeaşi persoană să fie cercetată pentru o faptă comisă în aceleaşi circumstanţe şi cu privire la care se mai pronunţaseră deja organele judiciare.
Prin Decizia nr. 3433 din 28 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul petentului împotriva sentinţei sus-menţionate, casată hotărârea instanţei şi desfiinţată rezoluţia atacată cu plângere, cu consecinţa trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de făptuitorul C.G., sub aspectul infracţiunii prevăzute art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Decizia instanţei de casare s-a întemeiat în esenţă pe constatarea că în cauză nu exista autoritate de lucru judecat, având în vedere că prin sentinţa anterioară a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 1015/210/2007, nu se procedase la o examinare pe fond a acuzaţiilor aduse intimatului, ci doar se menţinuse soluţia de neurmărire penală adoptată pe motivul neavizării cercetării penale a intimatului de către Ministerul Justiţiei.
După primirea dosarului în vederea reluării cercetărilor, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Prin rezoluţia din 30 martie 2009 a procurorului de caz s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva intimatului C.G. sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În cadrul actelor de urmărire efectuate în cauză a fost audiat învinuitul şi persoana vătămată M.I. şi au fost ataşate dosarele execuţionale la care se făcea referire în plângere.
Prin Rezoluţia nr. 191/P/2007 din 16 noiembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimatului executor judecătoresc, pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că materialul probator administrat nu confirma pretinsa exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către intimat.
Soluţia procurorului de caz a avut în vedere următoarea situaţie de fapt:
Prin Sentinţa civilă nr. 378/2000 a Judecătoriei Chişineu-Criş, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 207/2001 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă acţiunea în pretenţii formulată de petentul M.I. şi obligat pârâtul S.I. la plata sumei de 3500 mărci germane şi 2.999.500 ROL, cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Pe baza acestui titlu executor, petentul a solicitat executarea silită a debitorului S.I. la instanţa de executare a Judecătoriei Chişineu-Criş.
Cererea de executare silită a fost încuviinţată de instanţă, formându-se astfel Dosarul execuţional nr. 125/2001 al Judecătoriei Chişineu-Criş.
Dosarul în cauză a fost repartizat spre soluţionare intimatului C.G. care la acea dată îndeplinea funcţia de executor judecătoresc în cadrul instanţei.
După modificarea statutului executorilor judecătoreşti şi constituirea acestora în birouri profesionale, Dosarul execuţional nr. 125/2001 privind pe petent şi debitorul său a fost predat de intimat grefierului B.M. din cadrul Judecătoriei Chişineu-Criş.
Predarea-primirea dosarului execuţional s-a făcut pe bază de proces-verbal, operaţiunea efectuată având în vedere copia dosarului şi nu originalul care se afla la Tribunalul Arad.
Procesul-verbal dintre intimat şi grefierul instanţei a fost încheiat la data de 14 mai 2001.
Conform susţinerilor grefierului, Dosarul execuţional nr. 125/2001 ar fi din nou predat intimatului spre instrumentare, potrivit procesului-verbal din 28 mai 2008.
Verificările efectuate au stabilit însă că dosarul menţionat se afla la acea dată în arhiva Tribunalului Arad, în vederea soluţionării cererii de executare silită imobiliară şi înscrierea ipotecii convenţionale asupra imobilului din C.F., nr. top. X aparţinând debitorului S.I.
Dosarul execuţional fusese înaintat Tribunalului Arad pentru soluţionarea în apel a cererii de executare silită imobiliară şi înscrierea ipotecii execuţionale, cerere încuviinţată în primă instanţă prin încheierea din 8 martie 2001 a Judecătoriei Chişineu-Criş.
Încheierea pronunţată a fost atacată cu apel de către debitorul S.I., formându-se Dosarul civil nr. 1987/A/2001 al Tribunalului Arad.
Prin Decizia nr. 848 din 13 iunie 2001 a Tribunalului Arad a fost respins apelul debitorului împotriva încheierii de executare silită imobiliară şi înscrierea ipotecii execuţionale, dosarul instanţei de control judiciar, la care era ataşat şi Dosarul execuţional nr. 125/2001, fiind restituit Judecătoriei Chişineu-Criş la data de 31 octombrie 2001.
Ca urmare, procurorul de caz a constatat că nu exista nicio dovadă certă care să ateste predarea dosarului execuţional către intimat subsecvent datei la care acesta fusese restituit Judecătoriei Chişineu-Criş conform procesului-verbal din 14 mai 2001, reţinându-se că respectivul dosar nu putea fi din nou predat intimatului la data de 28 mai 2008, aşa cum se susţinuse de către grefierul B.M., având în vedere că primirea dosarului de la Tribunalul Arad avusese loc abia la data de 31 octombrie 2001.
Dosarul execuţional nr. 125/2001 nu a fost găsit în arhiva Judecătoriei Chişineu-Criş şi nici nu au putut fi stabilite împrejurările de fapt în care a avut loc dispariţia dosarului.
Din evidenţele ţinute de instanţa Judecătoriei Chişineu-Criş şi Tribunalul Arad rezulta că Dosarul execuţional nr. 125/2001 fusese trimis de judecătorie la Tribunalul Arad pentru a fi avut în vedere la soluţionarea Dosarului nr. 2911210/2007.
Obiectul respectivei cauze îl constituia apelul declarat de S.I. împotriva Sentinţei civile nr. 473 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Chişineu-Criş.
Cu ocazia verificărilor efectuate la sediul instanţei, s-a constatat că Dosarul execuţional nr. 125/2001 nu exista în materialitatea sa.
S-a mai constatat că despre acest dosar se făcea menţiune la înregistrările privind Dosarul nr. 110/2002.
Dosarul nr. 110/2002 avea tot natură execuţională şi privea titlul executor reprezentat de Sentinţa civilă nr. 741 din 8 noiembrie 2001 a Judecătoriei Chişineu-Criş, prin care petentul obţinuse obligarea la plată a debitorului S.I. pentru suma de 4000 mărci germane, dobânzi convenţionale aferente debitului principal, constatat prin Sentinţa civilă nr. 378/2000 şi în baza căreia se formase Dosarul execuţional nr. 125/2001.
În raport de situaţia de fapt expusă, procurorul de caz a concluzionat că intimatul nu era responsabil de neefectuarea actelor de executare în Dosarul execuţional nr. 125/2001 câtă vreme nu rezulta ca intimatul să fi fost desemnat să continue executarea silită, ulterior predării dosarului către grefa Judecătoriei Chişineu-Criş, după reorganizarea activităţii executorilor judecătoreşti, conform Legii nr. 188/2000.
Soluţia procurorului de caz a fost menţinută prin Ordonanţa nr. 1345/11/2/2009 din 4 ianuarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Nemulţumit de soluţiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanţă, solicitând desfiinţarea rezoluţiei de scoatere de sub neurmărire penală şi reluarea cercetărilor în cauză, invocându-se în principal caracterul incomplet al activităţilor desfăşurate de organele de urmărire penală în vederea stabilirii faptelor şi a conduitei intimatului pe parcursul instrumentării Dosarului execuţional nr. 125/2001.
Pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, prima instanţă a constatat că soluţia de neurmărire penală dispusă faţă de intimat este legală şi temeinică, procurorul de caz stabilind în mod corect starea de fapt, cu luarea în considerare a tuturor elementelor relevante sub aspectul acuzelor aduse intimatului, apreciindu-se corespunzător că intimatul nu era culpabil de dispariţia Dosarului execuţional nr. 125/2001 ori de neefectuarea actelor de executare în vederea recuperării creanţei prevăzute în titlul executor.
S-a arătat de către instanţă că Dosarul execuţional nr. 125/2001 nu a fost găsit în cursul urmăririi penale, iar intimatul nu putea fi făcut răspunzător de dispariţia dosarului, rezultând că după repartizarea iniţială efectuată în baza cererii de executare silită, dosarul fusese restituit de intimat la grefa Judecătoriei Chişineu-Criş.
Ca urmare, s-a arătat că în lipsa dosarului de executare silită nu se putea verifica modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către intimat.
De asemenea, s-a arătat că, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost posibilă o astfel de verificare, examinarea pe fond a cauzei prin prisma motivelor plângerii penale tot nu putea avea loc, existând impedimentul legal prevăzut de art. 10 lit. f) C. proc. pen., incident ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Totodată, au fost înlăturate şi criticile petentului vizând caracterul incomplet al activităţilor de urmărire penală, prin faptul neadministrării integrale a probelor menţionate în cuprinsul deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la neaudierea petentului, a debitorului S.I. şi a grefierului B.M., precum şi omisiunea efectuării unei confruntări între petent, apreciindu-se că respectivele probatorii nu erau relevante cauzei în contextul inexistenţei dosarului execuţional şi a celorlalte elemente care atestau că dosarul nu se aflase în instrumentarea intimatului după restituirea lui la grefa instanţei de executare.
În ceea ce priveşte reconstituirea dosarului execuţional dispărut, s-a reţinut că prin decizia de casare nu se stabilise o asemenea obligaţie în sarcina procurorului de caz.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul M.I.
Cererea de recurs a fost expediată pe adresa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 aprilie 2010.
În cuprinsul cererii formulate se arăta că hotărârea primei instanţe nu fusese comunicată petentului, deşi nici acesta şi nici avocatul său ales nu participaseră la dezbateri.
După termenul de dezbateri, pe baza informaţiilor publicate în sistemul E., petentul a luat cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauză, rezultând din dispozitivul hotărârii că instanţa se pronunţase în afara obiectului plângerii formulate, confirmând o altă rezoluţie decât cea atacată în cauză.
Ulterior, a fost emisă o comunicare, primită de petent la data de 21 aprilie 2010, cuprinzând încheierea din camera de consiliu din 16 aprilie 2010 care menţiona rectificarea minutei şi dispozitivului Sentinţei penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara în ceea ce priveşte actele procurorilor menţinute prin respingerea plângerii.
Se arăta că şi această încheiere de rectificare a dispozitivului sentinţei nu îndreptase eroarea cu privire la obiectul plângerii formulate, în dispozitivul încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţate de instanţă, menţionându-se în continuare un număr greşit de rezoluţie a procurorului decât cea care fusese atacată cu plângere, conform art. 2781 C. proc. pen.
S-a susţinut că neregularitatea existentă nu putea fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 195 C. proc. pen., constituind o greşeală de judecată şi nu o simplă eroare materială.
În raport de această situaţie, a fost invocată incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susţinându-se că motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii.
Totodată, în raport de aceeaşi împrejurare, referitoare la modul de redactare în conţinut a dispozitivului sentinţei, precum şi faptul rectificării lui ulterioare, s-a solicitat şi repunerea în termenul de recurs, conform art. 3853 alin. (2) cu referire la art. 364 alin. (1) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, au fost reiterate criticile privitoare la insuficienţa probatoriului din cursul urmăririi penale, susţinându-se că procurorul de caz nu a administrat toate probele necesare pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, nesocotind sub acest aspect şi îndrumările date prin decizia de casare în baza căreia a fost reluată cercetarea penală împotriva intimatului din cauză.
Examinând cauza în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Nulitatea hotărârii primei instanţe a fost invocată în raport de contradicţia existentă între motivarea soluţiei şi dispozitivul sentinţei, indicându-se în acest sens faptul menţionării în minută şi dispozitiv a altor acte procesuale decât cele atacate cu plângere la instanţă.
S-a arătat că redactarea greşită a dispozitivului sentinţei nu putea fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 195 C. proc. pen. şi că oricum respectiva greşeală nu fusese înlăturată de instanţă, încheierea de rectificare pronunţată în cauză menţionând în continuare un alt act al procurorului decât cel împotriva căruia se formulase plângerea de faţă.
Înalta Curte constată însă că neregularitatea invocată nu afectează validitatea hotărârii pronunţate în cauză, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Se reţine în acest sens că dispozitivul hotărârii primei instanţe constată expres soluţia de respingere a plângerii petentului, neexistând contradicţie între considerente şi dispozitivul sentinţei.
Considerentele sentinţei au fost redactate de o manieră clară şi cuprinzătoare, inclusiv sub aspectul etapelor pe care le-a parcurs plângerea penală şi soluţiile intermediare pronunţate în cauză, argumentaţia expusă în sprijinul soluţiei de respingere pe fond a plângerii, demonstrând neechivoc că nu a existat nicio eroare din partea instanţei cu privire la obiectul învestirii sale.
Hotărârea primei instanţe răspunde punctual criticilor formulate de petent şi în corelaţie cu actele de urmărire penală şi a celorlalte elementele care au condus la adoptarea soluţiei de către procuror, situaţie în care menţionarea în dispozitiv a altor acte procedurale decât cele efectiv examinate, în detalierea soluţiei de respingere a plângerii pronunţate, constituie o evidentă eroare materială în sensul art. 195 C. proc. pen., eroare ce poate fi îndreptată din oficiu sau la cererea persoanei interesate.
Deşi faptul constatat nu afectează valabilitatea hotărârii pronunţate, produce totuşi consecinţe sub aspectul termenului de declarare a căii de atac.
În speţă, cererea de recurs a fost formulată după expirarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 3853 C. proc. pen. (ultima zi de declarare a recursului fiind 24 octombrie 2010), întârzierea în declararea căii de atac fiind justificată de petent în raport de menţiunile greşit înscrise în minută şi dispozitivul sentinţei cu privire la actele procurorului atacate cu plângere.
Conform art. 364 C. proc. pen., recursul introdus după expirarea termenului prevăzut de legal este considerat ca fiind făcut în termen, dacă se constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Eroarea comisă cu ocazia redactării dispozitivului sentinţei, cât şi a încheierii de rectificare din 16 aprilie 2010 care, deşi a urmărit îndreptarea erorii iniţiale, a menţionat în continuare greşit datele referitoare la numărul şi felul actelor contestate de petent, a fost asimilată de instanţa de recurs cu o cauză temeinică de împiedicare în sensul art. 364 C. proc. pen., existând posibilitatea pentru petent de a nu înţelege exact soluţia pronunţată în plângere, având în vedere că la momentul trecerii în condică a soluţiei, inclusiv a încheierii rectificate nu erau redactate considerentele sentinţei spre edificare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte reţine că principala critică invocată în recurs se referă la caracterul incomplet al activităţilor de urmărire penală, susţinându-se că procurorul de caz nu ar fi administrat toate probele necesare în vederea stabilirii stării de fapt, considerând în mod greşit că intimatul nu este responsabil de nerecuperarea creanţei prevăzute în titlul executor.
Sub acest aspect, a fost menţionat refuzul organelor de urmărire penală de a se conforma dispoziţiilor stabilite prin decizia de casare în baza căreia au fost reluate cercetările în cauză, precum şi omisiunea de reconstituire a Dosarului execuţional nr. 125/2001 în vederea verificării modului de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către intimat.
Criticile formulate nu sunt întemeiate.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, soluţia de scoatere de sub urmărire penală dispusă faţă de intimat prin Rezoluţia nr. 191/P/2007 din 16 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a întemeiat pe constatarea că Dosarul execuţional nr. 125/2001 în legătură cu care se formulase plângerea penală nu s-a aflat în instrumentarea executorului judecătoresc, pentru a i se putea reproşa neîndeplinirea actelor de executare necesare recuperării creanţei deţinute de petent.
A rezultat că dosarul în cauză a fost iniţial repartizat spre soluţionare intimatului C.G. care, la data încuviinţării executării silite, îndeplinea funcţia de executor judecătoresc în cadrul Judecătoriei Chişineu-Criş.
După modificarea statutului executorilor judecătoreşti şi constituirea acestora în birouri profesionale, dosarul execuţional a fost predat de intimat grefierului B.M. din cadrul Judecătoriei Chişineu-Criş.
Predarea-primirea dosarului execuţional s-a făcut pe bază de proces-verbal, operaţiunea efectuată având în vedere copia dosarului şi nu originalul care se afla la Tribunalul Arad.
Procesul-verbal dintre intimat şi grefierul instanţei a fost încheiat la data de 14 mai 2001.
Nu există dovezi sau alte elemente de fapt care să ateste că, ulterior încheierii procesului-verbal din 14 mai 2001, dosarul execuţional ar fi fost din nou predat spre instrumentare intimatului, dimpotrivă, celelalte împrejurări de fapt demonstrând că dosarul s-a aflat în custodia instanţelor, ataşat la alte dosare având ca obiect soluţionarea unor cereri conexe.
Dosarul execuţional nu a mai fost găsit în arhiva instanţelor, pierderea putând fi explicată de o eventuală eroare de manipulare şi neefectuarea menţiunilor necesare în registrele de evidenţă ale instanţei.
În aceste condiţii, reţinând că dosarul execuţional nu a fost repartizat spre instrumentare intimatului şi că acesta nu putea fi făcut responsabil de neefectuarea actelor de executare necesare recuperării creanţei prevăzute în titlul executor, nu era necesară completarea activităţilor de urmărire penală în sensul menţionat de recurentul petent.
Din acelaşi motiv, nu poate fi primită nici critica formulată în legătură cu nerespectarea îndrumărilor stabilite prin decizia instanţei de casare, în condiţiile în care soluţia instanţei de recurs nu a avut în vedere situaţia dispariţiei dosarului de executare, aspect ce a rezultat ulterior reluării cercetărilor în cauză, iar activităţile de urmărire penală menţionate în considerentele deciziei erau menite să lămurească examinarea pe fond a plângerii penale.
Se constată astfel că în raport de ansamblul faptic rezultat din verificările efectuate de procurorul de caz nu era necesară administrarea altor probatorii, reconstituirea dosarului execuţional neinteresând soluţia pronunţată în cauză câtă vreme s-a stabilit că intimatul nu fusese învestit cu instrumentarea dosarului.
Toate aceste elemente au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă care prin hotărârea pronunţată în cauză a confirmat soluţia de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public faţă de intimat.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. I lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză şi va dispune obligarea recurentului petent M.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.I. împotriva Sentinţei penale nr. 97 PI din 12 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 octombrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 1875/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
