ICCJ. Decizia nr. 4217/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4217/2010
Dosar nr. 1007/99/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 84 din 13 mai 2010 Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi al părţii civile M.E.D. împotriva Sentinţei penale nr. 670 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o cu motivarea că nu s-a putut demonstra cu certitudine săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. de către inculpaţii C.L. şi M.C.C., astfel încât primează prezumţia de nevinovăţie în favoarea acestora.
În termen legal, atât parchetul cât şi partea civilă M.E.D. au exercitat calea ordinară de atac a recursului.
Organul de urmărire penală invocă cazul de casare reglementat de disp. art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. pe motiv că hotărârea este contrară legii din moment ce instanţa de apel a acordat prevalenţă unor elemente circumstanţiale de natură a contura dimensiunea conflictului, făcându-se abstracţie de situaţia de fapt ce rezultă din următoarele mijloace de probă: certificatul medico-legal al I.M.L. Iaşi din 11 decembrie 1998 care specifică că leziunile au putut fi produse numai prin lovire activă cu mare intensitate cu obiect înţepător. Cu adresa nr. 35/14 ianuarie 1999 I.M.L. Iaşi a mai comunicat că M.E.D. a prezentat leziuni ce s-au putut produce prin lovire activă cu obiect tăietor-înţepător de intensitate mare, în condiţiile stabilite de anchetă, fiind puţin probabilă o cădere cu regiunea submandibulară într-un ciob de sticlă, din moment ce, „pe corp nu s-au constatat leziuni de apărare la cădere prin reflexe de postură, leziunile având morfologic, cât şi localizare, caracteristicile unei loviri active cu instrumentele amintite”; adresa nr. 265/OF/21 iunie 2000 a I.M.L. Iaşi confirmă încă odată că dacă „victima ar fi fost proiectată cu capul în geamul unei victime care s-a spart, leziunile ar fi avut alte caracteristici şi ar fi fost situate difuz la nivelul întregului masiv facial”; şi prin raportul de expertiză medico-legală traumatologică din 3 mai 2001 se concluzionează că „leziunile traumatice prezentate de sus-numitul au putut fi produse prin loviri active cu corp tăietor-înţepător, cel mai probabil cuţit, neputând exclude lovirea cu ciob de sticlă sau fragmente rezultate dintr-o vitrină spartă”.
La rândul lor martorii C.V., C. (fostă T.) M., M.E., M.F.C., V.I., V.M.F. confirmă că cei doi inculpaţi sunt autorii infracţiunii de care sunt acuzaţi prin actul de inculpare.
Oral, procurorul de şedinţă şi-a suplimentat criticile, invocând şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., pe motiv că instanţa de control judiciar nu a răspuns în niciun mod amplelor critici aduse soluţiei instanţei de fond de către procuror, prin motivele de apel, cât şi oral în şedinţa publică.
Partea civilă recurentă nu şi-a motivat calea de atac.
Examinând criticile în raport cu actele şi lucrările cauzei, hotărârile atacate, cât şi sub aspectul cazurilor de casare ce se iau în considerare din oficiu - conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. - Înalta Curte constată că sunt fondate pentru cele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Prin Sentinţa penală nr. 670 din 13 noiembrie 2009 Tribunalul Iaşi a dispus achitarea inculpaţilor C.L. şi M.C.C. sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cel de-al doilea şi cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., respingând şi acţiunile părţilor civile pe motiv că nu s-a putut proba dincolo de orice îndoială, atât săvârşirea faptei de către cei doi inculpaţi, cât şi vinovăţia acestora.
În termen legal Parchetul a exercitat calea ordinară de atac a apelului, criticându-se greşita achitare a inculpaţilor care „în noaptea de 28/29 noiembrie 1998, în loc public, au intenţionat să ucidă partea vătămată M.E.D., aplicându-i lovituri cu un cuţit respectiv ciob de sticlă rezultat din spargerea unei sticle de bere, cauzându-i leziuni ce au necesitat 22 - 23 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi i-au pus viaţa în pericol”.
În sprijinul vinovăţiei inculpaţilor, în apel, parchetul invocă declaraţiile martorilor M.E., T.M., M.C.F. şi a părţii vătămate, care s-ar corobora cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi cu actele medico-legale care sunt: certificatul medico-legal nr. 3063/1998, adresa nr. 35/14 ianuarie 1999 a I.M.L. Iaşi, adresa nr. 265/OF/21 iunie 2000 a I.M.L. Iaşi, raportul de expertiză medico-legală traumatologică din 3 mai 2001, avizul Comisiei Superioare Medico-Legală din cadrul I.M.L. „M.M.” Bucureşti.
Nu în ultimul rând sunt redate parţial declaraţiile martorilor C.V., C. (fostă T.) M., M.E., M.F.C., V.I., V.M.F. care ar confirma atât actele medico-legale, cât şi susţinerile părţii vătămate în sensul vinovăţiei celor doi inculpaţi.
Aşa cum se poate observa, deşi partea civilă M.E.D. a exercitat în termen calea ordinară de atac a apelului, nu a adus în scris nicio critică a hotărârii instanţei de fond.
Cu ocazia dezbaterilor judiciare de la termenul din 18 martie 2010, deşi partea civilă a avut apărător desemnat pe avocatul C.C., acesta a fost substituit de către avocat S.C., căreia însă nu i s-a dat cuvântul pentru a susţine oral apelul clientului său.
Cauza fiind amânată la data de 15 aprilie 2010 pentru soluţionarea cererii de abţinere a unui membru al completului de judecată, la data respectivă s-a dispus citarea cu mandat de aducere a inculpatului-intimat M.C.C., acordându-se termen pentru data de 13 mai 2010.
La termenul de judecată din 13 mai 2010 din nou se trece la dezbaterile judiciare şi din nou avocat S.C., care a substituit avocat ales al părţii civile M.E.D., nu are cuvântul pentru a susţine oral, cel puţin, apelul acesteia, instanţa de apel fiind astfel în imposibilitate de a lua la cunoştinţă de cererile părţii civile pentru a se pronunţa pe ele.
Din examinarea deciziei penale atacate se constată că pag. 2 - 12 se referă la Sentinţa penală nr. 670 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Iaşi.
Singura pagină a deciziei penale reţine situaţia de fapt privind petrecerea din noaptea de 28/29 noiembrie 1998 organizată în apartamentul martorului M.C. care s-ar fi desfăşurat paşnic până la orele 24,00 când se naşte o altercaţie între participanţi, separaţi în două tabere, lovindu-se reciproc.
La modul generic, instanţa de apel arată că din declaraţiile martorilor rezultă indubitabil că părţii vătămate M.E.D. nu i-au fost cauzate în apartamentul martorului M.C., leziunile pentru care a fost internat şi s-a intervenit de urgenţă.
Apoi prin copy - paste preia frazele din sentinţa penală atacată care sunt:
„Partea vătămată a fost transportată la Spitalul „S.S.” Iaşi, unde a fost internată în perioada 29 noiembrie 1998 - 10 decembrie 1998 cu diagnosticul „plagă tăiată latero-cervicală stânga (agresiune)”.
„La examinarea efectuată de medicul legist, s-a constatat că partea vătămată prezenta în regiune latero-cervicală stânga, în treimea superioară la 3 cm inferior de ramul orizontal al mandibulei şi paralel cu acesta, o plagă cu traseu neregulat, cu margini infractuoase de 13 cm lungime, în curs de vindecare, cu urma firelor de sutură”.
Concluziile medicului legist au fost inserate în procesul-verbal din aceeaşi zi care consemnează „deplasarea lui M.E.D. pe o distanţă de cca 50 m, timp în care ar fi coborât şi urcat scările între etajul 3 şi 1 respectiv parter etaj 1, plus deplasarea pe o porţiune în afara scării blocului, într-o perioadă de timp de circa 10 - 15 min, în condiţiile în care partea vătămată prezenta o secţiune a venei faciale stângi, precum şi o secţiune parţială a arterei faciale stângi”.
„Toate aceste elemente coroborate, relevă că susţinerile acuzării privitoare la dinamica producerii leziunilor prezentate de partea vătămată, respectiv de către cei doi inculpaţi, nu pot fi primite întrucât se bazează mai mult pe prezumţii decât pe probe certe şi cu un grad mare de probabilitate. În lipsa coroborării declaraţiei părţii vătămate cu alte mijloace de probă concludente şi certe, instanţa va acorda prevalenţa principiului „in dubio pro reo”, atâta vreme cât acuzarea nu a lămurit, pe baza de dovezi, toate împrejurările cauzei”.
„În condiţiile în care atestările actelor medico-legale nu se coroborează cu declaraţia părţii vătămate, iar aceasta din urmă nu corespunde cu cele atestate de martori (de exemplu partea vătămată susţine că l-a prins de păr pe inculpat întrucât îl agresase pe fratele său; M.C. atestă că la acel moment intrase în casă pentru a lua bâta de baseball)”.
„Întrucât în urma probatoriului administrat nu a fost înlăturată prezumţia de nevinovăţie ce funcţionează de drept în favoarea inculpaţilor, reţinând însă că s-a probat vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii părţii vătămate, ceea ce pe plan juridico-penal reprezintă o modificare a realităţii anterioare, modificare ce nu provine însă din faptele inculpaţilor”.
Toate aceste preluări „ad literam” din sentinţa penală analizată, inclusiv cu greşeli de ortografie şi chiar de exprimare nu reprezintă o combatere şi o analiză a fiecărui mijloc de probă invocat de către procuror în motivele sale de apel, pentru a fi justificat înlăturate.
Dimpotrivă, pe lângă aserţiunile care nu-i aparţin, fiind preluate - aşa cum se arată - instanţa de apel în singura judecată de valoare proprie pe care o inserează mai face o contradicţie când susţine „Faţă de toate aceste argumente, motivele invocate de procuror vizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale, cât şi ale părţii civile (care sunt inexistente, întrucât nu a dat cuvântul acesteia cu ocazia dezbaterilor judiciare, pe propriul apel - s.n.) au fost conturate probator, probele ce au constituit actul de sesizare nu au putut demonstra cu certitudine săvârşirea infracţiunii de către cei doi inculpaţi”.
Logica juridică spune că din moment ce motivele invocate au fost conturate probator, nu se poate concluziona că totuşi ele nu au demonstrat vinovăţia inculpaţilor.
În condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns niciuneia din criticile parchetului - pentru că pe ale părţii civile nu le cunoştea, nedându-i cuvântul pentru susţinerea apelului - este incident cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. şi în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., recursurile vor fi admise, casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de partea civilă M.E.D. împotriva Deciziei penale nr. 84 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpaţii C.L. şi M.C.C.
Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului C.L., în sumă de 75 RON, precum şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu al inculpatului M.C.C., în sumă de 300 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4212/2010. Penal. Mandat european de arestare.... | ICCJ. Decizia nr. 2277/2010. Penal → |
|---|
