ICCJ. Decizia nr. 3935/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3935/2010
Dosar nr. 47/64/2010
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2010
Asupra cauzei penale de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 62/S din 19 iulie 2010, Curtea de Apel Braşov a respins plângerea formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov pronunţată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, pe care o menţine.
A obligat petentul să plătească statului suma de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la această instanţă, formulată de petentul M.I. împotriva Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov pronunţată la 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a solicitat infirmarea acestei rezoluţii ca netemeinică şi nelegală, arătând că în mod greşit s-a reţinut că vinovăţia judecătorului delegat la penitenciar nu a fost dovedită, acesta i-a încălcat dreptul la sănătate, respectiv i-a fost încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, întrucât prin Încheierea nr. 882 din 30 decembrie 2008, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate din cadrul Penitenciarului Codlea i-a respins plângerea pe care a formulat-o.
Petentul a mai arătat că relativ la această soluţie a formulat o contestaţie împotriva Încheierii judecătorului delegat cu nr. 882 din 30 decembrie 2008 la Judecătoria Braşov, care a fost admisă şi s-a dispus desfiinţarea Încheierii judecătorului delegat nr. 882 din 30 decembrie 2008 şi s-a constatat că i-a fost încălcat dreptul de a fi examinat de către un medic legist sau de un medic din afara penitenciarului, prevăzut de art. 51 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 raportat la art. 32 alin. (1), (2) din H.G. 1897/2006.
Petentul a precizat că judecătorul delegat de la Penitenciarul Codlea nu i-a luat în considerare probele depuse la dosar, întrucât a formulat o nouă cerere, pentru faptele din data de 13 decembrie 2008 şi judecătorul delegat, cu rea-credinţă şi în mod abuziv, i-a respins cererea formulată, aducându-i o vătămare şi o gravă încălcare a art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai invocat şi faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu era competentă de a-i respinge cererea pe care a formulat-o, astfel fiindu-i încălcate drepturile, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, precum şi cele ale art. 32 alin. (1) din H.G. 1897/2006 şi totuşi, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin sesizarea primită de la petent, a constatat că există încălcări ale dreptului său conform Legii nr. 275/2006, şi prin care s-a dispus o măsură administrativă.
Verificând plângerea formulată în raport de actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că plângerea este nefondată.
Prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov pronunţată la data de 30 noiembrie 2009 în Dosarul nr. 1799/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de L.M.G. - judecător delegat la Penitenciarul Codlea, sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prevăzute de art. 246 şi art. 247 C. pen.
În motivarea acestei rezoluţii s-a reţinut, în esenţă, că petentul a formulat plângere împotriva judecătorului delegat la penitenciar, imputând acestuia că prin Încheierile nr. 786 din 26 noiembrie 2008 şi nr. 882 din 30 decembrie 2008, i-a respins două cereri ca neîntemeiate şi că urmare a plângerilor adresate instanţei de judecată, ambele admise, judecătorul delegat i-a încălcat mai multe drepturi constituţionale şi prevăzute de Legea nr. 275/2006, respectiv dreptul la petiţionare şi dreptul la examen medical.
Ulterior, printr-o nouă plângere, petentul a reclamat acelaşi judecător delegat pe motiv că acesta a refuzat soluţionarea plângerilor, motivat de faptul că i-a expirat delegaţia şi a făcut demersuri către forul competent pentru a se desemna un alt judecător delegat şi că va trimite plângerile direct către parchet şi că acest refuz reprezintă un abuz de natură a-i vătăma drepturile legale.
În esenţă, prin Încheierea nr. 786 din 26 noiembrie 2008, judecătorul delegat a respins plângerea petentului, care reclamase că a fost agresat în cameră de alţi deţinuţi în data de 30 mai 2008, ca neîntemeiată, cu motivarea că au fost efectuate toate demersurile legale şi o anchetă efectivă, ce a constat în audierea deţinuţilor din camera 32, în care s-a aflat şi petentul, şi din declaraţii nu a rezultat că petentul ar fi fost agresat în cameră şi, astfel, nu s-a impus sancţionarea disciplinară a vreunei persoane, petentul fiind anunţat şi verbal de această soluţie de către directorul adjunct al penitenciarului, aspect consemnat în registrul de raport din data de 17 iunie 2008, aflat la dosar.
Judecătorul delegat a mai motivat şi că administraţia penitenciarului nu are competenţa de a efectua urmărirea penală a unor eventuale infracţiuni de lovire sau alte violenţe între deţinuţi, această competenţă revenind organelor de poliţie sau parchetelor, potrivit dispoziţiilor din C. proc. pen.
Plângerea formulată de petent împotriva acestei încheieri a fost admisă de Judecătoria Braşov prin Sentinţa penală nr. 106 din 21 ianuarie 2009 pe considerentul că, fără a antama fondul cauzei, trebuie să se analizeze dacă ancheta efectuată la penitenciar a avut caracter efectiv în sensul jurisprudenţei promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece atât petentul, cât şi judecătorul delegat şi instanţa sunt lipsiţi de mijloacele necesare verificării încălcării drepturilor garantate persoanelor private de libertate şi a dispus ca administraţia penitenciarului să-i comunice în scris rezultatul anchetei efectuate în urma incidentului reclamat din data de 30 mai 2008.
În decembrie 2008, petentul a formulat o altă plângere, pe motiv că în data de 13 decembrie 2008 a fost agresat de deţinuţi cunoscuţi şi a reclamat că i s-a încălcat dreptul de a fi consultat de un medic legist, plângere respinsă prin Încheierea nr. 882 din 30 decembrie 2008 de către acelaşi judecător delegat, pe considerentul că petentul nu a solicitat dreptul la consult în scris, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 32 alin. (2) din H.G. nr. 1897/2006, prin care a fost aprobat regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, iar petentul a fost consultat la cabinetul medical al locului de deţinere, conform copiei din registrul de consultaţii medicale, unde la poziţia nr. 15607 figurează deţinutul M., consultat la orele 20:35, ce a prezentat o excoriaţie superficială pe antebraţul stâng 1/3 superioară, leziune afirmativ produsă „post-agresiune"; între deţinuţi, pe registru figurând şi că deţinutul a solicitat consult medicină legală.
Împotriva acestei încheieri petentul a formulat plângere, ce a fost admisă de Judecătoria Braşov prin Sentinţa penală nr. 301/2009, pe considerentul că petentului i s-a încălcat dreptul de a fi examinat de către un medic legist sau de un medic din afara penitenciarului, potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 şi art. 32 alin. (1) şi (2) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1897/2006.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, prin Rezoluţia din 7 ianuarie 2010 în lucrarea nr. 1/11/2/2010, a constatat că plângerea este neîntemeiată, că soluţia procurorului este conformă cu art. 203 C. proc. pen. şi că în mod corect s-a apreciat că în speţă nu sunt incidente textele legale menţionate în cauză.
Instanţa de fond a apreciat că judecătorului delegat nu i se poate imputa vreo faptă cu caracter penal atunci când a respins plângerile petentului, deoarece s-ar extinde artificial şi nejustificat înţelesul noţiunii de cale de atac, atunci când o asemenea cale de atac ar fi admisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul M.I., solicitând admiterea plângerii formulate împotriva rezoluţiei procurorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul declarat de petent prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor ce serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane";.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret ai infracţiunii, săvârşită cu intenţie, şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale";.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe";.
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărări sociale, cu interesele individului, în raport cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată";.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menţionat, legea procesual-penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţi, actele premergătoare, având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Orice hotărâre a unui magistrat poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale, privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce pare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Faptul că judecătorul delegat a analizat într-o manieră personală probele administrate, respingând plângerile deţinutului, dar în mod argumentat nu i se poate imputa vreo faptă cu relevanţă penală.
Aşadar, reţinând că legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauza penală invocată de petent nu pot fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menţionate.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale comiterea infracţiuni de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În consecinţă, respingând plângerea şi sub aspectul acestor critici şi menţinând rezoluţia atacată, prima instanţa a pronunţat o hotărâre nesupusă niciunuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3853 C. proc. pen.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de retrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual-penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţă de control judiciar în cauza penală la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi încălcat unele dispoziţii procedurale.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub acest aspect.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală şi instanţa de fond, care să ducă la concluzia săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, aşa încât simplele afirmaţii ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nesusţinute de materialul probator administrat nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinţei atacate şi pronunţarea altei soluţii.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
Totodată, în baza ar 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul petent M.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.I. împotriva sentinţei penale nr. 62/S din 19 iulie 2010 a Curţii de Apel Braşov, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 noiembrie 2010.
PREŞEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
S. DumitraşcuA. DragneG.C. Arghir
MAGISTRAT ASISTENT,
I. Humă
Red.GCA
Tehnred.GB
| ← ICCJ. Decizia nr. 1525/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3937/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
