ICCJ. Decizia nr. 699/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 699/2010
Dosar nr. 420/36/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 130/P din 23 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., modificat, a respins plângerea penală formulată de petiţionarul D.U.M.P. împotriva rezoluţiei nr. 697/P/2008 din data de 9 februarie 2009 şi a rezoluţiei nr. 51/II/2/2009 din data de 13 martie 2009, emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa ca nefondat, menţinând rezoluţia, atacată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că petiţionarul D.U.M.P. a depus un denunţ înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru efectuarea de cercetări faţă de intimaţii J.B.R. şi D.V. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), întrucât primul dintre aceştia, în calitate de reprezentant al firmei britanice R., în complicitate cu intimatul D.V., avocat în Baroul Tulcea a procedat, începând cu anul 2005 să „translateze" partea procesuală către o firmă „fantomă", R. Tulcea cu ocazia recuperării creditului de 508.660,54 DOLARI SUA şi 26067,32 £ sterline în procesul de faliment al Companiei române de pescuit oceanic C.R.P.O. Tulcea, aflat pe rolul Tribunalului Buzău.
Prin rezoluţia nr. 697/P din 09 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii J.B.R. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) alin. (5) C. pen., art. 23 din Legea nr. 656/2002 şi D.V. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (5) C. pen., art. 23 din Legea nr. 656/2002, reţinându-se că în cauză nu au rezultat elemente de săvârşire a infracţiunii de înşelăciune şi neexistând infracţiunea premisă, nu se poate vorbi nici de infracţiunea de spălare de bani.
În ceea ce-l priveşte pe avocatul D.V., s-a reţinut că acestuia i-a revenit doar rolul de a-l reprezenta pe cetăţeanul străin în proces, fără a rezulta săvârşirea vreunei fapte penale.
Prin rezoluţia nr. 51/II/2/2009 din 13 martie 2009, s-a respins plângerea formulată de petiţionar conform art. 278 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei nr. 697/P din 09 februarie 2009, ca neîntemeiată.
S-a mai reţinut de instanţa de fond că din probatoriul administrat nu a rezultat caracterul penal al activităţilor desfăşurate de cei 2 intimaţi, nu s-a dovedit vreo intenţie de inducere în eroare a statului român sau a vreunei persoane fizice, respectiv a unor tranzacţii suspecte, situaţie în care acţiunile acestora nu se circumscriu conţinutului infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. sau art. 23 din Legea nr. 656/2002.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs petiţionarul, fără a-l motiva în scris şi fără a se prezenta în instanţă pentru a-l susţine.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea atacată, Curtea apreciază că instanţa de fond a analizat în mod riguros plângerea, iar prin coroborarea întregului material probator aflat la dosarul cauzei, se constată că soluţia pronunţată este legală şi temeinică, fără a se fi dovedit în nici un fel săvârşirea vreunei fapte penale de către intimaţi.
De asemenea, se constată că motivele invocate iniţial în plângerea adresată parchetului au fost avute în vedere şi analizate în fazele procesuale anterioare.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe."
În aceeaşi ordine de idei, dispoziţiile art. 63 C. proc. pen., arată că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului".
Simpla nemulţumire a petiţionarului faţă de soluţia adoptată într-o cauză nu poate conduce la concluzia întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa.
De altfel, petiţionarul a avut posibilitatea formulării cererilor şi apărărilor pe care le-a apreciat a fi necesare, în faţa instanţelor de judecată, în căile de atac prevăzute de lege, lucru de care, acesta a şi uzat, fiindu-i astfel respectate toate drepturile procesuale.
Posibilitatea formulării unor plângeri potrivit disp. art. 2781 C. proc. pen., reprezintă un drept procedural al petiţionarului, însă acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate şi nici nu poate conduce la reformarea soluţiilor.
În aceste condiţii, faţă de împrejurarea că petiţionarul a declarat recurs fără a-l motiva în scris şi fără a se prezenta în instanţă pentru a-l susţine, examinând sentinţa atacată din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte constată că aceasta este temeinică şi legală, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţi, confirmată cu justificat temei de prima instanţă, fiind în totalitate corectă din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale infracţiunilor reclamate.
Faţă de cele arătate, cum din examinarea în ansamblu, a sentinţei recurate, nu se constată ca aceasta să fie supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează ca, în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către intimatul D.V., conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.U.M.P. împotriva sentinţei penale nr. 130/P din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat precum şi la suma de 547 lei cheltuieli judiciare către intimatul D.V.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3374/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3381/2010. Penal → |
|---|
