ICCJ. Decizia nr. 4156/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4156/2010
Dosar nr. 2178/109/2008
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra recursurilor penale de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 353 din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş s-a dispus condamnarea inculpaţilor F.G. şi C.R. la pedeapsa de câte 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpaţilor, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., conform art. 71 C. pen.
Au fost respinse, ca nefondate, cererile privind acordarea despăgubirilor civile formulate de părţile civile F.I., I.D. şi R.G.
S-a luat act că părţile vătămate B.I. şi B.L. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
A fost respinsă cererea de confiscare a sumelor de bani dobândite de inculpaţi din săvârşirea infracţiunii.
A fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 28/D/P din 14 aprilie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. asupra sumei de 400 euro, aparţinând inculpatului F.G. şi consemnată la B.R.D. - Piteşti cu chitanţa din 14 aprilie 2008.
Au fost obligaţi inculpaţii F.G. şi C.R. la câte 1.810 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Inculpaţii în cauză au convieţuit împreună ca soţ şi soţie după care, pentru a obţine schimbarea numelui de familie şi a putea pătrunde astfel pe teritoriului spaţiului Schengen unde aveau interdicţie de intrare, au divorţat formal, încheind căsătorii de conivenţă, inculpatul F.G. preluând prin căsătorie numele nepoatei sale, B.E., iar inculpata C.R. numele lui C.M., concubinul numitei B.E.; după ce s-au recăsătorit, inculpaţii au continuat în fapt raporturile de familie, trăind ca soţ şi soţie.
În cursul anului 2005, cei doi inculpaţi s-au ocupat cu traficul de persoane, obţinând foloase materiale din exploatarea părţilor vătămate F.I., I.D., R.G., B.I. şi B.L., prin obligarea acestora la practicarea cerşetoriei, pe teritoriul Austriei.
Victimele traficului de persoane au fost racolate din rândul persoanelor nevoiaşe, provenind din zone defavorizate, cu grad redus de instrucţie, fără calificare profesională şi cu handicap fizic, în cazul părţii vătămate I.D.
A rezultat că sub pretextul găsirii unor slujbe bine plătite în Austria şi care nu necesitau o pregătire specială (în sectorul întreţinerii străzilor şi la sortarea fructelor), părţile vătămate F.I., I.D., R.G., B.I. şi B.L. au acceptat propunerea inculpaţilor de a se deplasa în străinătate, transportul în ţara de destinaţie şi obţinerea documentelor de călătorie fiind suportate de cei doi inculpaţi.
Exploatarea părţilor vătămate a avut loc pe raza oraşului Viena, victimele fiind plasate în anumite locuri şi obligate să practice cerşetoria zilnic, în folosul exclusiv al inculpaţilor.
Pe baza probelor administrate în cauză, cu referire la declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorului T.C.L., s-a reţinut că victimele au fost sever exploatate şi supuse unor acte de violenţă fizică şi ameninţare din partea inculpatului F.G., în scopul obligării lor la practicarea cerşetoriei ori pentru obţinerea unor câştiguri mai mari din respectiva activitate; victimele erau obligate să poarte lucruri uzate şi cârje pentru a stârni mila trecătorilor.
De asemenea, s-a reţinut că părţile vătămate nu au avut posibilitatea de a se apăra împotriva constrângerilor exercitate de inculpaţi şi nici de a acţiona în mod liber, având în vedere că nu dispuneau de resurse financiare, nu cunoşteau limbă ţării în care se aflau şi nici nu ştiau cărei autorităţi să se adreseze pentru a pune capăt situaţiei existente.
Pe baza situaţiei de fapt reţinute, prima instanţă a constatat că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în încadrarea dată prin rechizitoriu.
Sub acest aspect, au fost înlăturate susţinerile în apărare şi cererea de achitare formulată de cei doi inculpaţi.
S-a constatat că declaraţiile de nevinovăţie ale inculpaţilor, conform cărora, ei doar ar fi însoţit părţile vătămate până la destinaţia din Austria, fără a exercita acte de exploatare asupra părţilor vătămate, erau combătute de celelalte probe administrate în proces, interpretarea coroborată a întregului probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, cu referire specială la declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză, confirmând activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi, în împrejurările descrise în expozeul situaţiei de fapt.
În considerentele sentinţei au fost indicate motivele pentru care au fost înlăturate din examinare declaraţiile de retractare formulate în cauză de părţile vătămate I.D., R.G., B.I. şi B.L. şi martorii V.F., T.C.L., M.I. şi B.N.V., acordându-se preferinţă declaraţiilor iniţiale date în faza de urmărire penală.
În drept, activitatea desfăşurată de cei doi inculpaţi a fost încadrată în disp. art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), forma continuată de infracţiune fiind atrasă de numărul părţilor vătămate şi durata în timp a activităţii infracţionale realizate în baza unei rezoluţii infracţionale unice.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se seama de gradul de pericol social ridicat al faptelor, determinat prin raportare la natura şi importanţa valorii sociale ocrotite prin dispoziţiile legale încălcate, durata în timp a activităţii şi numărul mare de persoane traficate, precum şi de periculozitatea socială a inculpaţilor, demonstrată de faptul că, neavând nicio ocupaţie, îşi procurau mijloacele de existenţă din exploatarea altor persoane.
Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că părţile vătămate F.I., I.D. şi R.G. s-au constituit părţi civile cu sumele de bani rezultate din practicarea cerşetoriei.
Întrucât sumele de bani proveneau dintr-o activitate ilicită, instanţa a apreciat că părţile vătămate nu erau îndreptăţite să obţină restituirea acestora de la inculpaţi.
Totodată, instanţa a respins şi cererea reprezentatului M.P. privind confiscarea de la inculpaţi a sumelor de bani obţinute din exploatarea părţilor vătămate, reţinând că materialul probator administrat nu demonstra neechivoc cuantumul beneficiilor rezultate din respectiva activitate.
Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi de inculpaţii F.G. şi C.R.
Prin apelul parchetului a fost criticată greşita individualizare în cuantum a pedepselor aplicate inculpaţilor raportat la gravitatea faptelor comise, precum şi soluţia dată în latura civilă a cauzei, cu referire la greşita respingere a acţiunilor civile exercitate în procesul penal, neconfiscarea de la inculpaţi a sumelor de bani obţinute din exploatarea părţilor vătămate şi greşita ridicare a măsurii a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului, conform art. 163 C. proc. pen.
Critica referitoare la greşita individualizare a pedepselor a fost invocată ca motiv de apel şi de inculpaţii F.G. şi C.R. care au solicitat aplicarea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor şi buna conduită avută înainte de formularea acuzaţiilor.
Prin Decizia penală nr. 62/ A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul parchetului şi desfiinţată în parte sentinţa primei instanţe numai în ceea ce priveşte confiscarea de la inculpatul F.G. a sumei de 400 euro şi menţinerea sechestrului asigurător instituit asupra respectivei sume de bani, prin ordonanţa D.I.I.C.O.T. nr. 28/D/P din 14 aprilie 2008.
Au menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi respinse apelurile declarate de cei doi inculpaţi, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptelor au fost corect stabilite de prima instanţă.
S-a reţinut în acest sens că, din probele administrate în cauză, cu referire la declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor M.I., T.C.L., C.M.N., B.N.V., V.F. şi F.F.M., precum şi din evidenţa privind intrările şi ieşirile inculpaţilor şi părţilor vătămate din ţară, procesele - verbale de confruntare dintre inculpaţi şi părţile vătămate şi declaraţiile inculpaţilor, rezultă că, în perioada 2004 - 2005, inculpaţii au racolat prin înşelăciune cele cinci părţi vătămate, le-au transportat la Viena, le-au cazat şi le-au determinat să cerşească, câştigând prin aservirea acestora, suma de aproximativ 40.000 euro.
De asemenea, s-a constatat că individualizarea judiciară a pedepselor pentru fiecare inculpat a fost corespunzător efectuată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi împrejurările concrete ale cauzei, prima instanţă acordând, deopotrivă, relevanţă gravităţii faptelor şi conduitei parţial nesincere inculpaţilor.
S-a considerat că pedepsele aplicate respectă principiul proporţionalităţii, fiind suficient de severe, chiar dacă au fost stabilite în limita minimul special, având în vedere modalitatea de executare a acestora.
Tot astfel, s-a constatat că şi cererea de despăgubiri civile formulată în procesul penal primise o rezolvare corectă din partea instanţei, neexistând temei legal care să justifice îndreptăţirea părţilor civile de a obţine sumele de bani rezultate din practicarea unei activităţi interzise de lege.
În schimb, instanţa de apel a constatat că dispoziţia primei instanţe în sensul de a nu confisca suma de 400 euro ridicată de la inculpat era nelegală prin raportare la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 678/2001 şi art. 118 C. pen.
Pe cale de consecinţă, se impunea şi menţinerea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra sumei de bani ce urma a fi confiscată de la inculpat.
Ca urmare, numai în aceste limite a fost admis apelul parchetului şi desfiinţată hotărârea primei instanţe.
Şi împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii F.G. şi C.R., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, pct. 17 şi pct. 171 C. proc. pen., astfel cum au fost reformulate cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., a fost invocată omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii inculpaţilor privind schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu.
Referitor la acest aspect, s-a arătat că cererea de schimbare a încadrării juridice fusese formulată în sensul reţinerii în sarcina inculpaţilor a faptei de instigare şi complicitate la infracţiunea de cerşetorie de către părţile vătămate, cerere care, deşi expres invocată în cadrul dezbaterilor în apel şi reluată în notele de concluzii scrise depuse la dosarul cauzei, nu a fost în niciun fel examinată de instanţa de apel.
De asemenea, s-a arătat că materialul probator administrat în cauză, nu confirma acuzaţia de trafic de persoane adusă inculpaţilor, ajutorul dat părţilor vătămate, constând în transportarea acestora în locurile unde urmau să cerşească, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de instigare şi complicitate la cerşetorie.
Greşita încadrare juridică a fost invocată separat şi în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se, pentru argumentele prezentate în susţinerea cererii de schimbare a încadrării juridice, aplicarea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 81 C. pen., corespunzător noii încadrări juridice.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., acesta a fost susţinut în raport de refuzul instanţei de apel de a administra în mod direct probele cauzei, având în vedere că declaraţiile martorilor audiaţi în cursul cercetării judecătoreşti au fost înlăturate de prima instanţă, vinovăţia inculpaţilor fiind stabilită pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
S-a arătat că părţile vătămate şi martorii cauzei nu au menţinut declaraţiile de la urmărirea penală şi că schimbarea de poziţie adoptată fusese motivată în faţa instanţei de fond.
Or, în aceste condiţii şi pentru formarea unei convingeri corecte în ceea ce priveşte faptele cauzei, era necesar ca instanţa de apel să încuviinţeze cererea apărării şi să procedeze nemijlocit la readministrarea probatoriilor.
Examinând Decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate pentru existenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. şi care face inutilă analizarea celorlalte motive invocate.
Se reţine în acest sens că instanţa de prim control judiciar a omis să se pronunţe asupra cererii apărării privind schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu, stabilind eronat că apelul promovat de inculpaţi fusese exclusiv formulat sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor.
Este adevărat că încheierea de dezbateri de la termenul din 3 iunie 2010 nu conţine nicio menţiune privind formularea vreunei cereri din partea apărării în sensul schimbării de încadrare juridică însă notele de concluzii scrise, ataşate dosarului anterior termenului de pronunţare din 10 iunie 2010, consemnează invocarea respectivei critici ca motiv distinct de apel, subsecvent argumentelor pentru care se solicita reevaluarea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Cererea formulată nu a fost în niciun fel analizată de instanţa de apel, deşi prin conţinut şi finalitate constituia o cerere esenţială pentru inculpaţi, de natură să influenţeze soluţia procesului, încadrarea juridică propusă - participaţie la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 326 C. pen., modificând substanţial situaţia juridică a inculpaţilor, fiind evident mai favorabilă noua încadrare juridică, cu limite de pedeapsă mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea din legea specială, în ipoteza primirii cererii şi stabilirii vinovăţiei inculpaţilor.
Chiar dacă cererea de schimbare a încadrării juridice apare ca fiind formulată după închiderea dezbaterilor, deşi apărarea a susţinut că respectiva cerere fusese precizată în cadrul dezbaterilor din faţa instanţei şi, din eroare, nu ar fi fost consemnată în încheierea de la termenul din 3 iunie 2010, Înalta Curte constată că exercitarea controlului judiciar trebuia să se efectueze şi cu privire la acest aspect, dispoziţiile art. 378 alin. (3) C. proc. pen., prevăzând expres obligaţia de pronunţare a instanţei asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Decizia din apel nu face nici o referire cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice, deşi această obligaţie subzista şi numai pentru a se arăta din ce motive s-a considerat că respectiva cerere nu mai putea fi luată în examinare, ca motiv de apel distinct în calea de atac exercitată în cauză.
De asemenea, se constată că Decizia din apel nu a fost deloc motivată sub aspectul încadrării juridice dată faptelor pentru care a avut loc condamnarea inculpaţilor, indicarea într-o singură frază că situaţia de fapt, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea juridică fusese corespunzător reţinută de prima instanţă, neconstituind o motivare în sensul dispoziţiilor art. 356 alin. 1 lit. c) C. proc. pen.
Din acest motiv, nu se poate considera nici că instanţa de apel ar fi înlăturat implicit cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în cauză, neexistând elemente care să conducă la o asemenea concluzie.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză au fost nesocotite dispoziţiile art. 371 şi ale art. 378 C. proc. pen. privitoare la limitele judecăţii în apel şi obligaţiile ce reveneau instanţei pe acest temei.
Neregularitatea constatată atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., situaţie în care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpaţii F.G. şi C.R., va casa Decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Piteşti, urmând ca, în rejudecare, să se procedeze la o examinare completă a cauzei, atât sub aspectul laturii penale, cât şi a laturii civile.
Se vor menţine actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei până la termenul din 3 iunie 2010, conform dispoziţiilor art. 38517 alin. (4) şi art. 383 alin. (3) C. proc. pen.
În rejudecare, vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii F.G. şi C.R. împotriva Deciziei penale nr. 62/ A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel, respectiv Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Menţine actele îndeplinite în faţa instanţei de apel până la data de 3 iunie 2010.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 100 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3954/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 3856/2010. Penal. Excepţie de... → |
|---|
