ICCJ. Decizia nr. 2132/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2132/2010
Dosar nr.1860/117/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 516/2009 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia penală, s-a dispus - în conformitate cu dispoziţiile art. 103 C. pen.,
Luarea măsurii educative a libertăţii supravegheate pe timp de un an faţă de inculpatul minor V.N., pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
A fost încredinţată către V.A. şi V.E. exercitarea supravegherii minorului şi li s-a pus în vedere îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra acestuia şi de a înştiinţa instanţa pentru cazul în care minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit o nouă faptă prevăzută de legea penală.
S-a stabilit ca pe perioada executării măsurii educative a libertăţii supravegheate, inculpatul minor să nu intre în contact cu partea vătămată A.A.
S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor comportării sale. Cu privire la măsura educativă luată împotriva inculpatului minor, a fost înştiinţată Şcoala generală Mera din judeţul Cluj.
S-a luat act că partea vătămată, prin reprezentant legal, nu a formulat pretenţii civile în cauză.
Nu au fost acordate din oficiu daune morale către partea vătămată minoră.
A fost obligat inculpatul minor la 700 RON, cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt că într-una din zilele de la sfârşitul lunii iunie sau iulie 2008, inculpatul V.N., minor în vârstă de 14 ani, a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată A.A., minor în vârstă de 9 ani, prin exercitarea unor acte de constrângere fizică şi psihică şi profitând, totodată, de imposibilitatea victimei de a-şi exprima voinţa.
Consumarea faptei a avut loc pe terenul de fotbal din localitatea Mera, judeţ Cluj, la iniţiativa făptuitorului E.A. - minor sub 14 ani, care în acea zi se afla împreună cu inculpatul şi partea vătămată.
După ce toţi trei au fumat câte o ţigară, E.A. i-a cerut părţii vătămate să întreţină un act sexual oral, sub ameninţarea că le va spune părinţilor că a fumat.
Deşi partea vătămată a refuzat, E.A. a prins-o cu mâinile de păr şi a forţat-o să întreţină actul sexual oral.
Inculpatul V.N. se afla în imediata apropriere, de unde a privit cele întâmplate.
După aceasta, în momentele următoare, procedând în acelaşi mod, inculpatul a întreţinut la rândul său un act sexual oral cu partea vătămată. În tot acest timp, partea vătămată era foarte speriată şi plângea. După consumarea evenimentelor, E.A. a ameninţat partea vătămată să nu povestească nimănui despre cele întâmplate.
În perioada următoare, partea vătămată a vomitat de mai multe ori, consultul de specialitate efectuat, concluzionând în sensul inexistenţei unei afecţiuni medicale evidente.
În cele din urmă, partea vătămată a povestit mamei sale despre cele întâmplate şi a beneficiat de tratament şi consiliere psihologică din partea unui medic specialist în psihiatrie pediatrică.
Partea vătămată a fost şi internată la Spitalul Clinic de Copii - Clinica de psihiatrie pediatrică Cluj-Napoca, în intervalul 6 august - 8 august 2008, cu diagnostic de reacţie acută la stres, tulburare hiperkinetică, cu deficit de atenţie, amigdalită acută pultacee, fiindu-i recomandată consiliere individuală.
La data de 11 august 2008, organele de poliţie au fost sesizate de B.A.M.I. - mama părţii vătămate, cu privire la comportamentul infracţional desfăşurat de inculpat şi făptuitorul E.A., declanşându-se astfel cercetările din prezenta cauză.
Prin Raportul psihologic din 19 noiembrie 2008 întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului - Centrul Judeţean de Intervenţie pentru Copilul Abuzat din cadrul Consiliului Judeţean Cluj, a rezultat că partea vătămată dezvolta emoţii negative disfuncţionale, cu sentimente de ruşine, frică, debusolare şi anxietate, specifice victimelor abuzului sexual, recomandându-se consilierea mamei şi a copilului în vederea depăşirii traumei.
În drept, fapta inculpatul minor V.N. a fost încadrată în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), forma agravată de infracţiune fiind atrasă de comiterea violului de două persoane împreună şi asupra unui minor în vârstă de 9 ani.
La alegerea categoriei şi felul sancţiunii de drept penal, s-a ţinut seama de gravitatea şi împrejurările de săvârşire a faptei, precum şi de vârsta şi celelalte date ce caracterizează persoana inculpatului, aşa cum acestea au fost evidenţiate prin referatul de evaluare psiho-socială efectuat în cauză de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj.
S-a reţinut astfel că inculpatul nu primise o educaţie pe teme sexuale din partea mamei, părinte de care era mai ataşat sufleteşte, şi nici nu fusese interesat să obţină asemenea cunoştinţe din vizionarea de filme sau emisiuni educative ori din discuţiile cu colegii de şcoală.
De asemenea, a rezultat că inculpatul nu conştientizase gravitatea şi urmările faptei la momentul comiterii acesteia, neavând reprezentarea consecinţelor produse asupra psihicului părţii vătămate, iar ulterior evenimentelor, s-a temut exclusiv de reacţia tatălui şi corecţia fizică ce îi va fi aplicată.
În urma evaluării tuturor datelor cauzei, prima instanţă a concluzionat în sensul că atât inculpatul, cât şi partea vătămată, au fost victimele unei împrejurări nefericite, lipsa de pregătire şi educaţie corespunzătoare, curiozitatea copilărească şi iresponsabilitatea specifică vârstei, constituind factorii care au putut influenţat comiterea faptei.
Totodată, s-a arătat că ambele părţi implicate în evenimente au fost marcate de urmările faptei.
Pe baza acestor elemente, prima instanţă a considerat că pentru corijarea comportamentului infracţional era suficientă aplicarea măsurii educative a libertăţii supravegheate prevăzute de art. 103 C. pen., având în vedere şi vârsta minorului şi comportarea sa generală anterioară, dar şi faptul că în mediul familial se putea asigura o mai bună recuperare a minorului.
Sub aspectul laturii civile, s-a luat act că partea vătămată A.A., prin reprezentant legal, nu a formulat pretenţii de la inculpat, iar în contextul circumstanţelor cauzei, cu referire la consecinţele şi traumele suferite de ambele părţi implicate în evenimente, s-a apreciat că nu era necesară acordarea din oficiu a unei eventuale despăgubiri morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând sub aspectul greşitei individualizări a sancţiunii aplicate pentru inculpat şi a rezolvării date în latura civilă a procesului penal.
S-a arătat că măsura educativă dispusă în cauză nu era aptă să asigure reeducarea şi reinserţia socială a inculpatului, având în vedere periculozitatea socială a acestuia, demonstrată de gravitatea faptei în sine, de vârsta şi urmările produse asupra părţii vătămate, precum şi de conduita nesinceră avută în proces, inculpatul susţinând că nu ar fi exercitat acte de constrângere asupra părţii vătămate în vederea comiterii faptei.
În raport de aceste elemente, s-a arătat că era necesară aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, sancţiune penală de natură a asigura şi contactul inculpatului cu persoane specializate din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj, având în vedere că tocmai lipsa de supraveghere din partea părinţilor şi de interes în formarea unei educaţii corespunzătoare au constituit cauzele comportamentului infracţional.
De asemenea, a fost criticată şi neacordarea din oficiu a unei despăgubiri morale către partea vătămată A.A., având în vedere consecinţele produse asupra sănătăţii victimei prin fapta ilicită a inculpatului şi dispoziţiile art. 17 alin. (3) C. proc. pen., care obligă la repararea din oficiu a pagubei, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu.
Prin Decizia penală nr. 21/A/2010 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză şi menţinută în integralitate sentinţa primei instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanţă asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în cauză.
De asemenea, s-a constatat că activitatea infracţională desfăşurată în cauză a fost corespunzător încadrată juridic, fapta reţinută în sarcina inculpatului constituind infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen.
Sub acest aspect, s-a arătat că era lipsită de relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, împrejurarea că inculpatul nu exercitase în mod nemijlocit acte de violenţă asupra părţii vătămate, din probele administrate în cauză rezultând că inculpatul acţionase subsecvent violenţelor exercitate de făptuitorul E.A. şi profitând de respectiva constrângere.
Tot astfel, instanţa de apel de apel a constatat că şi alegerea sancţiunii de drept penal se realizase cu respectarea criteriilor speciale de individualizare prevăzute de art. 100 C. pen.
S-a arătat în acest sens că măsurile educative au prioritate în aplicare şi că pedeapsa pentru minori apare justificată numai dacă se apreciază, pe baza datelor particulare ale cauzei şi în corelaţie cu criteriile speciale de individualizare, că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
În aceste coordonate, s-a apreciat că prima instanţă evaluase corespunzător periculozitatea socială a inculpatului şi stabilise întemeiat că acesta să execute măsura educativă a libertăţii supravegheate, în condiţiile şi cu restricţiile prevăzute de art. 103 C. pen., având în vedere gravitatea relativ redusă a faptei săvârşite, starea fizică a inculpatului, dezvoltarea psihică şi morală şi comportarea sa anterioară.
A fost înlăturată susţinerea parchetului vizând pretinsul dezinteres al părinţilor în educarea corespunzătoare a minorului, arătându-se că lipsa de preocupare manifestată pentru dobândirea unei educaţii sexuale din partea minorului se datorase percepţiei justificate de problemele de sănătate ale minorului şi a vârstei sale, considerat prea mic pentru o asemenea educaţie.
Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că prima instanţă se pronunţase cu privire la cererea de acordare din oficiu a daunelor morale, apreciind că nu existau motive care să justifice obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri morale.
S-a arătat că dispoziţiile art. 17 alin. (3) C. proc. pen. nu erau aplicabile cauzei, având în vedere că, în speţă, partea vătămată, prin reprezentant legal, precizase expres că nu formulează pretenţii civile de la inculpat.
Or, conform textului de lege enunţat, repararea din oficiu a pagubei se face în cazul în care nu există cerere de constituire ca parte civilă, nu şi în situaţia în care persoană vătămată îşi manifestă dreptul de opţiune şi refuză să solicite daune de pe urma infracţiunii.
În plus, s-a arătat că şi în ipoteza în care s-ar fi stabilit plata unei despăgubiri, demersul instanţei era inutil şi fără finalitate, partea vătămată neputând fi obligată să accepte şi să primească daunele acordate de instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a fost reiterată critica referitoare la greşita alegere a sancţiunii aplicabile inculpatului, arătându-se că raportat la gravitatea infracţiunii, vârsta şi urmările cauzate asupra sănătăţii părţii vătămate şi a efectelor produse de comiterea faptei în comunitate şi în rândul colegilor de şcoală, precum şi conduita nesinceră a inculpatului, care nu a recunoscut exercitarea actelor de constrângere asupra victimei, măsura educativă dispusă de prima instanţă şi confirmată în apel, era prea blândă şi insuficientă pentru reeducarea inculpatului minor.
De asemenea, a fost reluată şi susţinerea privitoare la carenţele constatate în educaţia inculpatului şi faptul că acestea erau imputabile părinţilor, invocându-se şi sub acest aspect caracterul inadecvat al măsurii educative dispuse în caz.
Examinând cauza în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Aşa cum bine a subliniat instanţa de prim control judiciar, în sancţionarea minorului care răspunde penal, măsurile educative au prioritate în aplicare, recurgerea la pedeapsă fiind justificată doar pentru cazurile în care se constată că luarea unei măsuri educative nu ar fi suficientă pentru corijarea comportamentului infracţional.
În acest sens, prin dispoziţiile art. 100 C. pen., se prevede că la alegerea sancţiunii - măsură educativă sau pedeapsă, trebuie să se ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, de comportarea şi de condiţiile în care a fost crescut şi a trăit şi de alte elemente de natură să caracterizeze persoana acestuia.
În speţă, toate aceste criterii legale au fost corespunzător valorificate de instanţe, rezultând că la alegerea şi individualizarea sancţiunii aplicate s-a ţinut deopotrivă seama de gravitatea faptei comise şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
S-a arătat că numai gravitatea faptei în sine nu justifică aplicarea unei pedepse, având în vedere şi împrejurările concrete în care inculpatul a acţionat.
S-a reţinut în acest sens că iniţiativa infracţională a aparţinut făptuitorului E.A. şi că tot acesta exercitase în mod direct şi actele de constrângere asupra victimei.
De asemenea, s-a arătat că lipsa de experienţă, curiozitatea copilărească şi iresponsabilitatea specifică vârstei au constituit principala cauză a evenimentelor.
S-a mai arătat şi că inculpatul nu conştientizase gravitatea şi urmările faptei, aşa cum rezulta din referatul de evaluare întocmit în cauză.
Pe de altă parte, s-a ţinut seama de starea fizică a inculpatului, cu grave probleme de sănătate, diagnosticat de la vârsta de 7 ani cu artrită juvenilă la ambele membre inferioare şi la membrul superior stâng, având un grav handicap locomotor până în anul 2006.
Tot astfel, prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză s-a stabilit că inculpatul, în vârstă de 15 ani la data comiterii faptei, prezenta tulburare de conduită socializată, enurezis nocturn, artrită psoriazică şi intelect de limită.
S-a reţinut deopotrivă că inculpatul manifestase în general o conduită corespunzătoare în comunitate, iar după comiterea faptei prezenta un mai mare interes pentru frecventarea şi finalizarea cursurilor gimnaziale.
Şi în opinia Înaltei Curţi, toate aceste elemente, atent examinate de ambele instanţe, justifică concluzia că măsura educativă dispusă în cauză este mai indicată şi de natură a asigura reeducarea inculpatului.
Ca urmare, va fi înlăturată solicitarea parchetului privind aplicarea unei sancţiuni penale împotriva inculpatului, având în vedere, pe de o parte, gravitatea faptei comise şi gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală a inculpatului, iar pe de altă parte, faptul că acesta poate beneficia în prezent de o educaţie corespunzătoare din partea părinţilor, referatul de evaluare întocmit în cauză explicând motivele pentru care nu se considerase necesar în familie ca minorul să dobândească şi o educaţie sexuală.
În raport de cele arătate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj privind pe intimatul inculpat V.N.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva Deciziei penale nr. 21/A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat V.N., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 mai 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 4132/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2137/2010. Penal → |
|---|
