ICCJ. Decizia nr. 2184/2010. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2184/2010
Dosar nr. 4777/1/2010
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1624/36/2009, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea inculpaţilor C.A. şi C.M., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (1) C. pen.
În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, dispusă faţă de inculpatul C.A. prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 868/2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii C.A. şi C.M. împotriva Sentinţei penale nr. 328 din 3 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3753/118/2008 a reţinut următoarele:
I. La termenul din data de 20 mai 2010, inculpaţii C.A. şi C.M. au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (1) C. pen.
În motivarea cererii inculpaţii au arătat că dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. pen. încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi, art. 26 din Constituţie privind viaţa intimă, familială şi privată, dispoziţiile art. 45 din Constituţie privind accesul liber al persoanei la o activitate economică, precum şi dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie privind prezumţia de nevinovăţie, dispoziţiile art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei şi dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie privind instanţele judecătoreşti.
Astfel, s-a susţinut că la momentul în care au fost incriminate faptele de prostituţie şi proxenetism în Codul penal din anul 1968, acesta reprezenta şi îndeplinirea obligaţiei asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la Convenţia privind reprimarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării acestora, se aveau în vedere anumite principii şi context, oglindit în preambulul acesteia, şi anume: prostituţia şi răul care o însoţeşte, traficul de fiinţe umane în vederea prostituării sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi comunităţii.
La 55 de ani de la acest moment, nu se poate trece cu vederea că în ţări membre ale Uniunii Europene, ca Belgia, Germania sau Franţa, prostituţia se practică în mediu instituţionalizat, iar atâta timp cât persoanele care s-au prostituat la îndemnul sau folosul inculpatului puteau să dispună singure de ele însele, dar în mod liber şi deliberat, acţionează în sensul practicării prostituţiei, nu se justifică incriminarea infracţiunii de proxenetism, încălcându-se dispoziţiile art. 16, 26 şi 45 din Constituţie.
De asemenea, art. 329 alin. (1) C. pen. încalcă prezumţia de nevinovăţie [art. 23 alin. (11) - până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată], dispoziţiile constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei [art. 124 alin. (1) - justiţia se înfăptuieşte în numele legii] şi referitoare la instanţele judecătoreşti [art. 126 alin. (1) - justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege], atâta timp cât în conţinutul infracţiunii se face vorbire de practicarea prostituţiei, dar nu face vorbire în acelaşi conţinut, având în vedere textele constituţionale enunţate, la condiţia ca infracţiunea de prostituţie, prin raportare la care este definit proxenetismul, să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.
Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 au susţinut că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului încalcă dispoziţiile constituţionale prev. de art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi prev. de art. 126 alin. (1) din Constituţie, privind instanţele judecătoreşti.
S-a precizat că sunt încălcate prevederile de mai sus, în contextul în care la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 se prevede: persoana supusă traficului de persoane, care a săvârşit, ca urmare a exploatării sale, infracţiunea de prostituţie sau cerşetorie, nu se pedepseşte pentru aceste infracţiuni. Deci, se înţelege că legiuitorul a înţeles să menţioneze în cuprinsul legii şi această dispoziţie legală de la art. 20 alin. (1), tocmai pentru a apăra de răspunderea legii, victimele care au comis infracţiunea de prostituţie, referindu-se în concret la această stare de fapt. În situaţia în care victimele susţin că au fost obligate sau li s-a înlesnit practicarea prostituţiei, înseamnă - în contextul în care legea face referire expres la aceasta - că au săvârşit infracţiunea de prostituţie prevăzută de art. 329 C. pen.
În situaţia în care nu există o hotărâre judecătorească care să constate că persoanele supuse traficului de persoane au comis infracţiunea de prostituţie şi ulterior să fie absolvite de tragerea la răspundere penală, deoarece nu au fost supuse exploatării în această modalitate, apreciază că se încalcă prezumţia de nevinovăţie prev. de art. 23 alin. (11) din Constituţie şi dispoziţiile constituţionale referitoare la instanţele judecătoreşti prev. de art. 126 alin. (1) din Constituţie în legătură cu persoana care este acuzată că a traficat în sensul art. 12 din Legea nr. 678/2001.
Analizând cererea formulată de inculpaţi, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Potrivit art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial; nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Excepţia invocată de inculpaţi vizează dispoziţii din două legi în vigoare, care nu au fost anterior declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională, a fost invocată în faţa instanţei judecătoreşti, însă nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura pe care trebuie să o aibă excepţia invocată cu soluţionarea cauzei.
Inculpaţii au invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (1) C. pen. şi au indicat textele din Constituţie care ar fi încălcate de cele două dispoziţii vizate prin excepţia de neconstituţionalitate. Aparent, între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei există o legătură, în condiţiile în care sunt menţionate chiar textele de lege care incriminează infracţiunile pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă.
Simpla invocare a neconstituţionalităţii textelor de lege ce incriminează infracţiunile deduse judecăţii şi indicarea unor texte din Constituţie, presupus a fi încălcate, nu este suficientă pentru a aprecia îndeplinită condiţia privind legătura pe care trebuie să o aibă excepţia invocată cu soluţionarea cauzei. Este necesar a se constata, din motivarea excepţiei, că, într-adevăr, criticile de neconstituţionalitate, raportat la textele din Constituţie care ar fi încălcate, pot influenţa soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. pen., sunt indicate mai multe texte din Constituţie care ar fi încălcate prin prevederile indicate, însă după ce sunt enumerate textele din Constituţie, nu se arată decât parţial în ce mod ar fi contrare acestor prevederi dispoziţiile cuprinse în art. 329 alin. (1) C. pen. Se aduc critici privind incriminarea faptelor de prostituţie şi proxenetism, care nu ar mai corespunde actualului context şi evoluţiei societăţii. Singurele dispoziţii din Constituţie încălcate de dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. pen., cu privire la care se motivează excepţia de neconstituţionalitate, sunt cele prev. de art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, susţinându-se că în conţinutul infracţiunii de proxenetism se face referire la practicarea prostituţiei, fără ca în prealabil infracţiunea de prostituţie să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.
Infracţiunea de proxenetism, în modalitatea incriminată de art. 329 alin. (1) C. pen., constă în îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană. Textul de lege face referire la prostituţie, ca activitate umană, iar nu la infracţiunea de prostituţie, condiţii în care susţinerile privind necesitatea constatării prealabile a infracţiunii de prostituţie nu mai prezintă relevanţă, întrucât instanţa va soluţiona cauza prin analizarea infracţiunii de proxenetism raportat la activitatea de prostituţie, iar nu prin referire la infracţiunea de prostituţie.
Prostituţia, ca activitate umană, este fapta persoanei care practică relaţii sexuale cu diverse persoane pentru nişte avantaje materiale, în timp ce pentru infracţiunea de prostituţie sunt prevăzute condiţii suplimentare în vederea realizării elementelor constitutive.
În condiţiile în care prevederile art. 329 alin. (1) C. proc. pen. urmează a fi analizate prin raportare la activitatea de prostituţie, dispoziţiile din Constituţie care ar fi încălcate prin aceea că infracţiunea de prostituţie nu ar fi constatată anterior printr-o hotărâre judecătorească, nu prezintă relevanţă şi nu au legătură cu modul de soluţionare a cauzei.
Lipsa unei legături cu cauza de faţă este reliefată şi prin aceea că inculpaţii invocă critici care privesc situaţia persoanelor care practică prostituţia, ori inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi în primă instanţă pentru fapte în legătură cu practicarea prostituţiei, dar nu li se reţine şi acestora infracţiunea de prostituţie.
Cu privire la infracţiunea de proxenetism, inculpaţilor le este respectată prezumţia de nevinovăţie pe parcursului procesului penal şi sunt judecaţi de o instanţă care funcţionează în limitele şi cu competenţele stabilite prin lege, aşa încât orice referire la dispoziţiile art. 23 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie este fără relevanţă în cauză.
De asemenea, aceeaşi argumentaţie este aplicabilă şi pentru excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
Potrivit acestui text de lege, constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane.
Modalităţile de comitere acestei infracţiuni - recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane - sunt prevăzute cu caracter alternativ, însă scopul urmărit prin comiterea faptei este unic - acela de a exploata o persoană, fără a fi enumerate limitativ activităţile care constituie scopul exploatării - prostituţie, cerşetorie, muncă etc.
Ca şi în cazul art. 329 alin. (1) C. pen., dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 pot viza şi prostituţia, dar tot ca activitate umană, iar nu în mod necesar ca infracţiune. Drept urmare, şi în ipoteza acestei infracţiuni, instanţa a analizat existenţa infracţiunii de trafic de persoane prin raportare la activitatea de prostituţie, iar nu prin referire la infracţiunea de prostituţie.
Faptul că în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 este instituită o cauză de nepedepsire pentru persoana supusă traficului de persoane, care a săvârşit, ca urmare a exploatării sale, infracţiunea de prostituţie sau cea de cerşetorie, nu implică în mod necesar săvârşirea unei infracţiuni de prostituţie, iar dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 nu impun ca şi element constitutiv al infracţiunii de trafic de persoane săvârşirea unei infracţiuni de prostituţie. În fapt, se poate constata doar existenţa unei activităţi de prostituţie, care să exceadă sferei dreptul penal, din diferite motive, cum ar fi existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aşa încât nu prezintă relevanţă în cauză săvârşirea sau nu a unei infracţiuni de prostituţie, întrucât nu această infracţiune face obiectul cauzei şi nici nu este menţionată în conţinutul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
Instanţa de apel a concluzionat că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpaţi, deşi vizează textele de lege care incriminează faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, în concret nu au legătură cu dezlegarea ce urmează a fi dată în cauză, motiv pentru care a respins ca inadmisibilă cererea inculpaţilor C.A. şi C.M. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (1) C. pen.
II. Inculpatul C.A. a mai solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 868/2006, cu privire la care instanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P din 15 septembrie 2006 a Curţii de Apei Constanţa, s-a dispus, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 145 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului C.A. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei.
Prin Sentinţa penală nr. 452 din 06 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 4246/118/2006 (dosar nr. vechi 868/2006) s-a dispus condamnarea inculpatului C.A. la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea a 3 infracţiuni prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi 2 infracţiuni prev. de art. 329 alin. (1), (2) C. pen.
Prima instanţă nu a dispus nicio măsură cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului C.A. de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei.
Prin Decizia penală nr. 37/P din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Constanţa au fost admise apelurile declarate de inculpaţii C.A. şi C.M. împotriva Sentinţei penale nr. 452 din 06 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 4246/118/2006 (dosar nr. vechi 868/2006), a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
După rejudecare, prin Sentinţa penală nr. 328 din 03 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 2753/118/2008 (care face obiectul apelurilor din prezenta cauză), inculpatul C.A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea a 3 infracţiuni prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi 2 infracţiuni prev. de art. 329 alin. (1), (2) C. pen.
De asemenea, instanţa nu a dispus cu privire la măsura preventivă a obligării inculpatului C.A. de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea instanţei.
Inculpatul C.A. este acuzat că, în luna septembrie 2003, a recrutat-o prin înşelăciune, prin promisiunea găsirii unui loc de muncă, pe partea vătămată S.I., facilitându-i obţinerea paşaportului şi transportul până în Spania, unde timp de circa cinci luni, împreună cu C.M. a exploatat-o sexual prin obligarea la practicarea prostituţiei; în luna aprilie 2004, a recrutat-o prin înşelăciune pe partea vătămată I.S. în vederea exploatării sexuale a acesteia, prin obligarea la practicarea prostituţiei, facilitându-i în acest scop obţinerea paşaportului, după o înţelegere prealabilă cu inculpata C.M.; în luna octombrie 2004 a recrutat-o prin înşelăciune pe S.M., facilitându-i obţinerea paşaportului şi transportul în Spania, unde, în luna noiembrie 2004, împreună cu C.M. a exploatat-o sexual, prin obligarea la practicarea prostituţiei, după o înţelegere prealabilă cu inculpata; în luna septembrie 2003, a recrutat-o pentru prostituţie pe F.V. şi ulterior, timp de mai multe luni, a îndemnat-o, i-a înlesnit şi a obţinut foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta; în cursul lunii octombrie 2004 a recrutat-o pentru prostituţie pe O.L., iar ulterior, în cursul lunii noiembrie 2004, a îndemnat-o, i-a înlesnit şi a obţinut foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către aceasta.
Inculpatul C.A. este supus măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de peste 3 ani şi 8 luni, perioadă în care s-a parcurs primul ciclu procesual, dar şi rejudecarea cauzei de prima instanţă, urmare a Deciziei penale nr. 37/P din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Constanţa. În acest interval de timp au fost readministrate aproape în totalitate mijloacele de probă din faza de urmărire penală, iar inculpatul C.A. s-a prezentat cu regularitate în faţa instanţei, şi-a angajat un apărător ales, dovedind interes în vederea soluţionării cauzei, chiar dacă poziţia sa este una de nerecunoaştere a acuzaţiilor penale ce i se aduc.
Având în vedere data la care a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa de apel a apreciat că măsura preventivă a atins o durată rezonabilă, iar restrângerea în continuare a dreptului la libera circulaţie al inculpatului C.A. nu mai este proporţională scopului urmărit. Natura şi gravitatea acuzaţiilor aduse inculpatului, caracterul transfrontalier al activităţii nu mai pot constitui argumente suficiente pentru restrângerea dreptului la circulaţie al inculpatului, în condiţiile în care conduita sa procesuală din ultima perioadă nu lasă să se întrevadă posibilitatea concretă că ar intenţiona să se sustragă de la executarea eventualei pedepse, iar eventuala intenţie de a influenţa negativ cercetarea judecătorească este lipsită de eficienţă.
În faza apelului a fost pusă în discuţie audierea inculpaţilor C.A. şi C.M., care au uzat de dreptul de tăcere, potrivit art. 70 alin. (2) C. pen., nici inculpaţii şi nici procurorul nu au mai formulat cereri suplimentare, inclusiv sub aspectul probatoriului, aşa încât nu s-ar mai pune problema influenţării cercetării judecătoreşti, care ar putea avea loc în faza apelului, elemente suplimentare celor arătate în încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2010.
Măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu mai este necesară nici raportat la dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. ce reglementează scopul măsurilor preventive. În încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 868/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 504/P/l 5 septembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului C.A. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, s-a arătat că această din urmă măsură preventivă este necesară şi suficientă pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, din perspectiva administrării mijloacelor de probă. Dat fiind că nu mai sunt mijloace de probă care să fie administrate, nu mai subzistă temeiurile care au impus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.
Instanţa de apel a reţinut că sunt în continuare aplicabile argumentele arătate în încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2010 - când instanţa de apel a mai dispus revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, soluţie care nu a fost menţinută în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - respectiv că, potrivit art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Această restrângere nu poate fi acceptată decât prin raportare şi la durata rezonabilă a măsurii, condiţie ce rezultă din art. 6 parag. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta soluţionării cauzei într-un termen rezonabil.
O altă subliniere făcută de instanţa de apel se referă la ";criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale";, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.
Curtea Europeană a avut în vedere şi ";comportamentul acuzatului";, cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală, dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională (Decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; Decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; Decizia din 31 martie 1998).
Având în vedere durata procedurii judiciare în general, care nu poate fi imputată exclusiv inculpatului, dar în special durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa de apel a apreciat că nu mai subzistă temeiurile iniţiale şi nu au apărut altele noi, pentru ca inculpatul să fie supus în continuare măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, care îi limitează semnificativ dreptul la circulaţie.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs parchetul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi inculpaţii C.A. şi C.M.
Prin recursul parchetului s-a criticat dispoziţia instanţei de apel de de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă faţă de inculpatul C.A., solicitându-se casarea în parte a încheierii atacate şi pe fond menţinerea acestei măsuri, întrucât se creează un pericol concret pentru ordinea publică, existând riscul ca inculpatul să părăsească ţara.
Prin recursurile inculpaţilor s-a solicitat casarea în parte a încheierii şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, susţinându-se că sunt îndeplinite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate invocată având legătură cu soluţionarea cauzei.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de parchet este fondat, iar recursurile inculpaţilor sunt nefondate.
Din actele dosarului rezultă că, în raport de elementele care configurează faptele reţinute în sarcina inculpatului C.A., respectiv modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acestora, gravitatea, complexitatea şi caracterul transfrontalier al activităţii infracţionale, numărul mare al victimelor, impactul social negativ al celor cinci infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, nu se impunea revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu dispusă faţă de acesta.
Deşi dreptul la liberă circulaţie este garantat de art. 25 din Constituţia României, acest drept poate face obiectul unor restrângeri în condiţiile prevăzute de legile interne şi de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu faţă de inculpat are caracter rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi comportamentul inculpatului şi este necesară pentru apărarea ordinii publice şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Astfel, măsura obligării de a nu părăsi localitatea este necesar a fi menţinută şi prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, prevenirea săvârşirii unor fapte asemănătoare de către inculpat şi împiedicării sustragerii lui de la judecată, în raport şi de poziţia constantă a acestuia de nerecunoaştere a faptelor pentru care este cercetat.
În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că aceasta este corectă, întrucât, aşa cum judicios şi amplu s-a argumentat în încheierea atacată, deşi excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpaţi vizează texte de lege care incriminează faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, în concret acestea nu au relevanţă în cauză.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind pe inculpaţii C.A. şi C.M.
Se va casa în parte încheierea atacată şi, rejudecând, se va respinge cererea inculpatului C.A. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură care va fi menţinută şi se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.A. şi C.M. împotriva aceleiaşi încheieri.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva încheierii din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1624/36/2009, privind pe inculpaţii C.A. şi C.M.
Casează în parte încheierea atacată şi, rejudecând:
Respinge cererea inculpatului C.A. de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură pe care o menţine.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.A. şi C.M. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1911/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1922/2010. Penal → |
|---|
