ICCJ. Decizia nr. 2154/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2154/2010
Dosar nr. 4672/1/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 mai 2010 s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, verificarea, în raport cu dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen. a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului S.B.C., trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Prin încheierea din 14 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (1210/2010), în temeiul art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului, iar în baza art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. a menţinut-o.
Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În termen legal, inculpatul S.B.C. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate, susţinând că a atacat încheierea prin care s-a menţinut starea sa de arest, întrucât o consideră nelegală şi netemeinică, arătând că judecătorul fondului a făcut o analiză amplă a probelor şi actelor din cauză, fără a se limita la măsura arestării preventive.
A mai arătat că motivele reţinute de judecător sunt străine de natura pricinii, acesta făcând inclusiv analiza pericolului social concret pentru ordinea publică, susţinând incidenţa dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
A considerat că instanţa, potrivit dispoziţiilor art. 3001 cu referire la art. 160b C. proc. pen. ar fi trebuit să se limiteze la a analiza legalitatea şi temeinicia arestării preventive, urmând a observa dacă temeiurile avute în vedere la luarea acesteia impun privarea de libertate în continuare a sa.
A mai afirmat că nu trebuia să fie analizată fapta şi probele din dosar, apreciind că s-a comis o confuzie între măsura arestării preventive şi pedeapsa ce trebuia să-i fie aplicată pentru fapta săvârşită.
În acest sens a susţinut că măsurile preventive sunt luate pentru a împiedica inculpatul de a se sustrage de la urmărire, cercetare sau judecată, arestarea preventivă fără a se transforma într-o pedeapsă anticipată, jurisprudenţa C.E.D.O. statuând că nu este permis instanţelor menţinerea inculpaţilor în arest preventiv ca pedeapsă provizorie.
Faţă de cele susţinute a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, potrivit dispoziţiilor art. 139, art. 145 sau art. 1451 C. proc. pen.
A mai arătat că împotriva sa a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 254 C. pen. realizată prin „non refuz", respectiv că de patru ori a acceptat promisiunea de bani sau mită din partea denunţătorului, în sensul că nu a refuzat-o, ulterior termenii prin care a fost definită săvârşirea infracţiunii devenind antagonici.
A mai susţinut că varianta normativă a „non refuzului" este ajuridică, astfel că în noul C. pen. ea nici nu mai există, dispoziţiile art. 248 fără a o mai prevede.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.
Art. 148 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Cu referire la motivele de recurs invocate, se reţine că instanţa de fond, la 14 mai 2010 a constatat că nu au intervenit împrejurări noi care să modifice temeiurile care au determinat iniţial arestarea preventivă a inculpatului.
Astfel, se reţine că inculpatul S.B.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În această ordine de idei, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nus-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenţa acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei, precum şi de limitele de pedeapsă prevăzute de lege.
De asemenea, s-a mai constatat că se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului penal, în scopul administrării tuturor probelor şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea aflării adevărului, cauza fiind într-un stadiu incipient, la instanţa de fond, nefiind încheiată cercetarea judecătorească.
În acest context, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi faptul că până în prezent a fost pronunţată o hotărâre în cauză.
Nu în ultimul rând s-a avut în vedere vătămarea adusă relaţiilor sociale, împrejurarea că inculpatul era ofiţer de poliţie judiciară în cadrul I.G.P.R, organ al statului care prin însăşi calitatea şi funcţia pe care o deţinea avea obligaţia de a apăra valorile sociale, de a respecta şi apăra ordinea de drept şi de a preveni, descoperi şi sancţiona orice încălcare a legii penale, astfel că, instanţa, constatând legală şi temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul S.B.C., a dispus menţinerea acesteia.
Cât priveşte cererea privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, se constată că în cauză temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciindu-se că lăsarea în libertate, prin înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi localitatea, ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, pentru toate considerentele anterior arătate.
Ca atare, încheierea pronunţată la 14 mai 2010 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul S.B.C. nefiind fondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.B.C. împotriva încheierii din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 4158/2/2010 (nr. 1210/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3840/2010. Penal. Revocarea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 3848/2010. Penal → |
|---|
