ICCJ. Decizia nr. 4650/2010. Penal. Plângere împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive (art. 140 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4650/2010
Dosar nr. 1825/57/2010
Şedinţa publică din 29 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 34/MP/2010 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală, s-a respins plângerea formulată de inculpata S.D. împotriva ordonanţei procurorului din data de 13 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia.
În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei de 20 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin plângerea înregistrată sub nr. 1825/57/2010, inculpata S.D. a solicitat, în temeiul art. 1402 C. proc. pen., admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei procurorului din data de 13 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia şi revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, iar, în subsidiar, admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei atacate şi luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
În motivarea scrisă a plângerii, precum şi în susţinerea orală, inculpata, personal şi prin apărători aleşi, a arătat că măsura preventivă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale dacă sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe impuse de art. 145 alin. (2), respectiv în caz de necesitate şi numai motivat, însă motivele invocate de parchet nu justifică prelungirea măsurii, argumentând că nu se cunosc motivele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea prin care a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.
Referitor la existenţa indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte penale de către inculpată, a arătat că reţinând aceste aspecte se încalcă prezumţia de nevinovăţie garantată de legiuitor şi de C.E.D.O.; s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori a fost chemată, fiind şi în interesul ei aflarea adevărului, astfel că nu se poate reţine că scopul acestei măsuri este de a împiedica sustragerea de la urmărirea penală, aceste aspecte neputând fi prezumate sau dovedite;
De asemenea, a învederat că prin prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu se încearcă decât limitarea dreptului la liberă circulaţie garantat de Constituţia României şi de C.E.D.O., precum şi dreptul la muncă prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituţie.
În ce priveşte cererea subsidiară, inculpata a argumentat că astfel sunt îndeplinite cerinţele de la art. 136 C. proc. pen., privind buna desfăşurarea a procesului penal, condiţiile prevăzute la ambele măsuri fiind identice; este avocat şi în exercitarea profesiei este necesar să se deplaseze în mai multe localităţi, având contracte de asistenţă juridică încheiate înainte de a se lua faţă de aceasta măsura preventivă.
A arătat că a nu i se permite să se deplaseze la instanţe pentru a da curs contractelor de asistenţă, se creează premisele unor rezilieri de contracte, aducându-i-se un prejudiciu financiar, este singurul întreţinător al familiei, având şi doi copii minori;
De asemenea, a mai arătat că ordonanţa procurorului nu conţine motivele pe care se întemeiază, astfel că este în imposibilitate de a formula critici.
Analizând ordonanţa atacată prin prisma criticilor invocate de inculpată, precum şi prin prisma dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen. raportat la art. 143 şi art. 136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că plângerea nu este fondată.
Astfel, s-a reţinut că exigenţele determinate de necesitatea restabilirii, în mod specific, a ordinii de drept încălcate şi a reacţiei sociale proporţionale sunt satisfăcute, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, a actelor procedurale şi procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai rapide a drepturilor şi intereselor părţilor, în contextul armonizării interesului apărării sociale, cu interesele individului, în vederea asigurării condiţiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit în art. 1 C. proc. pen. cu referire la art. 1 C. pen.
Ori, asigurarea operativităţii procesului penal, sub aspectele privind garanţia respectării termenelor prevăzute pentru anumite activităţi, desfăşurării procesului penal în bune condiţii şi împiedicarea făptuitorului de a se sustrage urmăririi penale, impune, în situaţii determinate, luarea sau, după caz, menţinerea unor măsuri preventive.
Între aceste măsuri preventive, conform art. 145 cu referire la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. se înscrie şi cea privind obligarea învinuitului de nu părăsi localitatea.
Petenta inculpată S.D. este cercetată în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La data de 12 noiembrie 2010 prin încheierea penală nr. 29/MP/2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba-lulia în Dosarul nr. 1584/57/2010 s-a luat faţă de inculpată măsura arestării preventive pentru o durată de 29 zile.
Prin încheierea penală nr. 4086 din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis recursul declarat de inculpată, s-a casat încheierea Curţii de Apel Alba lulia şi rejudecând, s-a respins propunerea de arestare preventivă, luând faţă de aceasta, în temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (11)1 C. proc. pen. şi art. 145 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, pe o durată de 30 zile, începând cu data punerii în libertate.
În baza art. 145 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 145 alin. (1)1 şi alin. (1)2 C. proc. pen. s-a impus inculpatei ca pe durata acestei măsuri să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală şi la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv I.P.J. Alba;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organelor judiciare;
- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
- să nu se afle în locuinţa coinculpaţilor, martorilor sau membrilor acestora de familie.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 şi alin. (3) C. proc. pen.
Prin ordonanţa procurorului din data de 13 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen., rap. la art. 143 şi art. 136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării inculpatei S.D. de a nu părăsi localitatea de domiciliu Alba-lulia - fără încuviinţarea procurorului, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 17 decembrie 2010 până la data de 15 ianuarie 2011, cu impunerea respectării următoarelor obligaţii, pe durata măsurii: să se prezinte la organul de urmărire penală şi la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv I.P.J. Alba; să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organelor judiciare; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se afle în locuinţa coinculpaţilor, martorilor sau membrilor acestora de familie.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2)2 şi alin. (3) C. proc. pen.
Prin ordonanţa menţionată s-a reţinut, în esenţă, de către procurorul anchetator că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri şi există indicii temeinice că inculpata a săvârşit o infracţiune de trafic de influenţă, iar prelungirea măsurii este necesară în vederea prezentării inculpatei la sediul unităţii unde se efectuează actele de urmărire penală, de posibilitatea de a lua legătura cu ceilalţi inculpaţi ori martori ai cauzei.
Potrivit art. 1402 alin. (1) C. proc. pen. „împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă."
Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei, astfel cum prevede alineatul 7 al art. 1402.
Din analiza art. 145 C. proc. pen., rezultă că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este supusă unor condiţii de fond, cu referire la realizarea oricăreia dintre ipotezele prevăzute în art. 136 alin. (1) din acelaşi cod şi de formă, cu referire, în principal, la începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că ordonanţa procurorului nu este susceptibilă de critică sub niciunul din aspectele invocate de petentă.
Astfel, cu privire la nulitatea încheierii penale atacate pe motivul că procurorul anchetator nu a motivat ordonanţa, examinând ordonanţa supusă actualului control de legalitate, instanţa a constatat, contrar susţinerilor petentei inculpate, că procurorul anchetator a făcut referire în motivare atât la fapta presupus a fi săvârşită de inculpată, cât şi la motivele care justifică prelungirea măsurii.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa de fond a apreciat că procurorul de anchetă penală a motivat ordonanţa prezentând argumente suficiente pentru a permite instanţei de control judiciar verificarea lor, astfel că susţinerile petentei sub acest aspect nu sunt întemeiate.
Cu privire la neîndeplinirea cerinţelor art 145 rap. la art. 143 C. proc. pen., privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, s-a constatat că, aşa cum s-a precizat anterior, prin ordonanţa penală atacată procurorul anchetator a reţinut că se impune prelungirea măsurii arestării preventive a obligării de nu părăsi localitatea de domiciliu luată faţă de inculpata petentă, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri şi există indicii temeinice că inculpata a săvârşit o infracţiune de trafic de influenţă, iar prelungirea măsurii este necesară în vederea prezentării inculpatei la sediul unităţii unde se efectuează actele de urmărire penală, de posibilitatea de a lua legătura cu ceilalţi inculpaţi ori martori ai cauzei.
Instanţa de fond a mai reţinut că măsura preventivă a obligării inculpatei de a nu părăsi localitatea de domiciliu a fost dispusă prin încheierea penală nr. 4086 din 16 noiembrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 1584/57/2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a admis recursul declarat de inculpată şi s-a casat încheierea nr. 29/MP/2010 a Curţii de Apel Alba lulia şi s-a respins propunerea de arestare preventivă, luând faţă de aceasta, în temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen., raportat la art. 146 alin. (11)1 C. proc. pen. şi art. 145 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, pe o durată de 30 zile, începând cu data punerii în libertate.
Este adevărat, că la acest moment procesual, Decizia instanţei supreme nu este motivată, însă această împrejurare nu atrage nulitatea ordonanţei procurorului, cum susţine petenta.
Instanţa de fond a apreciat că în această procedură nu este competentă să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti prin care s-a luat faţă de inculpată măsura preventivă, ci este învestită să verifice legalitatea şi temeinicia ordonanţei procurorului prin care s-a prelungit această măsură.
Examinând actele şi lucrările dosarului de cercetare penală, instanţa de fond a constatat că nu poate să-şi însuşească opinia petentei că măsura preventivă este nelegală sau nejustificată, atâta timp cât în cauză sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., existând probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata petentă a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar măsura preventivă este justificată raportat la dispoziţiile art. 136 C. proc. pen.
Din coroborarea proceselor verbale de transcriere a convorbirilor telefonice şi ambientale, cu declaraţiile martorilor, rezultă existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca petenta inculpată să fi săvârşit infracţiunea de care este acuzată.
În concret, din coroborarea proceselor - verbale de transcriere a discuţiilor telefonice şi ambientale cu declaraţiile martorilor rezultă indicii rezonabile că între inculpatul B.A.Ş. şi inculpata S.D. a existat un acord de voinţă, evidenţiat şi intermediat de complicii D.A. şi V.V., prin presiunile făcute asupra acestora, pentru realizarea compensării şi traficului în justiţie, care a avut ca obiect cumpărarea influenţei inculpatei S.D. în soluţionarea procesului în schimbul compensării datoriilor la bugetul statului, până la concurenţa sumei de 400.000 lei.
Promisiunile reciproce de procurare a unor avantaje s-au realizat înainte de pronunţarea hotărârii în Dosarul nr. 779/57/2010, ecţia contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Alba lulia, iar traficul de influentă subzistă indiferent dacă influenta este sau nu exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu rezultatul dorit.
Relevantă sub acest aspect este declaraţia martorului C.M.A. (fila 229 dosar urmărire penală) din care rezultă că a fost contactat de inculpata S.D. în legătură cu un dosar „cu B.", dar a refuzat discuţia, şi că inculpata nu i-a transmis un mesaj din partea inculpatului B. în vederea realizării unei întâlniri, împrejurare susţinută de inculpaţii B.A. şi S.D.
Împrejurarea că inculpaţii B., D. şi V. au realizat că persoana prin care se va realiza traficul este avocatul C.M.A. rezultă din următoarele înregistrări dintre inculpatul V. şi inculpatul B. "N-avem nici o emoţie că ea îl cunoaşte şi că e sută la sută prin foc şi apă. Se va trece!" (proces verbal de redare a convorbirii din 23 iunie 2010 ora 21,36); „nu are nici o vină A., că acela i-o promis foarte ferm. Ţi-am spus, asta era foarte sigură pe ea, foarte sigură. Înţelegi?" (discuţia telefonică dintre inculpatul V. şi inculpatul B., proces verbal din data de 24 iunie 2010 ora 10,26), „Deci, acela o fost vagabond aicea, ori n-o vorbit, ori nu ştiu ce să zic" (proces verbal de redare a convorbirii din 24 iunie 2010, ora 10,26 dintre inculpatul D. şi inculpatul B.).
Influenţa presupusă din partea inculpatei S.D. nu a fost exercitată datorită refuzului martorului C.M.A., nerealizându-se scopul dorit deoarece prin sentinţa nr. 177/F/CA/2010 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia contenţios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea în contencios administrativ a reclamantei l.M. şi a fost anulat Ordinul nr. 1950 din 04 iunie 2010 emis de A.N.A.F., prin care s-a dispus detaşarea reclamantei pe o perioadă de 6 luni pe postul de director executiv la D.R.A.O.V. Alba.
Din convorbirile telefonice dintre S.D. şi V.V.C. din 07 iulie 2010 (filele 91-93) şi cu D.A. din 20 iulie 2010 (filele 103-104 dosar urmărire penală) rezultă promisiunea realizării compensării, iar din sms - urile trimise de inculpatul V.V.C. la 23 iunie 2010 inculpaţilor S. şi B. (fila 106 dosar urmărire penală), precum şi din convorbirea telefonică din 24 iunie 2010 dintre V.V.C. şi S.D. rezultă preocuparea inculpatei S.D. pentru soluţionarea cauzei, aceasta făcând afirmaţia „am văzut şi am vorbit cu domnu", menţionând „nu-mi venea să cred, da aşa-i", referindu-se la soluţia pronunţată (filele 138-139 dup).
Intervenţia inculpatului D.A. pentru realizarea compensării este evidenţiată şi de convorbirea telefonică din 08 septembrie 2010 orele 10.31 dintre B.A.Ş. şi D.A. (fila 147 - 149 dosar urmărire penală).
Interesul inculpatului B. în realizarea compensării rezultă şi din declaraţia martorului T.P. (fila 245 dosar urmărire penală), sugerându-i acestuia că este posibilă această compensare.
Faptele care ar putea să dea naştere unor bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar o acuzaţie împotriva unei persoane, ceea ce se petrece la un stadiu ulterior al procesului penal (C.E.D.O. OHara c. Regatului Unit, 37555/97, 16 octombrie 2001), iar în cauză aceste exigenţe sunt realizate.
Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 143 şi art. 681 C. proc. pen., persistând bănuiala legitimă că inculpata a comis fapta pentru care este cercetată penal, criticile invocate de petentă sub acest aspect sunt neîntemeiate.
S-a reţinut că sunt neîntemeiate şi criticile petentei referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.
Este adevărat, că art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia orice persoană „acuzată" de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa nu a fost legal stabilită. însă, constatarea existenţei unei bănuieli de către instanţa învestită cu judecarea cauzei în fond şi menţinerea detenţiei provizorii a inculpatului înainte de se pronunţa asupra temeinicie sau netemeinicie acuzaţilor ce i se aduc inculpatului, nu este contrară principiului prezumţiei de nevinovăţie, deoarece el trebuie să aprecieze în mod sumar datele de care dispune pentru a determina dacă bănuielile ce planează asupra unei persoane, în sensul că ar fi săvârşit o anumită faptă penală au o anumită consistenţă; ca atare, bănuielile ce apasă asupra unei persoane, în sensul că ar fi comis o anumită faptă penală, nu reprezintă o constatare formală de culpabilitate (Comis. EDH, 5 decembrie 1989, nr. 15776/1989, Xc/ Autriche).
În ce priveşte critica petentei referitoare la încălcarea dreptului la liberă circulaţie şi a dreptului la muncă - art. 25 din Constituţia României şi art. 2 din Protocolul nr. 4 privind Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, respectiv, art. 41 alin. (1) din Constituţia României, s-a apreciat că nici aceste critici nu sunt fondate.
Astfel, C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa constantă că dreptul la libera circulaţie, astfel cum este recunoscut în paragr. 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea libertăţii de circulaţie, drept garantat oricărei persoane de a circula în cadrul teritoriului în care se află, precum şi de a-l părăsi; rezultă că libertatea de circulaţie impune interdicţia oricărei măsuri susceptibile de a aduce atingere acestui drept sau de a-i restrânge exercitarea, din moment ce nu răspunde cerinţei de a reprezenta o măsură ce ar putea fi considerată "necesară într-o societate democratică", care să urmărească scopurile legitime prevăzute în paragr. 3 al articolului menţionat anterior.
Instanţa de fond a învederat că nu contestă faptul că, în cauză, măsura preventivă luată împotriva petentei reprezintă o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie, însă actualele reglementări procedurale satisfac cerinţa de previzibilitate şi precizează cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (vezi Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61).
Mergând pe acelaşi raţionament, normele de procedură penală ce reglementează măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, sunt norme enunţate cu suficientă precizie, care permit cetăţeanului să îşi controleze conduita şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Instanţa de fond a constatat, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu ce presupune o restrângere a dreptului la circulaţie era "prevăzută de lege" şi constituia o "măsură necesară într-o societate democratică".
Restrângerea posibilităţii de a-şi exercita profesia nu poate fi primită ca apărare, decât înfrângându-se principiul nemo propriam turpitudinem allegans din moment ce, prin comiterea de fapte prevăzute de legea penală, inculpata şi-a asumat şi riscul ca, în cazul descoperirii acestora, să-i fie restricţionată de către organele judiciare libertatea de circulaţie, cu tot ceea ce implică aceasta.
Relativ la aceasta este de precizat că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că în cazul infracţiunilor de corupţie, controlul continuu şi limitarea contactului inculpatului cu alte persoane poate fi esenţial în a putea evita ascunderea probelor, şi mai important, influenţarea martorilor (Dudek vs Polonia).
Interesul public pentru apărarea ordinii de drept este precumpănitor faţă de libertatea persoanei, iar acuzaţia săvârşirii unor fapte de corupţie justifică necesitatea restrângerii libertăţii inculpatei pe o perioadă determinată, chiar în contextul în care inculpata a făcut dovada respectării obligaţilor impuse prin hotărârea judecătorească prin care s-a luat măsura preventivă.
Situaţia personală şi familială a petentei inculpate, nivelul de instrucţie şi educaţie, poziţia socială nu pot constitui motive suficiente pentru a reţine că prelungirea măsurii preventive a acestei nu este justificată.
Instanţa de fond a constatat că în mod corect procurorul anchetator a reţinut că această măsură poate asigura prezenţa inculpatei petente la urmărirea penală şi înlătură posibilitatea sustragerii acesteia de la urmărirea penală.
De asemenea, s-a constatat că urmărirea penală nu este epuizată, urmând a mai fi efectuate anumite acte procedurale.
Pentru a asigura o bună desfăşurare în continuare a urmăririi penale, având în vedere şi natura infracţiunii săvârşite, precum şi persoana inculpatei, s-a apreciat că este necesară menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, dispuse de procuror prin ordonanţă.
În ce priveşte capătul subsidiar al plângerii, instanţa a apreciat că o atare cerere este inadmisibilă, raportat la dispoziţiile art. 1402 C. proc. pen. privind plângerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror.
Din economia dispoziţiilor art. 1402 C. proc. pen. rezultă că judecătorul nu poate dispune, urmare a admiterii plângerii şi revocării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, neputând fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 146 alin. (11) C. proc. pen.
Împotriva încheierii instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs inculpata S.D., solicitând casarea încheierii, desfiinţarea ordonanţei procurorului şi, în principal, revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, iar în subsidiar să se dispună luarea faţă de aceasta a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
În motivarea recursului, inculpata a susţinut în esenţă că ordonanţa este netemeinică şi nelegală, întrucât motivele invocate de procuror nu justifică prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea, nu există nici un temei că s-ar putea sustrage de la urmărirea penală, prelungirea acestei măsuri echivalează cu o îngrădire a dreptului la liberă circulaţie şi cu o încălcare a dreptului de a a-şi exercita profesia de avocat.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate, sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea este condiţionată de respectarea dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din măsurile preventive, între care şi măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Conform art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Dispoziţiile art. 145 alin. (2) C. proc. pen., prevăd că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, aceste dispoziţii legale au fost respectate.
Astfel, prin ordonanţa din 13 decembrie 2010 dată de procuror în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia, s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen., rap. la art. 143 şi art. 136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării inculpatei S.D. de a nu părăsi localitatea de domiciliu Alba lulia - fără încuviinţarea procurorului, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 17 decembrie 2010 până la data de 15 ianuarie 2011, cu impunerea respectării următoarelor obligaţii, pe durata măsurii: să se prezinte la organul de urmărire penală şi la instanţa de judecată ori de câte ori este chemată; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv I.P.J. Alba; să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organelor judiciare; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se afle în locuinţa coinculpaţilor, martorilor sau membrilor acestora de familie.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen.
În considerentele ordonanţei menţionate s-a reţinut, în esenţă, de către procuror că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, existând indicii temeinice că inculpata a săvârşit o infracţiune de trafic de influenţă, iar prelungirea măsurii este necesară în vederea prezentării inculpatei la sediul unităţii unde se efectuează actele de urmărire penală.
Plângerea formulată de inculpată împotriva ordonanţei procurorului, în baza art, 1402 C. proc. pen., a fost respinsă în mod corect de către instanţa de fond, încheierea pronunţată fiind amplu şi riguros motivată.
Motivele de recurs invocate sunt nefondate, nerelevând aspecte noi, apte a determina casarea încheierii atacate.
Astfel, este neîntemeiată susţinerea recurentei inculpate în sensul că motivele invocate de procuror în ordonanţă nu justifică prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă, menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea este necesară pentru a se asigura în continuare o bună desfăşurare a urmăririi penale, asigurându-se astfel prezenţa inculpatei la urmărirea penală şi înlăturarea posibilităţii ca aceasta să se sustragă de la urmărirea penală.
Motivul de recurs privind încălcarea dreptul la liberă circulaţie nu poate fi primit, având în vedere că acest drept, care este garantat de art. 25 din Constituţia României, poate face obiectul unor restrângeri în condiţiile prevăzute de legile interne şi de art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O., iar limitarea dreptului de deplasare a inculpatei la raza teritorială a municipiului Alba lulia, unde aceasta îşi are domiciliul, este o ingerinţă prevăzută de lege şi este proporţională cu scopul în vederea căruia a fost instituită.
De asemenea, nu se poate susţine că s-a încălcat dreptul la muncă al inculpatei, întrucât aceasta este avocat în cadrul Baroului Alba şi îşi poate exercita profesia în faţa instanţelor din Alba lulia, iar în măsura în care ar face dovada că este necesară deplasarea sa în afara municipiului Alba lulia, acesta are posibilitatea de a solicita încuviinţarea procurorului, în condiţiile legii.
Cât priveşte solicitarea de formulată în subsidiar de inculpată, de a se dispune, urmare a admiterii plângerii şi revocării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luarea faţă de aceasta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 1402 C. proc. pen., această cerere este inadmisibilă, deoarece dispoziţiile art. 146 alin. (11) C. proc. pen. nu pot fi aplicate prin analogie.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.D. împotriva încheierii nr. 34/MP/2010 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.D. împotriva încheierii nr. 34/MP/2010 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală.
Obligă pe recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4291/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3859/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
