ICCJ. Decizia nr. 2182/2010. Penal. Prelungirea duratei arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale (art. 156 şi următoarele C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2182/2010
Dosar nr. 2605/105/2010
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.
S-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii A.I. (fiul lui G. şi al lui L.), A.G. (fiul lui G. şi al lui L.), Z.G.C. (fiul lui G. şi al lui I.), C.G.L. (fiul lui G. şi al lui S.), A.R.G. (fiul lui G. şi al lui C.), N.N. (fiul lui B. şi al lui M.), I.V.V. (fiul lui I. şi al lui F.), B.G.C. (fiul lui A. şi al lui E.), D.C.A. (fiul lui M. şi al lui G.), P.D. (fiul lui D. şi al lui E.), S.A. (fiul lui V. şi al lui V.), G.A.S. (fiul lui A. şi al lui N.), G.P.N. (fiul lui A. şi al lui N.), Z.D.A. (fiul lui N. şi al lui A.) - în prezent toţi aflaţi în Arestul I.p.j. Prahova.
A obligat pe recurenţii inculpaţii A.I., Z.G.C., C.G.L., A.R.G., N.N., I.V.V., S.A., G.A.S., G.P.N. şi Z.D.A. la plata câte unei sume de 50 lei cheltuieli judiciare către stat şi pe A.G., B.G.C., D.C.A. şi P.D. la plata câte unei sume de 150 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 100 lei onorariu apărător din oficiu, ce se va avansa din fondurile M.J. în contul Baroului Prahova.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că art. 155 şi art. 156 C. proc. pen. intitulate marginal "prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale" şi „propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale" prevăd condiţiile în care instanţa poate dispune prelungirea duratei arestării preventive şi procedura privind această solicitare făcută de procuror în cursul urmăririi penale.
Prelungirea măsurii arestării preventive se referă doar la faza urmăririi penale, întrucât, în faza judecăţii intervine o altă instituţie juridică pentru prelungirea duratei arestării preventive, respectiv menţinerea arestării conform art. 3001 şi art. 3002 C. proc. pen.
Recurenţii ce au ridicat excepţia au considerat că urmărirea penală a luat sfârşit deoarece procurorul le-a prezentat materialul de urmărire penală şi deci nu mai poate solicita prelungirea arestării preventive, iar pe de altă parte că, sesizarea instanţei în vederea prelungirii trebuie să se facă după verificarea de către conducătorul parchetului, astfel cum cer dispoziţiile art. 23 şi art. 132 din Constituţia României.
Curtea a considerat în primul rând că inculpaţii nu se referă la aspectul că textele C. proc. pen. (art. 155 şi art. 156) nu ar fi conforme cu Constituţia României, ci că normele procedurale nu prevăd că procurorul de caz trebuie să obţină acordul conducătorului ierarhic în privinţa legalităţii şi temeiniciei propunerii de prelungire, aşa cum se prevede pentru rechizitoriu în art. 264 alin. (3) C. proc. pen. şi în acest fel se încalcă art. 132 din Constituţia României.
S-a considerat că recurenţii doresc ca prin controlul de neconstituţionalitate prevăzut de art. 303 C. proc. pen. să se obţină constatarea că este necesară o intervenţie legislativă pentru introducerea unor prevederi procedural penale, ceea ce nu este admisibil.
Un alt doilea aspect, dar tot de lacună legislativă, în opinia recurenţilor, este faptul că art. 155 C. proc. pen. încalcă art. 23 din Constituţia României, deoarece după prezentarea materialului de urmărire penală, urmărirea penală s-a terminat şi deci procurorul nu mai poate face o propunere de prelungire a duratei arestării preventive.
Aceste susţineri au fost apreciate ca fiind aspecte ce ţin de interpretarea normelor procesuale şi nu ridică o problemă de constituţionalitate.
Urmărirea penală ca fază a procesului penal are ca moment de plecare începerea urmăririi penale (prin actele prevăzute de lege - art. 228 şi urm C. proc. pen.), iar ca moment de final desesizarea organelor de urmărire penală printr-o soluţie adoptată de procuror, respectiv trimiterea în judecată prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea cauzei. Terminarea urmăririi penale nu înseamnă şi epuizarea urmăririi penale ca fază a procesului penal, ci doar terminarea urmării penale de către organul de cercetare penală sau de către procuror.
Art. 155 alin. (1) C. proc. pen. prevede că prelungirea duratei arestării preventive se face în cursul urmăririi penale, înţelegând prin aceasta că urmărirea penală, ca fază a procesului penal, nu s-a încheiat, întrucât, în caz contrar, dacă s-a emis rechizitoriu şi a fost sesizată instanţa, prelungirea duratei arestării preventive este făcută obligatoriu de către instanţă conform procedurii prevăzute de art. 3001 C. proc. pen.
Dar, până la epuizarea fazei de urmărire penală, procurorul este suveran în a decide, atunci când consideră necesar, dacă sesizează instanţa pentru prelungirea arestării preventive.
Astfel, cauza se află tot în faza urmăriri penale, deoarece nu s-a adoptat de către procuror una din soluţiile arătate mai sus (trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea).
Curtea a apreciat că aspectul invocat de recurenţi în sensul că procurorul nu mai poate solicita prelungirea duratei arestării preventive este o chestiune ce ţine de interpretarea normelor procesual penale şi nu ridică o problemă de constituţionalitate, mai ales faţă de prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţia României, aşa cum s-a invocat.
În ceea ce priveşte fondul încheierii criticate, Curtea a constatat că aceasta este legală şi temeinică.
Potrivit art. 155 alin. (1) C. proc. pen., arestarea inculpaţilor dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
În legătură cu temeiurile arestării preventive, respectiv îndeplinirea cerinţelor prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea a constatat că tribunalul a constatat în mod corect că acestea există şi impun în continuare privarea inculpaţilor de libertate.
Astfel, tribunalul a arătat în mod pertinent faţă de fiecare inculpat care sunt probele din care rezultă presupunerea rezonabilă că ei au comis infracţiunile de care sunt acuzaţi.
În ceea ce priveşte starea de arest a inculpaţilor s-a considerat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă există şi impun în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva încheierii din 21 mai 2010, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii numai în ceea ce priveşte soluţia privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.
În motivele de recurs recurenţii inculpaţi au invocat:
- încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în sensul că instanţa de fond nu a acordat cuvântul tuturor inculpaţilor pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la excepţia invocată.
- nerespectarea termenului de soluţionare a recursului prevăzut de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, din culpa instanţei de fond, încheierea fiind redactată cu întârziere.
- în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta fiind formulată de persoane care aveau calitatea de părţi în procesul penal, iar pe de altă parte nu există o decizie anterioară a Curţii Constituţionale care să vizeze neconstituţionalitatea prevederilor invocate.
- soluţia dispusă încalcă dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa s-a subrogat în drepturile Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România.
- nelegalitatea încheierii rezultă şi din motivarea acesteia, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională verifică neconstituţionalitatea unor prevederi dintr-o lege care încalcă nu numai dispoziţiile constituţionale ci şi principiile consacrate prin Constituţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile inculpaţilor prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., le constată fondate pentru următoarele considerente.
Din multitudinea susţinerilor din motivele de recurs invocate de către recurenţi, Înalta Curte apreciază că se detaşează unul care impune a fi analizat prioritar în raport cu celelalte motive de recurs, cel prevăzut de art. 3859 pct. 19 C. proc. pen., respectiv judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat.
În cadrul democratic constituţional, statul român este organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea judecătorească se exercită - potrivit art. 1 din Legea nr. 304/2004 - de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. Puterea judecătorească trebuie să-şi desfăşoare activitatea în consonanţă şi în limitele pe care dispoziţiile constituţionale şi legea organică le-o conferă. Conform art. 124 alin. (2) din Constituţie „justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi". Astfel, există exces de putere atunci când o instanţă judecătorească, prin hotărârea sa excede atribuţiilor pe care legea i le-a acordat.
Cazurile de exces de putere sunt restrânse, printre acestea figurând şi preluarea de către o instanţă judecătorească a atribuţiilor Curţii Constituţionale.
Printre atribuţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie figurează şi aceea înscrisă la lit. d) potrivit căreia Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
În pofida acestui text constituţional, Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 21 mai 2010 a soluţionat în mod greşit excepţia de neconstituţionalitate invocată de către o parte din inculpaţi (a respins excepţia de neconstituţionalitate, în loc să respingă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată).
În cauză nu poate fi vorba de o eroare materială, atâta timp cât şi în considerentele încheierii, instanţa respinge excepţia şi nu cererea de sesizare. Această atribuţie revine Curţii Constituţionale care se pronunţă cu privire la constituţionalitatea/neconstituţionalitatea unei prevederi.
Numai admiterea unei excepţii şi constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege face ca soluţia Curţii Constituţionale să fie opozabilă erga omnes, ceea ce face imposibilă o nouă verificare a textului de lege constatat neconstituţional, împrejurare în care instanţa ar putea să respingă excepţia invocată.
Or, în cauză textul de lege invocat nu a fost declarat neconstituţional. Dacă prin deciziile Curţii Constituţionale s-a constatat constituţionalitatea unui text de lege nu există niciun impediment ca împotriva aceloraşi texte să se formuleze noi excepţii, situaţie în care instanţa este obligată să înainteze cererea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor legale contestate care au legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Instanţa nu a analizat cererea din prisma acestor dispoziţii, nerespingând-o ca neavând legătură cu cauza, ci a analizat excepţia şi a considerat-o inadmisibilă.
Faţă de aceste considerente, acest caz de casare poate fi considerat un caz de încălcare a legii de procedură penală, de nulitate absolută, căci trecerea în domeniul altei puteri în stat înseamnă şi o depăşire a competenţei materiale şi personale a unei instanţe judecătoreşti, constituind o depăşire a competenţei prevăzute de lege.
În baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursurile inculpaţilor, va casa în parte încheierea de şedinţă din 21 mai 2010 şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa urmând să se pronunţe asupra acestei cereri cu sesizarea Curţii Constituţionale cu respectarea dispoziţiilor legale, prevăzute de Legea nr. 47/1992.
La rejudecarea cererii vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate de către inculpaţi, privind această cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii A.I., A.G., Z.G.C., C.G.L., A.R.G., N.N., I.V.V., B.G.C., D.C.A., P.D., S.A., G.A.S., G.P.N. şi Z.D.A. împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 2605/105/2010.
Casează în parte încheierea recurată şi trimite cauza spre rejudecare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale la Curtea de Apel Ploieşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A.G., C.G.L., A.R.G., I.V.V., B.G.C., D.C.A., P.D. şi Z.D.A. şi suma de câte 25 lei reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor A.I., Z.G.C., N.N., S.A., G.A.S. şi G.P.N. se vor plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 2195/2010. Penal → |
|---|
