ICCJ. Decizia nr. 4117/2010. Penal. Excepţie de neconstituţionalitate. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4117/2010
Dosar nr. 8050/1/2010
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2760 din 23 iulie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 6016/1/2010, s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.M.P. împotriva Încheierii din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 5096/2/2010.
Ca o consecinţă a respingerii recursului, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 RON reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a reţinut că prin Încheierea din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cerere formulată de inculpatul C.M.P., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 55/P/2004 din 18 august 2005 pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, modificată, faptă presupus a fi fost săvârşită în perioada 4 septembrie 2001 - 21 august 2002.
În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte a constatat că cererea prin care inculpatul C.M.P. a solicitat trimiterea dosarului la Curtea Constituţională nu vizează, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, ci aspecte de tehnică legislativă, precum şi aspecte de aplicare a unui text legal, solicitându-se, de fapt, instanţei de contencios constituţional, o intervenţie de natură legislativă asupra textului art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, ceea ce este inadmisibil faţă de practica constantă a Curţii Constituţionale în sensul că, nu i se poate cere adoptarea unei noi soluţii legislative, instanţele de judecată în faţa cărora se ridică excepţii ce nu îndeplinesc cerinţele legii, având obligaţia să le respingă, ca inadmisibile.
Împotriva deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare M.N. solicitând admiterea acesteia, desfiinţarea hotărârii şi reţinerea cauzei spre rejudecare cu respectarea normelor de procedură prevăzute de lege.
În motivarea contestaţiei în anulare formulate, M.N. a susţinut că are calitatea de inculpat în Dosarul penal nr. 63/314/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, dosar ataşat la Dosarul nr. 6016/1/2010 în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 2760 din 23 iulie 2010 prin care s-a respins recursul declarat de inculpatul C.M.P. împotriva Încheierii din data de 11 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 5096/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti.
În opinia contestatorului, decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nelegală şi netemeinică întrucât la data de 23 iulie 2010 când s-a judecat recursul formulat de inculpatul C.M.P., el nu a fost citat, fapt care atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.N., sub aspectul admisibilităţii în principiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi utilizată numai în acele situaţii în care, pentru restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor esenţiale ale părţilor în proces, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată. Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.
Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi a condiţiilor în care poate fi folosită contestaţia în anulare, constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va face din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate - oricând şi la îndemâna oricui - de anihilare a efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Din examinarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. care reglementează cazurile de contestaţie în anulare rezultă că utilizarea acestei căi extraordinare de atac nu trebuie admisă decât în acele situaţii în care, prin desfiinţarea unei hotărâri care a intrat în puterea lucrului judecat, partea are posibilitatea să-şi valorifice drepturile şi garanţiile procesuale care au fost nesocotite de către instanţa de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., invocate ca şi temei de drept de către contestator, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii”.
Folosirea cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. este limitată, atât prin dispoziţii exprese, cât şi prin aplicarea unor principii de drept procesual penal consacrate.
Legea procesual penală română recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare numai părţilor din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente -, respectiv, procurorului. Referirea expresă a textului de lege menţionat la „părţi” şi la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane.
Pe de altă parte, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., nu poate formula contestaţie în anulare decât partea care nu a fost legal citată şi a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa de recurs despre această împiedicare. Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare, care este proprie numai părţii care a lipsit la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeaşi poziţie procesuală, cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, contestatorul M.N. a invocat faptul că nu a fost citat într-o cauză în care el nu a avut niciuna dintre calităţile de „parte” în sensul prevederilor art. 24 C. proc. pen.
Împrejurarea invocată de contestator, în sensul că are calitatea de inculpat în cauza penală în care şi C.M.P. - recurentul inculpat din dosarul în care s-a pronunţat decizia penală împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare - a fost trimis în judecată, este lipsită de relevanţă juridică, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate şi regulile care disciplinează procedura contestaţiei în anulare, potrivit cărora „contestatorul putea uza de calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, numai dacă avea calitatea de parte în Dosarul nr. 6016/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de cele de preced, contestaţia în anulare formulată de M.N. se priveşte ca inadmisibilă şi se va respinge ca atare, nefiind îndeplinite cerinţele art. 391 C. proc. pen. pentru admiterea în principiu a acesteia.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva Deciziei penale nr. 2760 din 23 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 6016/1/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4113/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1260/2010. Penal → |
|---|
