ICCJ. Decizia nr. 3778/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3778/2010
Dosar nr. 8109/1/2010
Şedinţa publică din 26 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Suceava, secţia penală, prin Sentinţa penală nr. 41 din 19 februarie 2010, a condamnat printre alţii pe inculpaţii:
- L.L., la 15 ani închisoare pentru două infracţiuni de introducere în ţară de droguri de mare risc şi respectiv trafic de droguri, prev. şi ped. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen., săvârşite în condiţiile prev. de art. 34 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. şi
- P.O., la 18 ani închisoare pentru două infracţiuni prev. de art. 3 alin. (2) şi respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) săvârşite în condiţiile prev. de art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat pe inculpaţi pentru infracţiunea prev. de art. 323 C. pen. rap. la art. 8 din Legea nr. 39/2003.
În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest.
Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, având de soluţionat apelurile declarate de Parchetul de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Suceava şi inculpaţi, declarate împotriva sentinţei, prin încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2010, a menţinut starea de arest a inculpaţilor, reţinând că temeiurile care au dus la luarea acestei măsuri se menţin.
Împotriva încheierii au declarat recurs inculpaţii, reiterând aspectele de la instanţa de apel, în sensul că măsura arestării preventive nu se justifică, având în vedere că au fost administrate mai multe probe care lasă o umbră de îndoială în ceea ce priveşte săvârşirea tuturor infracţiunilor, iar în acest moment sunt puse sub semnul întrebării anumite aspecte vizând activitatea infracţională a inculpatului L.L.
În motivele de recurs scrise au susţinut că punerea în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică. Astfel, pericolul pentru ordinea publică nu se identifică şi nici nu înglobează pericolul social concret al faptei, prevăzută de legea penală, săvârşite de către inculpaţi, tocmai datorită categoriei de relaţii sociale vătămate sau care sunt vizate a fi vătămate, care sunt cu totul diferite. O opinie contrară ar conduce la o situaţie inacceptabilă, respectiv cea a incidenţei dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi a luării în mod obligatoriu a măsurii arestării preventive a inculpatului în orice situaţie în care acesta a săvârşit o infracţiune pedepsită cu detenţia pe viaţă sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, întrucât orice faptă prevăzută de legea penală prezintă pericol social cu excepţia cazului când sunt date prevederile art. 181 C. pen.
Pericolul concret pentru ordinea publică trebuie individualizat, căci în caz contrar, am avea de a face cu un pericol abstract pentru ordinea publică, fapt ce nu satisface cerinţele legiuitorului.
Pentru ca măsura punerii în libertate să fie menţinută se impune verificarea şi constatarea pe baza probelor existente că rezonanţa socială negativă este aptă să producă anumite tulburări de natură socială, care să perturbe efectiv ordinea publică, iar datorită acestor tulburări să fie afectată buna desfăşurare a procesului penal.
A susţinut că din moment ce de la data luării măsurii au trecut 15 luni, rezonanţa negativă a faptei în colectivitate, fie a dispărut, nemaiexistând nici un factor care să indice contrariul, fie s-a diminuat în mod considerabil, ceea ce justifică înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai puţin coercitivă cum este aceea a obligării de a nu părăsi ţara, prev. de art. 1451 C. proc. pen.
Recursurile sunt nefondate.
Curtea de Apel Suceava verificând conform art. 3002 C. proc. pen. legalitatea şi temeinicia arestării preventive a motivat că din materialul probator administrat reiese că există indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea de comitere de către inculpaţi a faptelor pentru care au fost trimişi şi ulterior condamnaţi, astfel că subzistă temeiul prev. de art. 143 C. proc. pen.
S-a mai arătat că ţinând seama de modalitatea concretă de comitere a faptelor, gravitatea acestora şi amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen în ultimul timp precum şi efectele grave pe care le produce toxicomania asupra individului din punct de vedere fizic şi psihic se justifică menţinerea stării de arest, subzistând în continuare temeiul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Prin lăsarea în libertate a inculpaţilor s-ar crea în rândul societăţii o stare de insecuritate. Chiar dacă de la momentul comiterii s-a scurs o perioadă de timp, rezonanţa ei în rândul colectivităţii din care părţile fac parte nu s-a diminuat şi nu a dispărut.
Din conţinutul actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei rezultă că măsura arestării a fost dispusă şi ulterior menţinută cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi este conformă şi cu scopul art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de protejare a persoanei împotriva arbitrariului.
Inculpaţii au fost condamnaţi de Tribunalul Suceava la pedepse de 15 şi respectiv 18 ani închisoare, ori condamnarea în primă instanţă la pedeapsa închisorii într-un loc de detenţie de către un tribunal competent în urma cercetării judecătoreşti efectuate cu respectarea garanţiilor procesuale, constituie temeiuri noi suficiente şi necesare ce justifică menţinerea arestării preventive a acestuia, în condiţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat printre altele în cauza Weimhoff c/a Germaniei că după pronunţarea unei condamnări în primă instanţă indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenţia se încadrează în prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti, dată fiind legătura esenţială a acestor dispoziţii cu cele prevăzute de către parag. 3 şi 1 lit. c) ale art. 5, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv, în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deţinută pentru a fi adusă în faţa autorităţii competente în baza unei suspiciuni rezonabile că a comis o infracţiune.
Anumite infracţiuni printre care şi cele de trafic ilicit de droguri, prin însăşi comiterea lor generează un pericol concret pentru ordinea publică, prin gravitatea efectelor pe care le-ar putea produce, justificând luarea, cel puţin pentru o perioadă de timp, faţă de cei care le comit, măsura arestării preventive.
Având în vedere complexitatea cauzei, care rezultă din numărul mare de inculpaţi, infracţiunile şi modalitatea de săvârşire, probatoriul ce se impune a verificat şi eventual administrarea unor noi probe cât timp inculpaţii prin apel şi recurs fac referire la aspecte de ordin probatoriu, punând sub semnul întrebării anumite aspecte vizând activitatea infracţională a inculpatului L.L., curtea constatând că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, a pronunţat o soluţie temeinică şi legală.
Înalta Curte constată că în cauza de faţă infracţiunile pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării sunt pedepsite cu închisoarea de la 10 la 25 ani, că faptele prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, astfel că temeiurile care au determinat arestarea se menţin, urmează a respinge recursurile.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.O. şi L.L. împotriva încheierii din 4 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6052/86/2009.
Obligă recurentul inculpat P.O. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat L.L. la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 418/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 421/2010. Penal → |
|---|
