ICCJ. Decizia nr. 3943/2010. Penal. Revocarea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3943/2010
Dosar nr. 8990/1/2010
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie pe cauţiune, formulată de inculpata C.L. şi s-a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 30.000 RON. De asemenea, a fost respinsă şi cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpată prezintă un grad ridicat de pericol social, pericol care rezultă din modalitatea în care ea a desfăşurat activitatea infracţională raportat la calitatea pe care o avea, la sumele de bani pretinse, scopul urmărit şi natura relaţiilor cărora li s-a adus atingere, apreciind că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat.
Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă şi cererea de revocare a măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpata C.L., solicitând admiterea cererii de liberare pe cauţiune, apreciind că măsura arestării preventive nu trebuie să aibă caracter abuziv, inculpata neprezentând pericol pentru ordinea publică, iar pentru egalitate de tratament se impune lăsarea acesteia în stare de libertate.
La termenul de judecată din 5 noiembrie 2010 inculpata, prin apărător, a precizat că a declarat recurs împotriva Încheierii din 28 octombrie 2010 şi cu privire la respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul inculpatei C.L., prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Rechizitoriul emis la 1 octombrie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatei C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fapt, în sarcina inculpatei s-a reţinut prin actul de inculpare, în esenţă, că la data de 19 februarie 2010 a pretins numitului A.G. suma de 15.000 euro pentru a interveni la judecătorii ce făceau parte din completul de judecată în Dosarul civil nr. 112/45/2010 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile, iar în seara aceleiaşi zile a primit la domiciliul său suma de 30.000 RON (avansul din totalul de 15.000 euro).
La arestarea preventivă a recurentei inculpate C.L. s-au reţinut ca temei, în drept, prevederile art. 148 lit. f) C. pen.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestării preventive a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-a schimbat.
Potrivit art. 1604 şi urm. C. proc. pen., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, instanţa de judecată poate acorda, la cerere, liberarea provizorie pe cauţiune dacă sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dându-se eficienţă uneia din garanţiile privind libertatea persoanelor, prev. de art. 5 alin. (5) C. proc. pen.
Astfel, conform textului de lege, acordarea liberării pe cauţiune este facultativă, fiind atributul instanţei, şi este lăsată la aprecierea acesteia, de unde rezultă că cererea poate fi respinsă nu numai în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond prevăzute de lege, ci şi în situaţia în care instanţa apreciază că punerea în libertate a inculpatei nu e oportună, fapt pe care, de altfel, instanţa de fond l-a avut în vedere atunci când a respins cererea inculpatei.
Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea, şi nu obligaţia de a dispune măsura.
Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia prevăzută este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
În speţă, faptele reţinute în sarcina inculpatei sunt grave, raportat la modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale, la calitatea acesteia de avocat, la scopul urmărit şi natura relaţiilor sociale cărora le-a adus atingere.
În acest caz sunt excluse garanţiile de ordin personal, iar garanţiile prev. de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a celui arestat.
Or, în acest moment procesual pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă lăsarea în libertate a inculpatei este prezent şi actual, întrucât odată cu punerea în libertate s-ar crea falsa impresie că anumite categorii socioprofesionale care au legătură cu înfăptuirea actului de justiţie ar putea săvârşi fapte de natură penală, deoarece capacitatea de ripostă a instanţei de judecată nu a fost una fermă, motiv pentru care în mod corect a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpată.
Egalitatea de tratament solicitată de inculpată a fi aplicată nu este un argument esenţial pentru punerea inculpatei în libertate, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că inculpata este bănuită ca a săvârşit infracţiuni de corupţie, astfel că punerea în libertate a acesteia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la acuzaţiile aduse în concret de către organele de urmărire penală.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentei inculpate trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în câteva cauze împotriva Franţei (Letellier), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii"; de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă (Vremer contra Serbiei).
Menţinerea stării de arest a inculpatei poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţiei, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea inculpatului.
În speţă, în raport de gravitatea infracţiunii pentru care este judecată recurenta inculpată (infracţiunea de corupţie) împrejurările în care se presupune că au fost comise (în calitatea sa de avocat a primit sume de bani pentru punerea în libertate a unor inculpaţi), Înalta Curte constată că inculpata prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, nemenţinerea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora într-o activitate infracţională, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
Cu privire la recursul inculpatei C.L., care ar viza şi respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că în cererea iniţială de recurs a inculpatei aceasta a precizat în mod clar că a declarat recurs numai cu privire la respingerea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, nu şi pe respingerea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, motiv pentru care Înalta Curte va analiza recursul inculpatei numai cu privire la respingerea cererii de liberare pe cauţiune.
Faţă de cele reţinute, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatei.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpata la plata de cheltuieli judiciare către stat conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.L. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 661/45/2010.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 125 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3941/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 1562/2010. Penal → |
|---|
