ICCJ. Decizia nr. 3953/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 3953/2010
Dosar nr. 10191/57/2010
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin încheierea din camera de consiliu nr. 22/ MP din 3 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 1019.1/57/2010, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul-inculpat G.R. împotriva ordonanţelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara din 30 iunie 2010 şi 26 iulie 2010 emise în dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara.
S-a reţinut de către instanţă că inculpatul G.R. este cercetat penal în Dosarul nr. 2/D/P/2010 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, sub acuzaţia de săvârşire a unor infracţiuni în sistem informatic prevăzute de Legea nr. 161/2003 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.
Prin Încheierea nr. 10/MP/2010 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost respinsă cererea parchetului privind arestarea preventivă a inculpatului şi s-a dispus faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 145 C. proc. pen., pe o durată de 30 zile, cu începere de la 3 iunie 2010 până la 2 iulie 2010, inclusiv.
Ulterior, în considerarea gravităţii acuzaţiilor şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, procurorul de caz a dispus prelungirea măsurii preventive faţă de inculpat pentru 30 zile, începând de la 3 iulie 2010 până la 1 august 2010.
Dispoziţia procurorului de caz a fost materializată în ordonanţa din 30 iunie 2010.
O nouă prelungire a măsurii preventive a fost dispusă în cauză prin ordonanţa procurorului din 26 iulie 2010, pentru o perioadă de încă 30 zile, cu începere de la 2 august 2010 până la 31 august 2010.
Împotriva acestor ordonanţe, inculpatul a formulat plângere la instanţă, invocând în procedura prevăzută de art. 1402 C. proc. pen., mai multe încălcări ale legii de către procuror.
S-a susţinut că ordonanţele în cauză sunt nelegale pentru faptul că nu au fost comunicate inculpatului în termenul prevăzut de lege, iar anterior emiterii lor, inculpatul nu a fost convocat şi audiat de procuror.
De asemenea, s-a arătat că ordonanţele nu erau motivate sub aspectul împrejurărilor care justificau necesitatea prelungirii măsurii şi că în cadrul măsurii preventive anterioare, procurorul nu efectuase acte de urmărire penală.
Apreciind asupra neregularităţilor invocate, prima instanţă a constatat că acestea nu afectează valabilitatea ordonanţelor emise în cauză.
S-a reţinut că ordonanţele procurorului din 30 iunie 2010 şi 26 iulie 2010 cuprindeau descrierea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, precum şi încadrarea lor juridică.
S-a arătat că din coroborarea dispoziţiilor art. 1451 şi art. 145 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara rezultă că respectiva măsură poate fi dispusă în cazurile în care se apreciază motivat că ea este necesară urmăririi penale şi pentru o durată care să nu depăşească 30 zile.
S-a constatat că în cauză au fost respectate aceste dispoziţiile legale, prelungirea măsurii preventive fiind justificată de faptul că ancheta penală era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpatului materialul de urmărire penală.
De asemenea, s-a constatat că fiecare prelungire în parte nu a depăşit termenul de 30 zile şi a fost dispusă înainte de expirarea durate iniţiale.
În plus, s-a apreciat că măsura preventivă era proporţională gravităţii acuzaţiilor aduse inculpatului şi servea scopului în vederea căruia fusese luată, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor inculpatului în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale.
În ceea ce priveşte celelalte neregularităţi invocate, s-a arătat că în procedura prelungirii măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu este obligatorie convocarea inculpatului la procuror, contradictorialitatea procedurii fiind asigurată prin introducerea plângerii la instanţă, conform art. 1402 C. proc. pen.
Tot astfel, s-a arătat că neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a ordonanţei către inculpat este lipsită de relevanţă sub aspectul valabilităţii actului, efectuarea comunicării interesând doar calculul termenului în care poate fi introdusă plângerea împotriva ordonanţei procurorului.
Pe de altă parte, s-a constatat că ordonanţele în cauză şi-au produs efectele de la data comunicării lor Poliţiei de Frontieră.
Pentru toate aceste motive, prin Încheierea nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost respinsă plângerea inculpatului împotriva ordonanţelor procurorului din 30 iunie 2010 şi 26 iulie 2010 emise în Dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., formulând critici de nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. Greşita constituire a completului de judecată prin includerea în complet a altui judecător decât cel care participase la soluţionarea plângerii anterior casării cu trimitere spre rejudecare dispusă în cauză prin Decizia nr. 2987 din 18 august 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi, în caz, judecătorul iniţial învestit nu se pronunţase cu privire la temeinicia plângerii şi, ca atare, nu era incompatibil să judece cauza.
În legătură cu acest aspect, a fost menţionată şi Hotărârea C.S.M. nr. 164/2008 care prevede că în situaţiile în care retrimiterea cauzei spre rejudecare are loc pentru omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor formulate, cauza se repartizează spre soluţionare completului de judecată iniţial învestit.
2. Nerespectarea dispoziţiilor art. 38518 C. proc. pen. prin greşita reexaminare în cauză a unor chestiuni cu privire la care se pronunţase deja instanţa de casare şi care se impuneau astfel instanţei de rejudecare.
3. Greşita interpretare de către instanţă a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) din C. proc. pen., cu referire la necesitatea prelungirii în caz a măsurii preventive dispuse faţă de inculpat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1019.1/57/2010.
La termenul de dezbateri din 13 septembrie 2010, din oficiu, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor inadmisibilitatea recursului declarat în cauză, având în vedere dispoziţiile art. 1403 C. proc. pen. care reglementează calea de atac împotriva încheierii pronunţate de judecător în cursul urmăririi penale în materia măsurilor preventive.
Examinând cauza prin raportare la felul încheierii atacate şi dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Dispoziţiile cu caracter de excepţie în materia încheierilor pronunţate de instanţă în cursul urmăririi privind măsurile preventive sunt cele prevăzute în art. 1403 alin. (1) C. proc. pen.
Conform textului de lege enunţat, numai încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii poate fi atacată separat cu recurs de procuror, învinuit sau inculpat, în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
În teza finală a aceluiaşi articol se prevede expres că încheierea prin care judecătorul respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Cum, în speţă, plângerea împotriva ordonanţelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara avea ca obiect revocarea măsurii preventive, iar prin încheierea pronunţată de judecător a fost respinsă cererea inculpatului, rezultă că recursul declarat în cauză este inadmisibil, fiind formulat împotriva unei hotărâri (încheieri) definitive.
Ca urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. şi va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva încheierii nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 1019.1/57/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2012/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2074/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
