ICCJ. Decizia nr. 4212/2010. Penal. Mandat european de arestare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4212/2010
Dosar nr. 7300/2/2010
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 363 din 11 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 20 iulie 2010 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Zwolle - Lelystad, Regatul Olandei faţă de persoana solicitată A.C.L.
În baza art. 90 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 a dispus arestarea persoanei solicitate A.C.L. în vederea predării către autoritatea judiciară olandeză.
A dispus predarea persoanei solicitate către autoritatea judiciară olandeză cu respectarea regulii specialităţii prev. de art. 100 din Legea nr. 302/2004.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că organele judiciare competente din Regatul Olandei au emis la 20 iulie 2010 mandat european de arestare faţă de A.C.L. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
La 19 august 2010 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a reţinut pe A.C.L. pentru o perioadă de 24 de ore.
Prin încheierea din 19 august 2010 Curtea de Apel Bucureşti a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 5 zile.
Recursul împotriva încheierii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2913 din 20 august 2010.
La 8 septembrie 2010 la dosarul cauzei a fost ataşat mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare din Regatul Olandei împotriva persoanei solicitate A.C.L.
Din cuprinsul acestuia rezultă că persoana solicitată a fost condamnată definitiv la 12 august 2001 pentru trafic de droguri constând în aceea că, la 15 septembrie 1998 A.C.L. a introdus împreună şi în asociere cu alte persoane 14,95 kg heroină în Olanda.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că mandatul european de arestare a persoanei solicitate îndeplineşte condiţiile de fond şi formă prev. de art. 79 din Legea nr. 302/2004, că infracţiunile ce fac obiectul mandatului sunt sancţionate de legea statului solicitant cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 3 ani şi nu sunt supuse verificării condiţiei dublei incriminări, condiţie care însă e oricum, îndeplinită având în vedere că faptele constituie infracţiuni şi potrivit legii române.
Instanţa fondului a mai constatat că nu există niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Curtea a mai constatat că persoana solicitată a fost de acord cu predarea către autorităţile olandeze dacă instanţa va dispune acest lucru.
Referitor la apărarea că în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei, Curtea a constatat faţă de datele noi apărute în cuprinsul mandatului, că acest termen nu s-a împlinit.
Din mandatul european de arestare rezultă o altă situaţie decât cea avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 20 august 2010 în sensul că hotărârea de condamnare a persoanei solicitate A.C.L. a rămas definitivă la data de 27 mai 2003 prin decizia Curţii Supreme a Olandei.
Aşa fiind, potrivit legii române, termenul de prescripţie a executării pedepsei se va împlini la 27 mai 2011.
Mai mult, motivează instanţa, chiar dacă termenul de prescripţie s-ar fi împlinit, conform art. 88 din Legea nr. 302/2004, refuzul instanţei de judecată învestită cu punerea în executare a mandatului european de arestare este opţional.
În concluzie, faţă de aceste considerente, instanţa fondului a constatat că nu există temeiuri de refuz a punerii în executare a mandatului european de arestare, astfel că a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile olandeze şi a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile olandeze.
Împotriva sentinţei a declarat recurs persoana solicitată A.C.L.
În esenţă, recurentul critică sentinţa atacată ca fiind nelegală, sub aspectul neaplicării dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. g) şi art. 81 din Legea nr. 302/2004 în sensul că, în mod greşit, instanţa fondului a omis să constate că răspunderea penală pentru fapta comisă în Olanda de către persoana solicitată s-a prescris potrivit legii române.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 81 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori a judecăţii sau instanţa de executare emite din oficiu sau la cererea procurorului un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
Conform art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 autoritatea română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când conform legislaţiei române răspunderea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei s-au prescris dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române.
În cauză, aşa cum s-a arătat, hotărârea de condamnare a persoanei solicitate a rămas definitivă la 27 mai 2003.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 143/2000 introducerea sau scoaterea din ţară de droguri de mare risc se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Conform art. 126 lit. b) C. pen. român termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani.
Din cuprinsul mandatului european de arestare rezultă că persoana solicitată a fost condamnată definitiv la 27 mai 2003 la 3 ani închisoare.
Aşa fiind, termenul de prescripţie a executării pedepsei se împlineşte la 27 mai 2011 (3 + 5) cum în mod corect a stabilit instanţa fondului.
Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 referitoare la refuzul executării mandatului european de arestare.
Curtea observă că nu există nici alte motive de nelegalitate care examinate din oficiu ar fi în favoarea persoanei solicitate.
În baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată A.C.L. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2266/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 4217/2010. Penal → |
|---|
