ICCJ. Decizia nr. 1738/2010. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1738/2010
Dosar nr. 27883/3/2008
Şedinţa publică din 3 mai 2010
Asupra recursurilor penale de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 414 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia II-a penală, s-a dispus:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.V.V. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire de informaţii nedestinate publicităţii prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Soluţia instanţei s-a întemeiat pe constatarea că probele administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu.
Potrivit rechizitoriului, la data de 25 ianuarie 2007, inculpatul B.V.V., inspector în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, ar fi acceptat promisiunea oferirii sumei de 500 RON de la martorul A.N., în schimbul efectuării unei verificări în baza de date a instituţiei în care îşi desfăşura activitatea cu privire la numitul T.G.
De asemenea, la data de 29 ianuarie 2007, inculpatul ar fi folosit informaţii ce nu erau destinate publicităţii în scopul obţinerii de către S.M. a sumei de 500 euro de la aceeaşi persoană, A.N.
Situaţia de fapt expusă în rechizitoriu a fost probată cu declaraţiile inculpatului, ale martorilor A.N. şi B.A., procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate de inculpat, interceptate în baza autorizaţiilor emise de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, proces-verbal de înregistrare video, fişa postului inculpatului şi alte acte menţionate în rechizitoriu.
S-a reţinut de către instanţă că în cursul anchetei penale, inculpatul negase acuzaţia de luare de mită, recunoscând în schimb că primise suma de 400 euro de la martorul A.N., pentru a-l determina pe lucrătorul de poliţie S.M. să realizeze o carte de identitate falsă, pe numele lui T.G.
La rândul său, martorul A.N. a recunoscut că inculpatul i-a cerut suma de 500 euro şi că îi solicita anumite informaţii despre diferite persoane, fără a cunoaşte însă că împotriva acestora era declanşată procedura de urmărire generală.
Martorul a declarat că nu îşi aminteşte să fi cerut informaţii despre persoana cu numele de T.G. şi că, în schimbul informaţiilor primite de la inculpat, achita acestuia diverse sume de bani.
Analizând probatoriul administrat în cauză, cu referire la interceptările convorbirilor telefonice privind pe inculpat, instanţa a constatat că nu au fost respectate procedurile legale prevăzute pentru certificarea înregistrărilor efectuate.
S-a reţinut în acest sens că la propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 4 ianuarie 2007 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 43/300/2007, a fost autorizată interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor şi comunicărilor efectuate de la mai multe posturi telefonice, inclusiv cel utilizat de numitul A.N., pe o durată de 30 zile, începând cu data de 4 ianuarie 2007.
Ca urmare, a fost emisă autorizaţia nr. 1 din 01 aprilie 2007.
Ulterior, cauza a fost preluată în instrumentare de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti din cadrul aceluiaşi parchet, iar, prin ordonanţa nr. 74/D/2007 din 9 iulie 2006, s-a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea D.N.A. faţă de B.V.V., sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 254 şi art. 255 C. pen.
Ordonanţa emisă în cauză a fost transmisă D.N.A. însoţită de procesele-verbale de redare a înregistrării convorbirilor telefonice purtate între martorul A.N. şi inculpat.
Verificând aceste procese verbale, ataşate în probaţiune dosarului penal privind pe inculpat, instanţa a constatat că acestea poartă indicat numărul unei alte autorizaţii de interceptare şi înregistrare decât cea pe baza căreia se încuviinţase supravegherea postului telefonic utilizat de martorul A.N.
În concret, s-a constatat că pe toate procesele verbale de redare a înregistrărilor se face menţiune despre o autorizaţie emisă de instanţa Tribunalului Bucureşti şi nu de către Judecătoria Sector 2 Bucureşti, potrivit celorlalte acte depuse la dosar.
De asemenea, s-a constatat că respectivele procese verbale nu fuseseră supuse procedurii prevăzute de art. 913 C. proc. pen., în sensul certificării lor de către procuror.
S-a reţinut că procesele verbale în discuţie nu erau certificate nici de către procurorul D.I.I.C.O.T. care îşi declinase competenţa în favoarea D.N.A. şi nici de procurorul care procedase la preluarea cauzei spre instrumentare şi desfăşurase ancheta penală.
S-a considerat că faptul neobservării acestor neregularităţi de către procurorii implicaţi în instrumentarea cauzei penale ridică îndoieli şi cu privire la conţinutul convorbirilor telefonice interceptate, având în vedere lipsa certificării proceselor verbale de redare, conform art. 913 C. proc. pen.
Omisiunea de certificare a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, greşita întocmire a acestora, prin invocarea unei autorizaţii emisă de o altă instanţă şi nedepusă la dosar, precum şi modificarea ulterioară a respectivelor procese verbale, de asemenea, fără ca modificările operate să fie certificate de către procuror, au determinat concluzia că interceptările efectuate nu puteau fi folosite în procesul penal, ca urmare a nerespectării procedurii legale prevăzute de art. 913 C. proc. pen.
Apreciind asupra celorlalte probe relevante în stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului, prima instanţă a constatat că acestea nu erau suficiente pentru condamnarea inculpatului.
Au fost analizate în acest sens declaraţiile inculpatului şi ale martorului A.N., principalele probe rămase în examinare după înlăturarea convorbirilor telefonice interceptate în cauză.
S-a reţinut de către instanţă că atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul a contestat faptul primirii unor sume de bani în schimbul transmiterii de informaţii către martorul A.N., susţinând că de la această persoană se împrumuta cu diverse sume de bani.
Declaraţiile inculpatului au fost contrazise de cele ale martorului A.N., potrivit cărora pentru orice informaţie solicitată şi primită de la inculpat, achita acestuia sumă de 500 lei.
Referitor la suma de 400 euro primită de la martor în schimbul eliberării unei cărţi de identitate false privind pe T.G., inculpatul a recunoscut învinuirea, cu precizarea că suma de bani o ceruse pentru sine şi nu pentru a o preda altei persoane.
În schimb, martorul A.N. a arătat că predase inculpatului suma de 500 euro (faţă de 400 euro, potrivit declaraţiei inculpatului), dar nu pentru a interveni pe lângă terţe persoane în vederea întocmirii unei cărţi de identitate, ci pentru efectuarea unei verificări în baza de date a poliţiei.
Ca urmare, s-a constatat că între declaraţiile inculpatului şi ale martorului existau contradicţii majore; faptele recunoscute de inculpat nu erau confirmate de martor, iar susţinerile martorului erau contestate de către inculpat.
S-a concluzionat de către instanţă că probele administrate în cauză nu demonstrau neechivoc vinovăţia inculpatului şi că, în lipsa unor dovezi certe de vinovăţie, nu se putea dispune condamnarea acestuia.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.
Prin motivele de apel formulate, s-a arătat că prima instanţă evaluase greşit probele cauzei şi înlăturase fără temei din examinare procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate între inculpat şi martorul A.N.
S-a menţionat în acest sens că interceptarea convorbirilor telefonice fusese autorizată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 5883/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi că referirea din procesele verbale de transcriere la o altă autorizaţie decât cea emisă în realitate şi în baza căreia avusese loc înregistrările în cauză constituia o simplă eroare materială.
S-a arătat că respectiva eroare materială putea fi lămurită de instanţă, rezultând din actele dosarului care anume autorizaţie a stat la baza înregistrărilor efectuate, dar şi din evidentele ţinute de instanţele Judecătoriei Sector 2 şi Tribunalul Bucureşti.
De asemenea, s-a arătat că procesele verbale de transcriere depuse la dosar nu se cerea a fi certificate de procurorul de caz întrucât chiar acesta procedase personal la întocmirea lor.
S-a mai arătat şi că transcrierile convorbirilor telefonice efectuate în cauză fuseseră prezentate persoanelor ascultate şi că acestea nu formulaseră obiecţiuni cu privire la conţinutul redării, rezultând că transcrierea era conformă discuţiilor înregistrate.
S-a concluzionat de către parchet că în ipoteza în care instanţa avea îndoieli cu privire la conţinutul proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice era obligată să supună această problemă dezbaterii părţilor şi să facă demersurile necesare în vederea elucidării chestiunii, modalitatea aleasă de instanţă, aceea de a o discuta în cadrul hotărârii, fiind neprocedurală.
Tot ca motiv de apel s-a invocat şi greşita schimbare a încadrării juridice dată faptei prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. prin înlăturarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, arătându-se că, potrivit fişei postului şi competenţelor corespunzătoare funcţiei deţinute în I.G.P.R. la data săvârşirii faptelor, inculpatul avea atribuţii privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, cât şi pentru constatarea şi urmărirea infracţiunilor.
Prin Decizia penală nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a fost admis apelul parchetului, desfiinţată sentinţa primei instanţe şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă a Tribunalului Bucureşti.
În principal, soluţia instanţei de apel privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond s-a întemeiat pe constatarea că la judecata în primă instanţă fuseseră nesocotite dispoziţiile legale privitoare la publicitatea dezbaterilor, ca urmare a omisiunii instanţei de a pune în discuţia părţilor nulitatea probelor în acuzare, ceea ce în drept constituie o încălcare a publicităţii şedinţei de judecată, sancţionată cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpatul B.V.V.
În recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., nelegalitatea deciziei din apel a fost invocată în raport de greşita sancţionare, din perspectiva dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., a omisiunii instanţei de fond de a pune în dezbaterea părţilor nulitatea interceptărilor efectuate în cauză.
S-a arătat că prima instanţă nu constatase nulitatea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, ci doar le înlăturase din examinare.
Excluderea unor probe din examinare nu necesita însă şi o dezbatere prealabilă, aşa cum greşit se apreciase de către instanţa de control judiciar.
De asemenea, s-a arătat că omisiunea constatată în apel nu avea legătură cu publicitatea dezbaterilor ori a şedinţei de judecată, iar în cursul judecăţii din apel puteau fi lămurite toate aspectele referitoare la legalitatea şi conţinutul proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate.
Şi în recursul declarat de inculpat s-a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, arătându-se în esenţă că nu fuseseră nesocotite dispoziţiile legale privitoare la publicitatea şedinţei de judecată şi că motivele reţinute de instanţa de apel nu justificau valabil reluarea judecăţii la instanţa de fond.
Examinând Decizia din apel în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate, pentru incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen. atras de greşita retrimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Astfel, se reţine că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe constatarea că la judecata în primă instanţă nu fusese supusă dezbaterii părţilor nulitatea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorul A.N. obţinute în faza investigaţiilor la procuror şi că respectiva omisiune a instanţei constituia o încălcare a principiului publicităţii dezbaterilor, sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
Concluzia instanţei de apel a fost susţinută şi cu argumente deduse din jurisprudenţa Curţii Europene vizând contradictorialitatea dezbaterilor şi posibilitatea părţilor de a formula observaţii cu privire legalitatea probelor administrate în proces.
Înalta Curte constată însă că la judecata în primă instanţă nu au fost nesocotite dispoziţiile legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată şi nici cele privitoare la contradictorialitatea dezbaterilor.
Atât în legislaţia naţională, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene, publicitatea dezbaterilor se analizează exclusiv prin posibilitatea părţilor şi a publicului de a participa şi asista la dezbateri în sala de judecată.
Publicitatea dezbaterilor sau a şedinţei de judecată nu se confundă cu contradictorialitatea procesului sau a dezbaterilor.
Contradictorialitatea procedurii se analizează sub mai multe aspecte şi garantează în sens larg dreptul pentru părţile unui proces de a lua cunoştinţă de toate probele şi actele unui dosar şi de a prezenta observaţiile lor cu privire la admisibilitatea, administrarea şi pertinenţa probelor prezentate instanţei de către adversar.
În nici un caz, absenţa dezbaterilor contradictorii asupra unor elemente susceptibile să influenţeze soluţia procesului nu poate fi asimilată cu lipsa de publicitate a dezbaterilor şi sancţionată pe acest temei, cele două principii prevăzute în desfăşurarea procesului penal având o reglementare distinctă în lege.
Prin urmare, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală atunci când a sancţionat omisiunea instanţei de fond de a pune în dezbaterea părţilor nulitatea interceptărilor efectuate în cauză din perspectiva dispoziţiilor care reglementează publicitatea şedinţei de judecată.
În speţă, toate termenele acordate la judecata în primă instanţă s-au desfăşurat în şedinţă publică, neputându-se astfel reţine incidenţa cauzei de nulitate prevăzută de art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. cu referire la art. 290 alin. (1) din acelaşi cod.
Totodată, se constată că soluţia instanţei de apel privind retrimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond este greşită şi sub aspectul consecinţei ce a fost atribuită procedeului în care avusese loc evaluarea probatoriului în acuzare.
S-a arătat de către instanţă că judecătorul fondului nu procedase doar la o apreciere a probelor, ci constatase nulitatea interceptărilor efectuate în cauză, fără ca acest aspect să fie supus dezbaterii părţilor şi fără ca M.P. să-şi poate face apărările.
S-a arătat că dreptul la apărare garantează pentru fiecare parte posibilitatea de a discuta şi de a combate probele dosarului.
O primă observaţie este aceea că încălcarea dreptului la apărare nu poate fi reţinută niciodată în raport de acuzare, având în vedere poziţia procesuală a acesteia.
Apoi, este de arătat că principiului contradictorialităţii procesului, sub aspectul modului de prezentare şi discutare a probelor în instanţă, garantează dreptul părţilor de lua cunoştinţă de toate actele şi probele dosarului şi de a-şi prezenta propriile observaţii cu privire la admisibilitatea, administrarea, legalitatea şi pertinenţa acestora.
Principiul se consideră respectat dacă părţile au asigurată posibilitatea de a dezbate orice chestiune legată de administrarea probelor, esenţial fiind ca soluţia procesului să nu se întemeieze în mod hotărâtor pe elemente de probă necunoscute părţilor sau numai uneia dintre ele şi asupra cărora să nu fi avut ocazia să-şi expună punctele de vedere într-o dezbatere contradictorie.
În caz, procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice dintre inculpat şi martorul acuzării şi cu privire la care prima instanţă a găsit necesar să le înlăture din examinare erau cunoscute părţilor în cauză.
Procesele verbale în discuţie erau ataşate la dosarului cauzei şi formau obiect de analiză în cadrul procesului, constituind o probă importantă în fundamentarea acuzaţiilor aduse inculpatului.
Pe tot parcursul procesului penal, părţile au avut posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile legate de administrarea acestei probe şi de a invoca eventuale neregularităţi decurgând din modalitatea de punere în practică a autorizaţiei de interceptare ori a existenţei ei în realitate.
Pentru motive de felul celor arătate, prima instanţă a decis înlăturarea din examinare a proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate, pronunţând verdictul de nevinovăţie a inculpatului, pe baza celorlalte probe administrate în cauză.
Procedeul instanţei nu încalcă însă contradictorialitatea procedurii judiciare care se examinează întotdeauna până la închiderea dezbaterilor.
În cadrul deliberării are loc evaluarea probatoriului, etapă în care se verifică şi conformitatea cu legea a întregii activităţi procesuale desfăşurate înainte de sesizarea instanţei.
Prin urmare, prima instanţă nu avea obligaţia procedurală de a pune în discuţia părţilor aspectele referitoare la legalitatea interceptărilor efectuate în cauză, aceasta neconstituind o chestiune care să ţină de administrarea din oficiu a unei probe ori de contradictorialitatea procedurii, aşa cum s-a considerat fără temei de către curtea de apel.
Toate aspectele avute în vedere la pronunţarea hotărârii şi raţionamentul expus în susţinerea soluţiei sunt supuse dezbaterii părţilor în cadrul căilor legale de atac.
Ca urmare, în apelul parchetului, instanţa de control judiciar avea obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de judecătorul fondului impuneau excluderea din probatoriu a interceptărilor efectuate în cauză ori, dimpotrivă, viciile constatate erau remediabile şi, ca atare, probele puteau fi folosite în procesul penal.
O hotărâre judecătorească nu poate fi desfiinţată pentru motive ce vizează actul intrinsec al deliberării, neputându-se reproşa judecătorului omisiunea de a pune în dezbaterea părţilor aspectele ce ţin de evaluarea probatoriului, operaţiune subsecventă închiderii dezbaterilor şi prevăzută exclusiv în competenţa instanţei.
În consecinţă, reţinând inexistenţa motivelor prezentate în justificarea soluţiei de retrimitere a cauzei spre rejudecare în fond, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpatul B.V.V., va casa Decizia instanţei de apel şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la aceeaşi instanţă a Curţii de Apel Bucureşti.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi inculpatul B.V.V. împotriva Deciziei penale nr. 240 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Menţine actele procedurale îndeplinite până la data de 12 noiembrie 2009.
Suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunțată în şedinţă publică, azi 3 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4154/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1810/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
