ICCJ. Decizia nr. 4154/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4154/2010
Dosar nr. 2617/2/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra recursului peste termen de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 17661/3/2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat inculpatul A.V.P. la pedeapsa de 12 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi cod, pe o perioadă de 5 ani, pedeapsă ce se va executa după executarea pedepsei principale.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. a încetat procesul faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Instanţa a dedus din durata executării pedepsei perioada reţinerii şi arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21 martie 2011.
De asemenea, în baza art. 14 şi a art. 346 C. proc. pen. instanţa a admis, în parte sau integral, acţiunile civile exercitare de părţile civile: D.V. (continuată de moştenitorii acestuia D.O., B.C. şi B.L.), U.M., F.P., L.L., P.M., M.C., A.T., M.G., D.R. şi a obligat inculpatul către acestea la plata sumelor de câte 15.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 15.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA, 20.000 dolari SUA, 10.000 dolari SUA în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii.
Instanţa a constatat că partea vătămată S.E. nu s-a constituit parte civilă, iar acţiunea civilă exercitată de partea civilă C.I. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul A.V.P. a avut în proprietate două imobile, unul situat în Bucureşti str. G., sector 6, dobândit prin donaţie de la tatăl său la data de 9 iulie 1982 şi celălalt situat în Bucureşti, B-dul D.C., sector 4, dobândit prin cumpărare, la data de 11 aprilie 1966.
În perioada septembrie 1997 - iunie 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cu prilejul încheierii a 10 antecontracte de vânzare-cumpărare a imobilelor, inculpatul a indus în eroare pe cumpărătorii - părţi vătămate, prin prezentarea unor înscrisuri cu privire la bunuri, care reflectau o altă situaţie juridică decât cea existentă în fapt, la care a adăugat asigurarea că nu sunt grevate de sarcini, aspecte nereale, el urmărind în esenţă doar obţinerea avansului din preţ de la cât mai multe părţi vătămate, ajungând să obţină în acest mod o sumă cu mult mai mare decât valoarea de circulaţie a bunului oferit la vânzare, acesta fiind adevăratul său scop, şi nu acela de a vinde bunul.
1. În luna septembrie 1997 inculpatul A.V.P. a oferit prin mica publicitate spre vânzare imobilul situat în B-dul G., sector 6, iar partea vătămată D.V., prin intermediul agenţiei imobiliare SC „M.S.” SRL a luat legătura cu inculpatul şi, după negociere, au stabilit preţul de vânzare la 65.000 dolari SUA. În discuţiile cu partea vătămată, inculpatul a insistat să se încheie mai întâi un antecontract de vânzare-cumpărare şi să primească un avans din preţ de 15.000 dolari SUA.
La data de 25 septembrie 1997, inculpatul şi partea vătămată D.V. s-au prezentat la B.N.P. M.L. şi au autentificat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. X, prin care părţile s-au obligat ca în termen de 30 de zile să încheie în formă definitivă actul de înstrăinare. La încheierea antecontractului, inculpatul a declarat că imobilul nu este înstrăinat şi nici grevat de sarcini reale în favoarea vreunei persoane, deşi în acel moment existau trei interdicţii de vânzare instituite în anul 1994, pe baza unui înscris sub semnătură privată de vânzare-cumpărare a aceluiaşi imobil încheiat între inculpatul şi SC „P.” SRL, înscris în legătură cu care se pronunţase şi o hotărâre judecătorească, ce ţinea loc de act de vânzare-cumpărare. La acestea se adăuga o ipotecă din anul 1994 instituită pentru un împrumut luat de inculpat, precum şi Sentinţa civilă nr. 2127 din 28 martie 1996 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti, care de asemenea ţinea loc de act de vânzare-cumpărare în favoarea numitului T.R.
După expirarea termenului de 30 de zile stabilit în antecontractul menţionat mai sus, partea vătămată D.V., însoţită de agentul imobiliar s-au deplasat la adresa inculpatului şi au constatat că acesta nu mai locuia la adresa indicată de el, astfel că nu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, iar partea vătămată a fost prejudiciată cu avansul din preţ achitat de 15.000 dolari SUA.
2. În luna aprilie 1998, inculpatul A.V.P. s-a adresat agenţiei imobiliare „I.C.” şi a oferit spre vânzare imobilul din B-dul G., sector 6, iar la data de 12 mai 1998, după vizionarea imobilului, partea vătămată U.M., a încheiat cu inculpatul la sediul agenţiei, un antecontract de vânzare-cumpărare, în care au stabilit preţul de vânzare a imobilului la 55.000 dolari SUA, din care cumpărătorul - parte vătămată a achitat un avansa de 10.000 dolari SUA, iar părţile s-au obligat să încheie contractul propriu-zis de vânzare-cumpărare în termen de 10 zile.
La expirarea termenului fixat, partea vătămată, împreună cu agentul imobiliar S.C., l-au căutat pe inculpat, dar nu l-au găsit, iar notificările prin executorii judecătoreşti nu l-au determinat să se prezinte la notar pentru încheierea contractului, aşa cum se obligase.
Inculpatul nu a restituit părţii vătămate avansul primit, astfel că aceasta a fost prejudiciată cu suma de 10.000 dolari SUA şi s-a constituit parte civilă cu dublul avansului, de 20.000 dolari SUA, potrivit cu clauza penală din convenţie.
3. În luna iunie1998, inculpatul a oferit imobilul din str. G., sector 6 la vânzare Agenţiei Imobiliare SC „P.R.A.” SRL, context în care a fost vizionat de partea vătămată S.E. şi în ziua de 4 iunie 1998 a convenit cu inculpatul asupra preţului de vânzare de 60.000 dolari SUA şi au încheiat în acest sens un antecontract de vânzare-cumpărare, prin care, partea vătămată a achitat un avans de 15.000 dolari SUA, iar inculpatul s-a obligat ca până la data de 20 iulie 1998 să prezinte toate actele necesare încheierii contractului în formă finală.
La data convenită, inculpatul nu s-a prezentat pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu partea vătămată S.E., iar în urma diligenţelor depuse de agenţii imobiliari P.A. şi F.P. de a verifica situaţia juridică a imobilului s-a stabilit că asupra acestuia există litigii.
Pentru a păstra onorabilitatea societăţii, reprezentantul SC „P.R.A.” SRL F.P. a achitat la data de 27 iulie 1998 părţii vătămate S.E. avansul plătit de 15.000 dolari SUA la B.N.P. G.G. şi s-a constituit la rândul său parte civilă cu această sumă.
4. În luna iunie 1999, inculpatul a oferit din nou imobilul din str. G., sector 6 spre vânzare agenţiei imobiliare SC „V.” SRL şi în ziua de 23 iunie 1999, partea vătămată L.L. a vizionat imobilul şi a convenit cu inculpatul să-l cumpere cu preţul de 45.000 dolari SUA, cu menţiunea că partea vătămată a oferit întreaga sumă pe loc, dar inculpatul nu a acceptat-o.
În ziua de 24 iunie 1999, între inculpat şi partea vătămată, la insistenţele celui dintâi, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului, la sediul agenţiei imobiliare, potrivit căruia partea vătămată a achitat un avans de 5.000 dolari SUA şi s-a stabilit ca încheierea contractului propriu-zis să se încheie la 2 iulie 1999. Inculpatul, la încheierea antecontractului nu a prezentat situaţia juridică a imobilului, dar a stabilit că în zilele ulterioare, împreună cu reprezentanţii agenţiei să obţină certificatele necesare încheierii contractului, dar, în momentul în care a fost contactat, inculpatul, sub diferite pretexte, a refuzat să continue procedura de încheiere a contractului. Notificarea inculpatului de către partea vătămată prin executor judecătoresc a rămas fără rezultat, astfel că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA, reprezentând dublul avansului achitat, potrivit convenţiei cu inculpatul stipulată în antecontract.
Antecontractul de mai sus s-a încheiat de inculpat cu partea vătămată L.L. în condiţiile în care la data încheierii, asupra imobilului era în fiinţă o interdicţie de vânzare, se înfiinţase un sechestru judiciar asupra bunului la cererea numitului T.R., se pronunţase o hotărâre ce ţinea loc de act de vânzare-cumpărare între inculpat şi SC „P.” SRL, iar în luna iulie 1999, inculpatul convenise cu partea vătămată S.E. să perfecteze vânzarea aceluiaşi imobil.
5. În luna august 1999, inculpatul a luat legătura cu agenţia imobiliară SC „T.I.” SRL prin agentul C.I.C. şi a oferit spre vânzare acelaşi imobil din str. G., sector 6 şi, în urma acestui demers, a încheiat cu partea vătămată P.M. antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la 12 august 1999 la B.N.P. S.I., în care, inculpatul a redus preţul iniţial de 80.000 dolari SUA la 60.000 dolari SUA, fără insistenţa părţii vătămate, a primit de la aceasta un avans de 10.000 dolari SUA şi au stabilit ca perfectarea vânzării să aibă loc până la data de 15 septembrie 1999.
Şi partea vătămată P.M. a solicitat încheierea contractului de vânzare-cumpărare de îndată şi achitarea întregului preţ, dar inculpatul nu a acceptat, astfel că s-a încheiat antecontractul menţionat, în condiţiile în care, inculpatul a dat asigurări în sensul că imobilul nu este grevat de sarcini sau servituţi.
În intervalul stabilit pentru încheierea contractului, partea vătămată a stăruit pe lângă inculpat să obţină actele necesare vânzării imobilului, iar la 14 septembrie 1999, ea a consemnat diferenţa de preţ de 50.000 dolari SUA, în prezenţa martorilor C.I.C., T.M. şi P.F. şi i-a amintit inculpatului că la data de 15 septembrie 1999 trebuie să încheie contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, dar acesta nu a respectat înţelegerea.
Mai mult decât atât, agentul imobiliar C.I.C. a constatat că în luna septembrie 1999, inculpatul a publicat mai multe anunţuri la ziar de vânzare a aceluiaşi imobil, deşi asupra acestuia existau litigii. Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 dolari SUA.
6. În luna octombrie 1999, inculpatul a oferit din nou imobilul din str. G., sector 6, spre vânzare agenţiei „R.” şi după ce a vizitat imobilul în mod repetat, partea vătămată M.C.M. a negociat preţul cu inculpatul şi l-au stabilit la suma de 60.000 dolari SUA, iar la data de 20 octombrie 1999, la B.N.P. E.E., s-a încheiat în formă autentică antecontractul de vânzare-cumpărare a respectivului imobil, inculpatul a primit un avans de 10.000 dolari SUA, deşi partea vătămată a oferit un avans mai mare şi au stabilit încheierea contractului translativ de proprietate la 1 decembrie 1999, dar ulterior încheierii antecontractului, inculpatul a refuzat orice legătură cu partea vătămată sau agenţii imobiliari.
La data de 28 ianuarie 2000, partea vătămată M.C.M. l-a notificat pe inculpat prin executorul judecătoresc pentru a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului, dar inculpatul nu a dat curs nici acestei notificări.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.
7. Tot în luna octombrie 1999, inculpatul a oferit spre vânzare imobilul din str. G., sector 6, agenţiei imobiliare A.I.C., reprezentată de agentul D.I. şi, după mai multe vizionări, partea vătămată A.T. a încheiat la sediul agenţiei, la data de 18 octombrie 1999, un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului cu inculpatul la preţul de 60.000 dolari SUA, cu plata unui avans de 10.000 dolari SUA şi obligaţia de a încheia contractul la data de 10 noiembrie 1999.
La data convenită pentru încheierea contractului atât partea vătămată A.T., cât şi reprezentanţii agenţiei imobiliare au încercat să ia legătura cu inculpatul, dar acesta a refuzat şi convenţia nu s-a mai încheiat.
Partea vătămată A.T. s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.
8. În luna septembrie 1999, inculpatul a oferit spre vânzare imobilul din str. G., sector 6, prin agenţia imobiliară C.I. Bucureşti, reprezentată de P.S. - agent imobiliar - şi în urma acestui fapt, partea vătămată M.G. reprezentată de P.I. a încheiat cu inculpatul un antecontract de vânzare-cumpărare a acestui imobil, autentificat la 7 decembrie 1999 la B.N.P. B.R.C., potrivit căruia, partea vătămată a achitat un avans de 10.000 dolari SUA din preţul stabilit la suma de 59.000 dolari SUA, iar inculpatul se obliga să încheie contractul de vânzare până la data de 17 ianuarie 2000.
La data de 12 ianuarie 2000, partea vătămată M.G., domiciliată în Mexic, a venit în ţară pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare, dar inculpatul a amânat întâlnirea cu partea vătămată la 17 ianuarie 2000 şi 21 ianuarie 2000, motivând iniţial că este plecat din localitate, iar ulterior, că nu mai vinde imobilul şi că nu are bani să restituie avansul.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 dolari SUA, potrivit clauzei penale din antecontract.
9. În luna iunie 2000, inculpatul a pus din nou în vânzare imobilul din str. G., sector 6, prin agenţia imobiliară T.P.S., iar în urma acestui fapt, partea vătămată D.R. a vizionat imobilul şi a negociat cu inculpatul preţul acestuia de la suma de 70.000 dolari SUA la 55.000 dolari SUA, cu condiţia achitării unui avansa minim de 10.000 dolari SUA.
După negociere, la data de 14 iunie 2000, partea vătămată D.R. şi inculpatul au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la B.N.P. N.I. şi au stabilit să încheie contractul propriu-zis la data de 14 august 2000, iar partea vătămată a achitat avansul convenit de 10.000 dolari SUA.
Ulterior încheierii antecontractului, martorul P.P., prezent la notariat, alături de partea vătămată D.R., s-a adresat martorului N.I., căruia i-a relatat despre încheierea antecontractului şi a aflat că inculpatul înşelase şi alte persoane, numind-o pe partea vătămată M.G.
La data de 14 august 2000, partea vătămată D.R. s-a prezentat la notar şi a întocmit o dovadă de neprezentare a inculpatului pentru perfectarea vânzării.
Partea vătămată D.R. s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 dolari SUA.
10. Din probele administrate mai rezultă că inculpatul a oferit în luna iunie 1997, spre vânzare, apartamentul situat în Bucureşti, B-dul D.C., sector 4, prin agenţia imobiliară SC „R.” SRL, iar partea vătămată C.I.F., l-a vizionat împreună cu agentul imobiliar C.C. şi a încheiat la agenţie un antecontract de vânzare-cumpărare a imobilului, stabilind preţul acestuia de 15.000 dolari SUA, din care partea vătămată a achitat un avans de 5.000 dolari SUA, iar inculpatul s-a obligat să încheie contractul în formă finală la data de 15 iulie 1997.
Ulterior, inculpatul a refuzat să încheie acest contract, evident pentru faptul că la data de 30 iunie 1997 vânduse apartamentul cu act autentic numitei M.M. la preţul de 60.000 dolari SUA.
După multe insistenţe, partea vătămată .I.l.F. a reuşit să recupereze o parte din avans la data de 15 octombrie 1997, adică 2.000 dolari SUA, iar prin Sentinţa civilă nr. 873 din 7 februarie 2001 a Judecătoriei sectorului 6 inculpatul şi soţia sa au fost obligaţi către partea vătămată la plata sumei de 3.000 dolari SUA, echivalent în lei, sentinţă rămasă definitivă.
Situaţia de fapt a fost reţinută pe baza plângerilor penale şi a declaraţiilor părţilor vătămate, a declaraţiilor martorilor D.I., M.V., P.I., O.M., S.E., B.M., P.S., N.V., F.A., C.C., R.A., P.P., V.A.C., D.D.L., C.M., N.I., S.C., L.S., C.T. şi C.I.C., înscrisuri depuse de părţile vătămate, rapoarte de expertize criminalistice care au concluzionat că semnăturile de la rubrica „vânzător” de pe antecontracte aparţin inculpatului A.P.V., iar ştampilele aplicate aparţin agenţiilor imobiliare menţionate mai sus şi hotărâri judecătoreşti.
În cursul judecăţii, inculpatul nu a putut fi audiat, deşi a fost legal citat la toate adresele indicate de acesta în cauză şi s-au emis mandate de aducere, nu s-a prezentat la niciun termen în faţa instanţei, iar în timpul urmăririi penale, nu a negat situaţia de fapt stabilită, dar a apreciat că fapta este de natură civilă şi ea constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Prima instanţă nu a reţinut apărarea inculpatului deoarece acesta a încheiat contracte prin care promitea vânzarea aceluiaşi imobil la 10 cumpărători, le-a perceput sume cu titlu de avans consistente, de la 5 - 15.000 dolari SUA, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă, fie prin hotărâri judecătoreşti se constatase vânzarea-cumpărarea aceluiaşi imobil faţă de alte persoane, fie existau procese civile pe rolul instanţelor sau imobilul era grevat de sarcini, ca urmare a executării garanţiilor pentru împrumuturi neachitate, împrejurări care nu au fost aduse de inculpat la cunoştinţa nici uneia din părţile vătămate, care au arătat că în măsura în care le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare.
Intenţia inculpatului de a induce în eroare părţile vătămate la încheierea convenţiilor este dovedită şi prin abordarea unui număr de 10 potenţiali cumpărători, fiecare în parte, dovedind că a fost interesat în mod real de cumpărarea imobilului, multe părţi vătămate oferind pe loc preţul întreg şi insistând în cumpărarea imediată a imobilului, iar toate au acceptat plata unui avans foarte mare. Mai mult decât atât, inculpatul a oferit spre vânzare imobilul la mai mulţi cumpărători în aceiaşi perioadă de timp şi toate acestea constituie dovada evidentă că inculpatul nu a dorit să vândă imobilul vreuneia din părţile vătămate, ci a urmărit doar obţinerea sumelor de bani reprezentând avansul.
În drept, instanţa a constatat că fapta inculpatului A.V.P., care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada 1997 - 2000 a dus în eroare părţile vătămate prin mijloace frauduloase ce constau în prezentarea unor înscrisuri cu privire la imobil care atestau o altă realitate decât cea de fapt, imobil despre care a susţinut nereal că nu este grevat de sarcini, cu prilejul încheierii de antecontracte de vânzare-cumpărare şi a cauzat celor 10 părţi vătămate un prejudiciu mai mare de 2 miliarde RON, întruneşte, obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii prin mijloace frauduloase, în formă continuată, prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Cu privire la infracţiunea prev.de art. 292 din C. pen., instanţa de fond a constatat că s-a împlinit termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale prev. de art. 122 lit. d) raportat la art. 124 din C. pen., deoarece infracţiunea s-a consumat la 25 septembrie 1997, când s-a încheiat antecontractul cu partea vătămată D.V. şi termenul de 7 ani şi 6 luni s-a împlinit la 24 martie 2005.
Instanţa a reţinut că inculpatul nu a cerut continuarea procesului, potrivit art. 13 din C. pen.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 şi 52 din C. pen., respectiv gradul de pericol ridicat şi împrejurările săvârşirii infracţiunii, cuantumul mare al prejudiciului nereparat, lipsa de scrupule a inculpatului, atitudinea acestuia de a nu se prezenta în faţa instanţei, precum şi vârsta acestuia şi lipsa antecedentelor penale.
Sub aspectul laturii civile, prima instanţă a aplicat prevederile art. 14 şi 346 C. proc. pen. şi a admis în tot sau în parte acţiunile civile ale părţilor vătămate şi l-a obligat pe inculpat la despăgubiri, cu excepţia părţii vătămate C.I.F., faţă de care a respins acţiunea civilă ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 17661/3/2006, a respins ca nefondate apelurile formulate de inculpatul A.V.P. şi de partea civilă M.C.M. împotriva Sentinţei penale nr. 906 din 25 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Apelul inculpatului a fost declarat de apărătorul din oficiu.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că prin coroborarea probelor administrate în cauză, respectiv a declaraţiilor părţilor vătămate, a declaraţiilor martorilor, a antecontractelor de vânzare-cumpărare pe care inculpatul le-a încheiat succesiv cu cele 10 părţi vătămate, rezultă rezoluţia unică delictuoasă care a stat la baza modului de operare adoptat în toate cazurile de inculpat. De asemenea, din adresa Biroului de Carte Funciară, rezultă că faţă de imobilul în discuţie se instituise interdicţie de vânzare cu mult înainte de începerea activităţii infracţionale a inculpatului, astfel că intenţia frauduloasă care se circumscrie în mod specific infracţiunii de înşelăciune este evidentă, iar apărarea inculpatului în sensul că ar fi vorba de simple neexecutări contractuale este vădit pro causa, iar motivul de apel fondat pe această apărare este vădit neîntemeiat, astfel că situaţia de fapt, vinovăţia şi încadrarea juridică a activităţii infracţionale săvârşite de inculpat au fost corect stabilite de instanţa de fond.
Sub aspectul individualizării pedepsei, instanţa de control judiciar a apreciat că doar disponibilitatea inculpatului de a acoperi prejudiciile cauzate părţilor vătămate, faţă de modul elaborat de operare adoptat de inculpat, numărul mare de acte infracţionale şi de victime, nu poate înlătura periculozitatea socială mare a inculpatului, astfel că pedeapsa aplicată este temeinică, legală şi răspunde criteriilor instituite de prev.art. 72 din C. pen. şi scopului prev.de art. 52 din acelaşi cod.
În privinţa laturii civile, instanţa de control judiciar a apreciat că din probatoriul administrat în cauză, soluţia adoptată de instanţa de fond este temeinică şi legală, iar partea vătămată M.C.M. se află în confuzie atunci când consideră că lipsa de folosinţă a sumei de 10.000 dolari SUA din anul 1998 până în prezent poate fundamenta dreptul la daune morale, care constituie preţul unei suferinţe, iar lipsa de folosinţă a unui bun mobil constituie un prejudiciu material, iar apelanta nu a făcut dovada prejudiciului material ocazionat de lipsa de folosinţă, astfel că apelul acesteia este nefondat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 205/A din 19 septembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 2755/2/2008 a respins ca nefondat apelul inculpatului A.V.P.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neexercitarea recursului de către inculpat şi la data de 15 aprilie 2008 acesta a fost arestat pentru începerea executării pedepsei.
La 21 aprilie 2008, inculpatul condamnat a formulat contestaţie în anulare, pe care la termenul din 6 iunie 2008 la cererea inculpatului, instanţa a recalificat-o ca apel peste termen şi în temeiul prevederilor art. 365 alin. (3) din C. proc. pen. instanţa a dispus suspendarea executării hotărârii atacate şi punerea în libertate a inculpatului.
Cu privire la apelul peste termen, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul a fost audiat în timpul urmăririi penale şi s-a apărat în sensul că litigiile cu cele 10 părţi vătămate sunt de natură civilă, şi ulterior s-a ascuns, iar în faţa instanţei de fond, deşi a fost legal citat la domiciliul indicat, nu s-a prezentat, iar mandatul de aducere nu s-a executat din motive imputabile acestuia. Pe timpul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, inculpatului i s-a desemnat apărător din oficiu, iar probele administrate în cauză, în ambele faze procesuale, dovedesc faptul că inculpatul a încheiat contracte prin care a promis vânzarea aceluiaşi imobil unui număr de 10 părţi vătămate de la care a primit câte un avans consistent, între 10.000 - 20.000 dolari SUA, în condiţiile în care existau hotărâri judecătoreşti ale instanţei civile care au constatat că a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului către terţi, iar inculpatul nu a încunoştinţat pe niciuna din părţile vătămate că imobilul respectiv era grevat de sarcini, prin executarea garanţiilor pentru împrumuturi neachitate. Intenţia de a înşela cele 10 părţi vătămate rezultă şi din împrejurarea că unele din acestea au oferit preţul integral, dar inculpatul nu l-a acceptat şi nu a încheiat direct contracte de vânzare-cumpărare, el dorind în realitate să primească multe sume în avans şi nu să vândă, astfel că apărarea acestuia nu corespunde realităţii.
De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei instanţa de apel a apreciat că aceasta este corespunzătoare atât în ce priveşte cuantumul, cât şi modul de executare, în raport de pericolul social generic al infracţiunii, numărul mare de acte materiale şi poziţia procesuală a inculpatului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia penală nr. 696 din 27 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2755/2/2008 a admis recursul declarat de inculpatul A.V.P. împotriva Deciziei penale nr. 205 din 19 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe în vederea calificării „cererii de contestaţie în anulare” formulată de inculpat şi îndrumarea acesteia la instanţa competentă.
Pentru a adopta această decizie, Înalta Curte a reţinut că în cauză s-au pronunţat două decizii, prima cu nr. 56/A din 3 martie 2008 în Dosarul nr. 17661/3/2006 şi a doua, cu nr. 205/A din 19 septembrie 2008 în Dosarul nr. 2755/2/2008, ambele de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-au respins cele două apeluri formulate de inculpatul A.V.P.
În realitate, cea de-a doua cerere a inculpatului a fost calificată total eronat de către instanţă „apel peste termen”, după cum şi inculpatul a intitulat-o incorect „contestaţie în anulare”, astfel că Înalta Curte a reţinut că, instanţa de apel nu putea fi sesizată a doua oară cu apel, chiar şi în condiţiile art. 365 C. proc. pen., ci se impunea să facă aplicarea art. 3853 alin. (2) din acelaşi cod. Legea procesual penală română nu are reglementate „ două apeluri” în aceiaşi cauză şi cu privire la acelaşi inculpat, iar în cauză se impunea să fie avute în vedere consumarea tuturor gradelor de control judiciar şi să nu se ajungă la repetarea uneia şi aceleiaşi căi de control judiciar, respectiv apelul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Încheierea din 20 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2617/2/2009 şi nr. 641/2009 a calificat calea de atac formulată de inculpatul A.V.P. prin cererea intitulată „contestaţie în anulare” şi formulată de 21 aprilie 2008, ca recurs peste termen, a scos cauza de pe rol şi a dispus trimiterea dosarului la instanţa supremă în vederea soluţionării recursului.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată, precum şi la pronunţarea deciziei dată de instanţa de apel în soluţionarea căii de atac promovată de apărătorul din oficiu pentru inculpat, iar cererea întitulată „contestaţie în anulare” a fost promovată înlăuntrul termenului de 10 zile de la începerea executării pedepsei, în sensul că încarcerarea condamnatului avut loc la data de 15 aprilie 2008, iar cererea s-a formulat la 21 aprilie 2008.
Împotriva Deciziei penale nr. 56/A din 3 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 17661/3/2006 inculpatul a declarat recurs peste termen, în condiţiile art. 3853 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen. şi, prin avocatul din oficiu, a invocat, în principal, cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 5, 6, 21 C. proc. pen. şi, în subsidiar, a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18, 17, 14 din acelaşi cod şi a solicitat:
- în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei la prima instanţă, spre rejudecare, deoarece la instanţa de fond nu a fost citat şi la redacţia ziarului „C.”, la termenul din 30 aprilie 2007 s-au administrat probe în lipsa apărătorului din oficiu şi la ambele instanţe a fost citat la un domiciliu în care nu mai locuia;
- în subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., fie pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind intenţia de a săvârşi o faptă penală, iar inculpatul a fost constrâns, fie faptele săvârşite nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, sau schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. în infracţiunea prev.de art. 215 alin. (1), (3) din acelaşi cod, sau reducerea pedepsei aplicate până la limita aplicării prevederilor art. 861 din C. pen., în sensul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Motivele de recurs menţionate mai sus, au fost dezvoltate de apărătorul din oficiu cu ocazia dezbaterilor, în condiţiile în care inculpatul „a refuzat” judecata în fond a recursului şi a „interzis” apărătorului să pună concluzii în cauză.
Examinând recursul peste termen în raport de motivele invocate, precum şi din oficiu, potrivit prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul formulat de inculpat este întemeiat numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi conţinutul pedepselor complementare şi accesorii şi este nefondat pentru celelalte motive, după cum se va arătat în continuare.
1. În conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 14 din C. pen. hotărârile penale sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 din C. pen.
În art. 72 din codul arătat, sunt precizate criteriile generale de individualizare a pedepsei potrivit cărora se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
De asemenea, potrivit art. 52 din acelaşi cod, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, scopul ei fiind prevenirea de săvârşiri de noi infracţiuni.
Infracţiunea de înşelăciune, în varianta agravată prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen., pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, iar pedeapsa a fost menţinută de instanţa de apel, este pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Este adevărat că instanţa de fond a ţinut seama într-o bună măsură de prev.art. 72 şi 52 din C. pen. la aplicarea pedepsei de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu consecinţe grave şi a evidenţiat aceste criterii, mai puţin atitudinea inculpatului, care nu a contestat faptele în materialitatea lor, ci a apreciat doar că acestea atrag răspunderea civilă, conduită care se circumscrie dreptului său la apărare, garantat de un ansamblu de norme, printre care şi art. 6 alin. (1) C. proc. pen., la care se adaugă faptul că în prezent inculpatul are vârsta de 61 de ani, are un copil minor în întreţine, iar din scrisoarea medicală eliberată de Penitenciarul Spital Bucureşti rezultă că acesta are următoarele afecţiuni: hipertensiune arterială, cardiomiopatie toxică în antecedente, artropatie gutoasă, boală poliartrozică şi tulburare paranoidă de personalitate, împrejurări în prezenţa cărora, Curta apreciază că pedeapsa aplicată este severă şi o va reduce la 10 ani de închisoare, cu executare în detenţie.
Cu privire la conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate, Curtea constată că în mod nejustificat, instanţa de fond a aplicat pedepsele complementară şi accesorie a interzicerii dreptului inculpatului de a alege şi urmează a fi înlăturate.
2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe faptul că judecata în faţa instanţei de fond şi a celei de apel s-a desfăşurat fără participarea inculpatului, care nu a fost legal citat şi la redacţia ziarului „C.”, fiind citat la un domiciliu unde acesta nu mai locuia, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că este nefondat.
Este adevărat că potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 5 şi 21 C. proc. pen. sunt supuse casării hotărârile în situaţia în care judecata a avut loc fără participarea inculpatului, când prezenţa acestuia este obligatorie sau atunci când a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa despre această imposibilitate.
Potrivit însă prevederilor art. 314 C. proc. pen., prezenţa inculpatului este obligatorie în faţa instanţei, numai atunci când acesta se află în stare de deţinere, ceea ce nu este cazul inculpatului A.V.P., care a fost trimis în judecată în stare de libertate şi nici nu a fost arestat în altă cauză.
În acest context, invocarea motivului de recurs prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. este nelegală.
Pe de altă parte, potrivit art. 177 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. pen., inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al instituţiei la care lucrează. În caz de schimbare a adresei, arătată în declaraţia inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de schimbarea intervenită. În situaţia în care nu se cunoaşte adresa unde locuieşte inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul Consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în timpul urmăririi penale, în perioada noiembrie 1999 - aprilie 2001, inculpatul, în declaraţiile sale a indicat domiciliul în Bucureşti str. G., sector 6, iar locul de muncă, la E.C., fără adresă, şi nu la ziarul „C.”, cum a susţinut în motivele de recurs.
În timpul urmăririi penale, inculpatul a beneficiat de apărător ales, respectiv avocatul B.S., care a participat la prezentarea materialului de urmărire penală la data de 9 aprilie 2001.
După reluarea urmăririi penale, inculpatul A.V.P., nu s-a mai prezentat la organele de urmărire penală şi, cu toate diligenţele depuse de acestea, nu a mai fost găsit, respectiv citaţii, procese-verbale de căutare, verificări la D.G.P., Centrul Militar sector 6, Evidenţa Operativă şi Serviciul de Evidenţa Populaţiei.
La judecata cauzei în fond instanţa a desemnat apărător din oficiu şi inculpatul A.V.P. a fost citat legal la domiciliul cunoscut, la Consiliul local de la locul săvârşirii infracţiunii, cu mandat de aducere, şi s-au cerut relaţii de la I.N.E.P. privind eventuala schimbare a domiciliului şi din adresa nr. 7490 din 23 martie 2007 rezultă că deşi inculpatul a obţinut la data de 16 septembrie 2005 o carte de identitate provizorie eliberată de S.P.C.E.P. sector 6, cu specificaţia „lipsă spaţiu” nu a cerut organelor competente schimbarea domiciliului sau acordarea vizei de reşedinţă la o nouă adresă.
La judecata cauzei în apelul declarat de avocatul din oficiu al inculpatului, s-a desemnat din nou apărător din oficiu şi acesta a fost citat la domiciliul cunoscut, la Consiliul local de la locul săvârşirii infracţiunii şi la relaţiile solicitate de la I.N.E.P., cu adresa nr. 19273 din 30 octombrie 2007 s-a repetat comunicarea de mai sus.
După emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 25 martie 2008 de Tribunalul Bucureşti, încarcerarea inculpatului la 15 aprilie 2008 şi reluarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti, în faţa acestei instanţe şi a următoarelor, acesta a făcut dovada că în anul 2007 a lucrat ca redactor la ziarul „C.” cu sediul în B-dul C., sector 2, Bucureşti, precum şi a faptului că de la data de 20 iunie 2002 nu mai locuieşte la domiciliul din acte, imobilul din Bucureşti str. G., sector 6, fiind adjudecat de numitul I.O., iar în perioada 25 iunie 2002 - 31 mai 2004 a locuit cu chirie în Bucureşti str. T.M., sector 4, fără să solicite organelor competente schimbarea domiciliului sau acordarea vizei de reşedinţă, aşa cum avea obligaţia legală, inculpatul preferând să păstreze în acte adresa anterioară, pentru a nu fi identificat de organele judiciare.
La data de 16 iunie 2005 inculpatul a indicat domiciliul ales în Bucureşti, B-dul C., sector 2 - sediul ziarului „C.”, dar într-o plângere adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 şi nu Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, unde se afla cauza de faţă.
3. Referitor la faptul că instanţa de fond, la termenul din 30 aprilie 2007 a audiat martorii din acte T.C. şi C.I.C., în absenţa apărătorului din oficiu, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 326 C. proc. pen. în acest caz, în virtutea cărora, la prezentarea inculpatului în faţa instanţei la termenul următor sau la cererea apărătorului său, proceda la reaudierea martorilor, cum de altfel s-a consemnat în încheiere.
La termenul următor, din 25 mai 2007, inculpatul, deşi legal citat, nu s-a prezentat în faţa instanţei, iar apărătorul său nu a solicitat reaudierea martorilor.
Analizând toate cele de mai sus, Curtea constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 3859 alin. (1) pct. 5, 6, 21 C. proc. pen., iar motivele invocate de inculpat în principal sunt neîntemeiate şi nu pot conduce la casarea hotărârii criticate.
4. Referitor la motivul de recurs privind achitarea inculpatului pentru infracţiunea reţinută, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că instanţa de fond şi instanţa de control judiciar au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului A.V.P. în săvârşirea, în perioada septembrie 1997 - iunie 2000 a infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe grave, în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5)din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
Multitudinea de probe administrate, respectiv declaraţiile părţilor vătămate D.V., U.M., S.E., L.L., P.M., M.C.M., A.T., M.G., D.R. şi C.I.F., din declaraţiile martorilor D.I., M.V., P.I., O.M., B.M., P.S., N.V., F.A., C.C., R.A., P.P., V.A.C., D.D.L., C.M., N.I., S.C., L.S., C.T., şi C.I.C., din înscrisurile depuse în cauză, în esenţă antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate în faţa notarului sau la agenţii imobiliare între părţile vătămate sau reprezentanţii lor şi inculpat, din hotărârile judecătoreşti care au constatat vânzarea imobilului sau existenţa de garanţii imobiliare constituite pentru împrumuturi ale inculpatului, din expertizele criminalistice efectuate şi chiar din declaraţiile inculpatului, care recunoaşte, spre exemplu că la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu partea vătămată D.V., imobilul avea notate două interdicţii de vânzare, la cererea SC „P.M.” SRL şi a numitului T.S., rezultă că în perioada 1997 - 2000, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a încheiat antecontracte de vânzare-cumpărare cu 10 părţi vătămate pentru cele două imobile, cu unele din acestea în aceiaşi perioadă, în condiţiile în care, a garantat cu imobilul din Bucureşti, str. G., sector 6 mai multe împrumuturi în perioada 1994 - 2001, sau existau hotărâri care ţineau loc de contract de vânzare-cumpărare, prezentând părţilor vătămate doar contractul de donaţie de la tatăl său, care nu reflecta situaţia juridică a imobilului.
În declaraţiile sale date în faţa instanţei de recurs, inculpatul a susţinut că părţile vătămate i-au cerut restituirea sumelor acordate cu titlu de avans şi, în aceste condiţii a fost nevoit să încheie alte antecontracte, susţinere care nu este de natură să-l exonereze de răspundere, deoarece, pe de o parte, demersul acestora era legitim întrucât au fost înşelate în convenţie, iar pe de altă parte, nici uneia din ele inculpatul nu a restituit avansul primit, ci a continuat să identifice alţi cumpărători, de la care a încasat alte sume în avans sau a obţinut alte împrumuturi, garantate cu acelaşi imobil, intenţia acestuia de a induce în eroare prin mijloace frauduloase pentru încheierea antecontractelor, fiind evidentă.
Curtea a apreciat că nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 181 din C. pen., întrucât fapta comisă de inculpat are gradul de pericol social al unei infracţiuni, deoarece inculpatul a acţionat pe durata a 3 ani de zile, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a dus în eroare, cu mijloace frauduloase, un număr de 10 părţi vătămate la încheierea antecontractelor, astfel că numai din sumele primite cu titlu de avansa, în total 90.000 dolari SUA, a obţinut cu mult peste preţul de piaţă al imobilului, fără a-l înstrăina şi nu a recuperat paguba produsă niciuneia din ele.
În consecinţă, situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului a fost corect stabilită de instanţe, corespunzător probatoriului administrat în cauză, astfel că nu subzistă eroarea gravă de fapt, cu consecinţa unei greşite soluţii de condamnare, prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocată de inculpatul A.V.P.
5. Referitor la solicitarea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) din C. pen., deoarece nu a folosit mijloace frauduloase, nu a emis cecuri, iar infracţiunea nu a avut consecinţe deosebit de grave, Curtea reţine, că la încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare, inculpatul a prezentat, de regulă, contractul de donaţie a imobilului încheiat în anul 1982 sau alte înscrisuri, care atestau o altă situaţie juridică a acestuia, în sensul că nu era gravat de sarcini, situaţie nereală, iar când o parte din părţile vătămate au cerut insistent încheierea directă a contractului de vânzare-cumpărare, care presupunea şi prezentarea certificatului de sarcini a imobilului, inculpatul a refuzat încheierea acestuia. Aşa cum s-a arătat şi la pct. 4, din probele administrate rezultă că inculpatul a produs o pagubă părţilor vătămate de 90.000 dolari SUA prin fapta sa continuată, fiind îndeplinite cerinţele art. 146 din C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. şi Curtea, apreciază că nu sunt întemeiate solicitările inculpatului în sensul schimbării încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din cod în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) din C. pen.
Hotărârile pronunţate sunt supuse casării în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., întrucât cuantumul pedepsei aplicate este prea mare şi lipsirea de dreptul de a alege este nejustificată în raport de datele personale ale inculpatului, aşa cum s-a arătat la pct. 1.
Faţă de considerentele arătate, Curtea constată întemeiate criticile din recursul peste termen al inculpatului A.V.P. numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi conţinutul pedepselor complementare şi accesorii şi în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de inculpat, a casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală numai cu privire la cuantumul pedepsei.
Rejudecând în aceste limite, Curtea va modifica pedeapsa aplicată în sensul că o va reduce de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare şi va înlătura aplicarea prevederilor art. 64 lit. a) teza I din C. pen.
Se apreciază de Curte că această pedeapsă, situată la minimul prevăzut de lege, este de natură să asigure, potrivit art. 52 din C. pen., prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către inculpat şi reintegrarea acestuia în comunitate.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu recurentului inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul peste termen formulat de inculpatul A.V.P.
Casează Decizia penală nr. 56/A din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 17661/3/2006 (1934/2007) şi, în parte, Sentinţa penală nr. 906/F din 25 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei principale şi a conţinutului pedepselor complementare şi accesorii şi, rejudecând în aceste limite;
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a şi b) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 16 martie 2001 la 21 martie 2001, precum şi perioada executată de la 15 aprilie 2008 la 6 iunie 2008 şi de la 4 septembrie 2009 la zi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A.V.P., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4148/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1738/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
