ICCJ. Decizia nr. 872/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 872/2010
Dosar nr. 7643/2/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 220 din 4 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea numitului D.M.M. A dispus transferarea persoanei condamnate D.M.M., prin sentinţa penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recunoscută prin Hotărârea nr. 200872006 D.I.S. din data de 25 noiembrie 2008 a Tribunalului penal nr. 11 din Ankara, pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din Republica Turcia.
A constatat că persoana condamnată a fost arestată din data de 14 octombrie 2004 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 1116/II-5/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată această instanţă în vederea soluţionării cererii de transfer pentru continuarea executării pedepsei, formulată de condamnatul D.M.M. în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată.
S-a reţinut că la data de 19 mai 2008, numitul D.M.M. a formulat o cerere către M.J.L.C. din România prin care solicita transferarea într-un penitenciar din Turcia, pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată de către autorităţile judiciare române prin sentinţa penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, invocând motive personale.
După efectuarea examenului de regularitate internaţională, M.J.L.C. a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea petentului, însoţită de actele ajutătoare, în vederea luării măsurilor legale.
S-a constatat că prin sentinţa susmenţionată numitul D.M.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., sentinţa rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În fapt, s-a reţinut că la data de 14 octombrie 2004 sus-numitul a asigurat intermedierea furnizării de către inculpatul A.M. către T.M. a unei cantităţi de 1,957 kg heroină.
S-a constatat că în cauză este îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea având corespondent în legislaţia penală turcă, fiind incriminate de dispoziţiile art. 403/5-5-7 şi art. 188/3-4-5 C. pen. turc, conform certificatului de legislaţie aplicabilă în cauză.
Totodată, din analiza lucrării cu numărul de mai sus, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi art. 129 lit. b) şi c) din Legea nr. 302/2004 modificată, în sensul că hotărârea de condamnare a sus-numitului este definitivă, iar sus-numitul are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale, potrivit înscrisurilor privind stadiul executării pedepsei.
Împotriva hotărârii mai sus menţionate a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, arătând că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică întrucât nu au fost analizate în concret motivele de refuz opţional al transferării prev. de art. 140 lit. c), d din Legea nr. 302/2004.
S-a arătat că, în raport de împrejurarea că, odată transferat condamnatul poate beneficia în Turcia de o liberare condiţionată chiar la momentul transferului, nu justifică admiterea cererii dată fiind fapta săvârşită (traficarea unei cantităţi de 1,957 kg heroină) şi perioada insuficientă executată din pedeapsă, relativ la fracţia minimă pentru care se poate dispune liberarea, potrivit legii române.
Deşi potrivit legii române fracţia se împlineşte la 13 iunie 2011, potrivit legii turce, fracţia s-a împlinit deja la data de 19 octombrie 2008, astfel condamnatul odată transferat, poate fi pus de îndată în libertate.
S-a mai arătat totodată că instanţa dând dovadă de lipsă de rol activ nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004 potrivit cărora se poate refuza transferul atunci când persoana condamnată nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române.
În final, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen. şi art. 133 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, reprezentantul parchetului a solicitat instanţei admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi retrimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.
Recursul este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor dosarului se constată că prin sentinţa penală nr. 152 din 24 iulie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numitul D.M.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
La data de 19 mai 2008 numitul D.M.M. a formulat o cerere către M.J.L.C. din România prin care solicită transferarea într-un penitenciar din Turcia pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani închisoare aplicată de către autorităţile judiciare române prin sentinţa penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, invocând motive personale.
Prin rezoluţia nr. 1116/II-5/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată în vederea soluţionării cererii de transfer pentru continuarea executării pedepsei formulată de condamnatul D.M.M. în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată.
Potrivit dispoziţiilor art. 140 din Legea nr. 302/2004 modificată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată în principal pentru următoarele motive:
a) persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România;
b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
c) există indicii suficiente că odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat, potrivit legii române;
d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;
e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
Se constată că în mod corect Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea persoanei condamnate reţinând că sunt îndeplinite condiţiile dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, fiind vorba despre o hotărâre de condamnare definitivă la o pedeapsă cu închisoarea pentru fapte care sunt incriminate deopotrivă în legea statului de condamnare şi legea statului de executare.
În plus, ambele state sunt de acord asupra acestui transfer iar sentinţa penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 200872006 D.I.S. din data de 25 noiembrie 2008 a Tribunalului penal nr. 11 din Ankara. De asemenea, din relaţiile comunicate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rezultă că persoana condamnată nu mai are afaceri judiciare pe rolul autorităţilor române.
De asemenea se mai constată că persoana condamnată a achitat cheltuielile de judecată la care a fost obligat prin hotărârea instanţei române, la termenul din 5 martie 2010 când s-a soluţionat cauza, acesta depunând factura din care rezultă această împrejurare (fila 18 Dosar nr. 7643/2/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Susţinerile parchetului conform cărora nu se justifică admiterea cererii de transfer întrucât conform legii turce condiţiile pentru liberarea condiţionată sunt mai favorabile conform legii statului de executare, vor fi respinse ca nefondate, întrucât pe de o parte exced condiţiilor impuse de Legea nr. 302/2004 iar pe de altă parte, liberarea condiţionată este doar o vocaţie, iar nu un drept care să se aplice ope legis.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 220 din 4 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind persoana condamnată D.M.M.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul M.J.L.C., iar onorariul interpretului de limba turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 220 din 4 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind persoana condamnată D.M.M.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C.
Onorariul interpretului de limba turcă constând în contravaloarea a 6 ore prestate în instanţă, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4231/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 878/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
