ICCJ. Decizia nr. 421/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.421/2010
Dosar nr. 762/59/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 247/PI din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului B.N. împotriva rezoluţiilor emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 517/11/2/2009.
A fost obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 762/59/2009, petentul B.N. a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună desfiinţarea rezoluţiilor pronunţate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 81/P/2009 şi dosarul nr. 517/11/2/2009 şi trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale împotriva făptuitorilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246, art. 289, art. 291 C. pen.
În motivarea plângerilor s-a precizat că la dosar există probe suficiente din care rezultă vinovăţia făptuitorilor.
Au fost acvirate dosarele în care au fost pronunţate rezoluţiile a căror desfiinţare se solicită, din care rezultă următoarele: prin plângerea penală înregistrată al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. 246/P/2007, petentul B.N. a solicitat trimiterea în judecată a făptuitorilor B.I. şi P.S., prim-procur, respectiv procuror şef secţie urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
În motivarea plângerii s-a precizat că făptuitorii şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu prin modul în care au soluţionat dosarele nr. 919/11/2/2008 şi nr. 264/P/2007 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Cercetările efectuate în acuză au evidenţiat faptul că prin ordonanţa pronunţată în dosarul nr. 264/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş făptuitoarea P.S.- procuror şef secţie urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.E.V. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu motivarea că faptei îi lipseşte latura subiectivă. învinuitul a fost cercetat pentru înşelăciunea mai multor persoane, printre care şi B.N. percepându-l sume importante de bani în avans, pentru achiziţionarea unor autoturisme în leasing, după care le-au furnizat maşinile promise şi nu Ie-a restituit sumele plătite, cu titlu de avans.
Rezoluţiile procurorului sunt temeinice şi legale, pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu procurorul nu poate fi trimis în judecată.
Descrierea faptei prin plângerea penală a petentului, a format procurorilor convingerea că fapta relatată se încadrează în dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi nu art. 248/1 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul B.N., aducând în principal critici în legătură cu modul în care cei doi intimaţi au instrumentat plângerea penală cu care petentul i-a investit şi solicitând desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea cauzei la D.N.A. întrucât pe lângă infracţiunile reclamate în plângere intimaţii se fac vinovaţi şi de comiterea infracţiunilor prev. de art. 13/2 şi art. 17 lit. c) şi d) din Legea nr. 78/2000.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Trecerea în sfera ilicitului penal are loc numai în cazul în care cele invocate în susţinerea unei plângeri penale reprezintă aspecte care depăşesc cenzura actelor întocmite de intimaţi (şi care poate fi exercitată exclusiv prin căile de atac recunoscute de lege), fiind vorba în sens larg despre o exercitare cu rea-credinţă a funcţiei deţinute, ceea ce înseamnă că intimaţii au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
Or, în speţă, Curtea constată că atât motivarea plângerii, cât şi cea a recursului ce fac obiectul cauzei de faţă cuprind în realitate critici ce se circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea exercita împotriva rezoluţiilor date de intimaţi în condiţiile art. 278 şi art. 278/1 C. proc. pen.
În ce priveşte competenţa organului de urmărire penală, Curtea constată că aceasta a aparţinut Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, iar nu D.N.A. în raport cu infracţiunile cu care petentul Ie-a menţionat în plângerea penală şi între care nu se regăsesc cele precizate în motivele de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală .respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului, că în cauză nu poate fi reţinută săvârşirea de către intimaţi a infracţiunilor menţionate în plângerea penală, astfel încât recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar B.N. împotriva sentinţei penale nr. 247/PI din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3778/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 3799/2010. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
