ICCJ. Decizia nr. 4314/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4314/2010
Dosar nr.856/42/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului aflate în dosarul cauzei constată următoarele:
1. Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Sentinţa penală nr. 110 din 9 septembrie 2010 a respins ca nefondată plângerea în baza art. 2781 C. proc. pen. formulată de petenta C.M./menţinând rezoluţia procurorului atacată din 2 iunie 2010 dată în Dosar nr. 650/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin care a fost dispusă soluţia de neîncepere a urmăririi penale în considerarea intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 122 alin. (1) lit. g) şi art. 124 C. pen. faţă de intimatul notar public M.N. sub aspectul săvârşirii cu ocazia întocmirii contractului autentic de vânzare-cumpărare din 3 mai 2001 a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată petenta la plata sumei de 60 RON cheltuieli judiciare statului.
Hotărând astfel judecătorul cauzei, competent şi regulat sesizat cu soluţionarea plângerii amintite a reţinut în fapt următoarele:
A. La data de 4 august 2009 numita C.M. în calitate de persoană vătămată a formulat plângere în condiţiile art. 221, 222 C. proc. pen. împotriva notarului public M.N. susţinând în esenţă, că a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 3 mai 2001 în mod abuziv (fără a verifica ştirea de discernământ a vânzătoarei S.Z./autoarea petentei ulterior decedată) şi prin falsificarea semnăturii vânzătoarei S.Z. parte contractantă la încheierea actului juridic (urma papilară depusă la loc de semnătură la rubrica „vânzătoare” nu ar aparţine numitei S.Z., ulterior decedată).
B. Prin Rezoluţia nr. 605/P/2009 din data de 2 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public M.N., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 28 C. pen. deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că, în urma verificărilor efectuate s-a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Astfel, pentru ambele infracţiuni reclamate ca fiind săvârşite de notarul public, termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a împlinit la data de 3 mai 2006, anterior datei formulării plângerii (4 august 2009).
Împotriva acestei rezoluţii s-a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar prin Rezoluţia nr. 897/II/2/2010 din data de 19 iulie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de petenta C.M., împotriva rezoluţiei prin care procurorul a soluţionat pe fond în data de 02 iunie 2010, Dosarul nr. 605/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această rezoluţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, plângerea petiţionarei în care pretinde că termenul de prescripţie ar trebui să curgă de Ia data când ea a cunoscut faptele pe care le reclamă, respectiv din anul 2008, este neîntemeiată.
S-a apreciat că, dispoziţiile legale în materie nu lasă loc de interpretare la infracţiunile reclamate, termenul de prescripţie este de 5 ani [art. 122 lit. d) C. pen.], iar acest termen curge de la data săvârşirii infracţiunii [art. 122 alin. (2) teza I C. pen.].
Doar în cazul infracţiunilor continue sau continuate, acest termen curge de la data epuizării activităţii [art. 122 alin. (2) teza a II-a C. pen.].
Or, în speţă, faptele sesizate, dacă ar exista, ar fi apte să se consume instantaneu.
C. Împotriva ambelor rezoluţii, s-a formulat plângere potrivit art. 2781 C. proc. pen. de către petenta C.M., cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 856/42/2010.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că înţelege să conteste rezoluţia dată de procurorul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 605/P/2009, precum şi pe cea dată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu nr. 897/II/2/2010 prin care i s-a respins plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii.
S-a susţinut de către petenta că rezoluţia menţionată este greşită, la fel şi menţinerea acestei soluţii, deoarece notarul M.N. se face vinovat de fals intelectual şi abuz în serviciu în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat în luna mai 2001.
S-a mai arătat de petenta că termenul de prescripţie al răspunderii penale, în opinia sa, trebuie să curgă de la momentul când a cunoscut faptele, respectiv anul 2008, astfel că se află în termen să solicite condamnarea notarului M.N. pentru săvârşirea celor două infracţiuni.
În final, petenta a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor procurorilor şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale.
Pentru lămurirea afirmaţiilor cuprinse în plângere, Curtea a dispus ataşarea dosarului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nr. 605/P/2009 în care au fost date cele două rezoluţii atacate.
Examinând susţinerile petentei în raport de actele şi lucrările dosarului înaintat de parchet, menţionat mai sus, Curtea constată că plângerea este nefondată.
Petenta a formulat plângere penală împotriva notarului public M.N. şi a numitului S.G. pentru săvârşirea de către aceştia a infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals (primul făptuitor) şi uz de fals (cel de-al doilea), susţinând, în esenţă, că faptele ar fi fost comise de aceştia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 3 mai 2001 la Biroul notarului public M.N., prin care mama petentei ar fi vândut o suprafaţă de teren făptuitorului S.G.
Trebuie menţionat şi faptul că între petenta şi numitul S.G. există şi un litigiu civil de constatare a nulităţii absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare, în cursul căruia petenta s-a înscris în fals împotriva acestui act, cauza civilă a fost suspendată, iar aceasta a formulat plângerea penală de faţă.
Iniţial, plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele care, observând că nu este competent faţă de calitatea de notar public a făptuitorului M.N., a înaintat-o Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru a efectua cercetări cu privire la această persoană.
Ori, cercetările efectuate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti au relevat situaţia că, faţă de data comiterii pretinselor fapte penale de către notarul public M.N. 3 mai 2001, s-a împlinit termenul de prescripţie pentru ambele infracţiuni reclamate prevăzute de art. 246 şi 289 C. pen., chiar înainte de formularea plângerii de către petenta C.M.
Verificând această situaţie Curtea, observă că această constatare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale relevată de Parchetul Curţii de Apel Ploieşti este corectă, termenul de prescripţie pentru ambele infracţiuni reclamate de petenta - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), fiind de 5 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. Cum dispoziţiile art. 122 alin. (2) C. pen. statuează în mod expres că „termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii”, iar această dată este 3 mai 2001, rezultă că prescripţia s-a împlinit la data de 3 mai 2006, cu mult înainte de data formulării plângerii penale.
Mai mult decât atât, se constată că este împlinită şi prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen., termenul menţionat mai sus fiind depăşit cu încă jumătate.
Susţinerea petentei, cum că termenul de prescripţie curge de la data la care a luat cunoştinţă de existenţa faptelor, (relevantă poate la calculul prescripţiei extinctive într-un proces civil) nu este valabilă în situaţia prescripţiei răspunderii penale, unde aşa cum am arătat mai sus, termenele curg de la data săvârşirii infracţiunii.
Ori, această dată de 3 mai 2001 nu este contestată de petenta şi nici nu există vreun indiciu că nu ar fi data reală de întocmire a actului respectiv.
Prin urmare, în mod corect parchetul a constatat că, împlinindu-se termenele de prescripţie pentru ambele infracţiuni, este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., situaţie în care în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de făptuitorul M.N. Din acest motiv, în mod evident cercetările organelor de urmărire penală nu au mai vizat fondul acuzaţiilor, urmând ca petenta să-şi dovedească justeţea pretenţiilor în cadrul procesului civil.
Aşa fiind, în baza dispoziţiilor art. 278 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondată plângerea formulată de petenta C.M.
II. Recursul în termen declarat împotriva sentinţei amintite de petenta C.M. criticând menţinerea nejustificată a soluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale prin validarea concluziei juridice greşite a organului judiciar amintit privind intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale cu privire la faptele penale sesizate este nefondat urmând a fi respins ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte verificând existenţa erorii de judecată sus-menţionate ce se pretinde de recurentă a fi fost comisă de făptuitor/menţinută ulterior de judecătorul primei instanţe reţine la rândul său că această constatare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale relevată de Parchetul Curţii de Apel Ploieşti este corectă, termenul de prescripţie pentru ambele infracţiuni reclamate de petenta - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), fiind de 5 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. Cum dispoziţiile art. 122 alin. (2) C. pen. statuează în mod expres că „termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii”, iar această dată este 3 mai 2001, rezultă că prescripţia s-a împlinit la data de 3 mai 2006, cu mult înainte de data formulării plângerii penale.
Mai mult decât atât, se constată că este împlinită şi prescripţia specială prevăzută de art. 124 C. pen., termenul menţionat mai sus fiind depăşit cu încă jumătate.
Susţinerea petentei, cum că termenul de prescripţie curge de la data la care a luat cunoştinţă de existenţa faptelor, (relevantă poate la calculul prescripţiei extinctive într-un proces civil) nu este valabilă în situaţia prescripţiei răspunderii penale, unde aşa cum am arătat mai sus, termenele curg de la data săvârşirii infracţiunii.
Ori, această dată de 3 mai 2001 nu este contestată de petenta şi nici nu există vreun indiciu că nu ar fi data reală de întocmire a actului respectiv.
Prin urmare, în mod corect parchetul a constatat că, împlinindu-se termenele de prescripţie pentru ambele infracţiuni, este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc. pen., situaţie în care în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale, faţă de făptuitorul M.N. Din acest motiv, în mod evident cercetările organelor de urmărire penală nu au mai vizat fondul acuzaţiilor, urmând ca petenta să-şi dovedească justeţea pretenţiilor în cadrul procesului civil.
Aşa fiind sentinţa atacată este legală şi temeinică iar reformarea sa solicitată de petenta recurentă este nejustificată.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenta petentă la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta C.M. împotriva Sentinţei penale nr. 110 din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 4307/2010. Penal. Neglijenţa în serviciu... | ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
