ICCJ. Decizia nr. 2290/2010. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2290/2010
Dosar nr.2216/91/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 9 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Vrancea, secţia penală, a condamnat pe inculpatul D.M. pentru comiterea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen. la pedeapsa de 15 ani închisoare. A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei.
În baza disp. art. 71 C.pen., a interzis inculpatului pe perioada executării pedepsei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 04 aprilie 2010, până la zi.
În conformitate cu art. 998 C .civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei lunar cu titlu de prestaţie periodică pentru M.S.G., începând cu data de 5 aprilie 2010 până la încetarea stării de nevoie, şi la plata sumei de 454 lei, cu dobânda legală aferentă, Serviciului de Ambulanţă Vrancea.
De asemenea, a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 807/P/2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.M., pentru fapta constând în aceea că, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2010, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, şi pe fondul unui acces de gelozie, a aplicat concubinei sale, M.A.M., lovituri repetate cu pumnii, cureaua de la pantaloni şi cu picioarele încălţate cu pantofi, cauzându-i leziuni traumatice care, în final, au condus la decesul acesteia.
La urmărirea penală a fost audiat inculpatul, martorii D.L., M.D., R.I., s-au depus acte medicale privind necropsia victimei, acte privind starea de arest preventiv a inculpatului.
La cercetarea judecătorească s-au audiat inculpatul, partea civilă M.M., martorii R.I., M.D., D.L.; s-au depus acte de stare civilă, referat de evaluare, relaţii privind tutela copilului avut dintre o relaţie anterioară a victimei, fetiţa M.S.G.
S-a reţinut că inculpatul a recunoscut acuzaţiile aduse, însă a motivat comiterea infracţiunii prin starea de tulburare produsă de comportamentul duplicitar al victimei, gelozia şi bănuielile privind imoralitatea acesteia, viaţa anterioară promiscuă a acesteia.
În final, în raport cu întregul probatoriu administrat, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul D.M. este născut în jud. Vrancea, unde a locuit până în anul 1990. A plecat apoi în mun. Bucureşti, unde nu a avut o locuinţă statornică şi, de asemenea, niciun loc de muncă stabil. A lucrat la diverşi patroni, ca şofer, şi se mai ocupa cu activităţi de comerţ cu confecţii, pe care le achiziţiona de la Complexul EUROPA.
Inculpatul nu a fost niciodată căsătorit legitim, convieţuind în concubinaj cu diverse femei. Astfel, în urmă cu aproximativ 2 ani a cunoscut-o pe numita M.A.M., în vârstă de 18 ani, din judeţul Galaţi, locuind împreună cu aceasta în municipiul Bucureşti.
În ziua de 29 martie 2010, cei doi au sosit în comuna Slobozia Bradului, la locuinţa mamei inculpatului, numita D.V., cu scopul de a petrece sărbătorile de Paşte împreună cu rudele.
Martorele D.L., M.D., R.I., audiate atât la urmărirea penală, cât şi la cercetarea judecătorească, au relatat că M.A.M. li s-a părut nepotrivită pentru mediul în care trăiau, nu avea îmbrăcămintea şi comportamentul aşteptat de martore, încălcând buna cuviinţă şi decenţa aşa cum o percepeau martorele. Acestea erau probabil revoltate de faptul că, în locuinţă, se afla şi fosta concubină a inculpatului iar „noua concubină" a acceptat să vină, ştiind aceasta, încât se poate concluziona că atmosfera din familia inculpatului era încordată, iar martorele - cu siguranţă - au influenţat negativ pe inculpat. Cum acesta deja era gelos, bănuind-o permanent de infidelitate pe M.A.M., atmosfera din familie, şi comportamentul dezinvolt al concubinei, au declanşat din partea inculpatului o agresivitate ieşită din comun. Inculpatul, în declaraţiile date, nu a precizat de câte ori a lovit-o pe concubină, şi cât timp, şi nici nu a enumerat toate obiectele cu care a lovit-o, afirmând că aceasta fusese anterior lovită de tatăl ei. Iniţial, inculpatul a declarat că a lovit-o în zilele de 3 şi 4 aprilie, că aceasta nu se simţea rău, chiar au mers ulterior la biserică, pentru ca noaptea, concubina sa să spună că se simte rău „o doare burtica" şi au chemat ambulanţa; şi-a amintit că a lovit-o cu cureaua de la pantaloni şi, „parcă", a lovit-o şi cu piciorul ca să spună numele bărbatului cu care îl înşela.
La cercetarea judecătorească inculpatul nu a făcut declaraţii detailate însă a depus la dosar memorii în care descria viaţa imorală pe care ar fi dus-o M.A.M., relaţiile - abjecte, în opinia inculpatului, cu diferiţi bărbaţi, chiar din familia sa - şi cât de mult a evoluat situaţia după începerea concubinajului cu inculpatul. Martorele R.I., M.D., audiate în cauză, au declarat că inculpatul a început să o lovească cu palmele pe concubina sa, însă - după ce au mers la culcare - au declarat că nu au auzit ce se întâmplă în camera părţilor.
Reţine instanţa de fond că din procesul verbal de cercetare, planşele foto, consemnările medicului legist la locul decesului, raportul de constatare medico-legală, rezultă că M.A.M. a fost lovită repetat, cu mijloace contondente şi cu corpuri dure contondente, atât de violent încât au fost afectate dramatic organele interne şi a survenit moartea - cauza medicală fiind hemoragia internă acută secundară unei rupturi transfixiante la nivelul rinichiului drept.
Mai constată instanţa de fond că nu a rezultat, din nici o probă, că inculpatul se afla, în momentul agresării victimei, în stare de ebrietate sau să existe o altă motivaţie a comportamentului brutal, excesiv de violent. Nu a rezultat, de asemenea, din nicio probă, că au existat alte persoane care au lovit şi ele pe M.A.M., fie anterior, fie în aceleaşi împrejurări cu inculpatul.
Cert este, în opinia instanţei de fond, că inculpatul - cu intenţie - a lovit-o pe concubina sa de atât de multe ori cu diferite mijloace sau corpuri dure încât medicii legişti au constatat pe corpul victimei aproximativ 30 de echimoze şi zone echimotive de diferite forme şi mărimi. Faţă de violenţa cu care inculpatul a lovit victima curmându-i acesteia viaţa, nici o motivaţie nu poate diminua gravitatea faptei comisă de inculpat.
În opinia aceleiaşi instanţe de fond, faptul că inculpatul nu are antecedente penale, că victima nu se adaptase suficient cerinţelor sau obiceiurilor comunităţii, diferenţa de vârstă, suspiciunile inculpatului, moralitatea concubinei, privind fidelitatea sau imaturitatea, nu pot motiva în opinia instanţei, aplicarea unei pedepse mai mici faţă de motivul prevăzut de legiuitor.
În final, pentru fapta săvârşită, care a realizat elementele constitutive ale infracţiunii „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte", prev. de art. 183 C. pen., instanţa de fond a apreciat - în raport de gravitatea deosebită, împrejurările concrete, vârsta victimei - că este necesară aplicarea pedepsei maxime prevăzute de legiuitor, pedeapsă care să sancţioneze atât comportamentul inculpatului cât şi să asigure corijarea acestuia.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Din actele de stare civilă a rezultat că victima avea un copil dintr-o relaţie de concubinaj anterioară şi anume M.S.G. Minora a rămas în grija familiei victimei şi, pentru aceasta, s-a constituit parte civilă M.M.. Faţă de disp. art. 998 C. civ., s-a apreciat că inculpatul trebuie - financiar - să contribuie la întreţinerea minorei, în locul mamei decedate, până când minora nu se va mai afla în situaţia unei persoane care să aibă nevoie de întreţinere materială. La stabilirea cuantumului datorat, instanţa de fond a avut în vedere faptul că victima nu era încadrată în muncă, şi nu realiza un venit lunar stabilit, urmând să apreciere prin raportare la venitul minim ( HG nr. 1051/2008).
Împotriva sentinţei, a declarat apel inculpatul D.M. criticând-o ca netemeinică sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate. S-a solicitat, prin reţinerea în favoarea sa a unor circumstanţe atenuante judiciare, reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de lege.
Prin Decizia penală nr. 78 din 25 martie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat, în parte, sentinţa şi, în rejudecare, a redus cuantumul pedepsei principale de la 15 ani închisoare la 9 ani închisoare.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.
De asemenea, a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat din pedeapsa aplicată durata arestării preventive cu începere de la data de 4 aprilie 2010 la zi, respectiv 25 martie 2011.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
În primul rând, curtea de apel a constatat că prima instanţă a reţinut o corectă situaţie de fapt pe baza probelor administrate, vinovăţia inculpatului, precum şi încadrarea juridică dată faptei săvârşite.
În al doilea rând, s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului se află la limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru această infracţiune.
În opinia instanţei de apel nu poate fi admisă solicitarea inculpatului privind reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) şi c C. pen., deoarece faptul că nu are antecedente penale, şi că a transportat-o la spital pe victimă, nu atrag - în mod automat - necesitatea reţinerii acestor circumstanţe atenuante.
Cu toate acestea, instanţa de apel a ţinut cont de faptul că inculpatul se află la primul impact cu legea penală, că a fost sincer şi că a colaborat cu organele judiciare şi, în considerarea acestor împrejurări favorabile, a apreciat că se impune reducerea pedepsei aplicate acestuia de la 15 ani închisoare - ce constituie maximul prevăzut de lege pentru această infracţiune, la 9 ani închisoare.
În opinia instanţei de apel, pe de o parte, pedeapsa de 9 ani închisoare se situează între minimul şi maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, reflectă împrejurările în care a fost săvârşită fapta, pericolul social al acesteia, precum şi persoana inculpatului, care se află la primul impact cu legea penală, a săvârşit fapta dintr-un impuls provocat de gelozie şi de starea de beţie în care se afla, toate în considerarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Pe de altă parte, pedeapsa aplicată întruneşte şi condiţiile prevăzute de art. 52 C. pen., privind scopul pedepsei, considerând că o pedeapsă de 9 ani închisoare reflectă şi caracterul punitiv şi cel educativ al acesteia.
În final, instanţa de apel a menţionat că nu poate fi primită cererea inculpatului privind aplicarea prevederilor art. 3201 C. proc. pen., întrucât beneficiile acestui articol au fost introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010 şi care, în alin. (1) prevede că inculpatul poate declara că recunoaşte faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi să solicite ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală doar până la începerea cercetării judecătoreşti.
Or, constată instanţa de apel, în cauza de faţă, cercetarea judecătorească a început înaintea intrării în vigoare a acestei legi, respectiv la data de 16 iunie 2010 când s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, ulterior procedându-se la administrarea tuturor probelor necesare soluţionării cauzei la instanţa de fond, astfel că nu este îndeplinită nici cealaltă condiţie cerută de lege privind neefectuarea actelor de cercetare judecătorească, pe lângă acela al situării înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Împotriva deciziei MINISTERUL PUBLIC şi inculpatul D.M. au declarat prezentele recursuri.
Atât motivele de recurs ale Ministerului Public, cât şi cele ale inculpatului, au vizat exclusiv cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct. 14 C. proc. pen.
În timp ce Ministerul Public a apreciat că dispoziţia de reducere a pedepsei de către instanţa de apel este netemeinică (solicitându-se menţinerea sentinţei), inculpatul a susţinut că se impune o nouă reducere a pedepsei, chiar sub cea de 9 ani închisoare (fiind invocate, din nou, sinceritatea şi lipsa antecedentelor penale).
Înalta Curte, pentru motivele ce se vor arăta, apreciază că recursul inculpatului este nefondat, fiind însă fondat cel al Ministerului Public.
Potrivit art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărâri/e sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), care stabileşte criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Or, din examinarea acestor criterii, se constată că cel referitor la „gradul de pericol social al faptei săvârşite" este unul prioritar celui referitor la „persoana infractorului" ambele instanţe apreciind corect că fapta săvârşită de inculpat - astfel cum a fost expusă anterior - prezintă, în concret, un ridicat grad de pericol social.
De asemenea, Înalta Curte, în acord cu instanţele anterioare, mai constată că nu se regăsesc în prezenta cauză împrejurări de natura celor prevăzute de art. 73 sau art. 74 C. pen., împrejurări care să justifice legal reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
În acord cu opinia instanţei de fond, înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, datele personale ale inculpatului şi pretinsele împrejurări ale săvârşirii faptei (vârsta, pretinsa stare de beţie, pretinsa gelozie ori viaţă imorală a victimei, lipsa antecedentelor penale, pretinsa sinceritate în faţa organelor judiciare, alertarea serviciului de urgenţă), devin împrejurări lipsite de orice relevanţă juridică prin compararea cu fapta inculpatului - lovirea repetată, cu extremă violenţă, pe parcursul a 2 zile, a unei tinere femei în vârstă de numai 18 ani, faţă de care se pretindea existenţa unui ataşament sufletesc.
Un astfel de comportament al inculpatului sugerează, mai degrabă, nu atât o „atenţionare" în scopul „îndreptării conduitei morale" a victimei, ci intenţia acestuia de „pedepsire" a victimei (concubinei), prin acceptarea unui rezultat letal, evident previzibil în raport cu vârsta şi experienţa de viaţă al inculpatului. Or, aşa cum a menţionat cu ocazia dezbaterilor reprezentantul Ministerului Public, fapta inculpatului - în condiţiile şi împrejurările descrise anterior - sugerează un element volitiv orientat, aspect care a justificat legal instanţei de fond imperativul aplicării pedepsei maxime prevăzută de textul incriminator al faptei.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d) şi, respectiv, pct. l lit. b) C. proc. pen. - va admite recursul Ministerului Public şi va respinge ca nefondat recursul inculpatului, în sensul celor arătate, prin casarea deciziei şi menţinerea sentinţei penale pronunţată de instanţa de fond.
Potrivit art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare, iar în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului Ministerului Public vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 78/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi menţine sentinţa penală nr. 9 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Vrancea.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 04 aprilie 2010 la 07 iunie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 07 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2285/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2294/2010. Penal. Trafic internaţional de... → |
|---|
