ICCJ. Decizia nr. 1987/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1987/2010
Dosar nr. 8623/1/2010
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra plângerii de faţă:
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
La data de 29 aprilie 2010, numitul Z.I. s-a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, solicitând efectuarea de cercetări faţă de magistraţii C.I.D., S.D., C.M.G., I.M. şi F.E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., precum şi a infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals prevăzute de art. 289 şi art. 291 C. pen., de către magistralii C.M.G., C.D. şi S.D., cu ocazia soluţionării Dosarelor nr. 1995/315/2008 al Judecătoriei Târgovişte şi nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmboviţa constând în aceea că:
- la termenul din 27 octombrie 2000, fixat pentru judecata cauzei formând obiectul Dosarului nr. 1995/315/2008, completul de judecată format din magistraţii F.E., I.M. şi C.D. nu au adus la cunoştinţa petentului, intimat-reclamant în dosarul menţionat, că are posibilitatea invocării excepţiei nulităţii recursului declarat în cauză;
- acelaşi complet a respins excepţia tardivităţii recursului, pentru ca ulterior să revină asupra excepţiei, pe care au admis-o prin hotărârea pronunţată în cauză;
- la termenele de judecată din 22 ianuarie 2010 şi 18 martie 2010, fixate în cauză formând obiectul Dosarului nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, magistraţii C.M.G., S.D., C.I.D. şi I.M. nu l-au informat pe petent cu privire la posibilitatea procedurală de a invoca excepţia nulităţii contestaţiei în anulare şi a cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de contestatoare;
- mai mult, magistraţii I.M. şi C.I.D. au participat la judecata cauzei formând obiectul dosarului nr. 5609/120/2009, deşi erau incompatibili şi aveau obligaţia de a se abţine de la judecata contestaţiei în anulare;
- magistraţii C.M.G., S.D. şi C.I.D. au permis, la termenul de judecată din 18 martie 2010, reprezentarea Comisiei locale Cojasca pentru aplicarea legii fondului funciar de către numita M.C., secretara acestei instituţii.
- totodată magistraţii se fac vinovaţi şi de faptul că nu au pus în discuţia părţilor nulitatea borderoului nr. 56, nu a fost declanşată procedura înscrierii în fals şi, la calcularea termenului în care s-a declarat recursul, nu a fost avută în vedere data aplicării ştampilei de către Oficiul Postal Târgovişte.
Prin ordonanţa nr. 338/P/2010 din 14 mai 2010, Parchetul de pe lângă Curtea Apel Ploieşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 pct. l lit. f) C. proc. pen., cu referire la gradul profesional de judecător de curte de apel a judecătorului D.S.
Prin rezoluţia nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii I.M., F.E., C.D., S.D. şi C.M.G., judecători în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 şi art. 291 C. pen.
Pentru a dispune în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a reţinut că:
- în discuţie fiind nulităţi relative, obligaţia invocării acestora revenea exclusiv părţii;
- prin dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură civila nu s-a reglementat posibilitatea sau obligaţia judecătorului de a se substitui părţii litigante;
- magistraţii menţionaţi, care au participat la soluţionarea căilor extraordinare de atac, nu erau în stare de incompatibilitate;
- legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti se examinează în căile de atac, acestea neputând fi supuse cenzurii unui organ de anchetă penală.
Ca atare, magistraţii şi-au exercitai corect atribuţiile de serviciu, iar aspectele incriminate de către petent nu conturează existenţa infracţiunii de abuz în serviciu.
Împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată petentul Z.I. a formulat plângere, criticile privind nelămurirea cauzei sub următoarele aspecte:
- legalitatea/nelegalitatea pronunţării completului format din judecătorii I.M., F.E. şi C.D., în Dosarul nr. 1995/315/2008, asupra excepţiei tardivităţii recursului, atât prin încheiere cât şi prin decizie;
- dacă corespunde adevărului menţiunea din decizia nr. 325 din 18 martie 2010, în Dosarul nr. 5600/120/2009, referitoare la reprezentarea Comisiei de aplicare a fondului funciar C. prin consilier juridic M.C.;
- legalitatea/nelegalitatea nepunerii în discuţia părţilor a nulităţilor relative menţionate;
- legalitatea/nelegalitatea nedeclanşării procedurii înscrierii în fals, cu referire la falsul sesizat de petent prin întâmpinare, în Dosarul nr. 5600/120/2009;
- incompatibilitatea judecătorilor menţionaţi, în raport de decizia nr. 2 din15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Plângerea petentului Z.I. împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluţia nr. 9251/4106/II-2/2010 a procurorului ierarhic superior.
Pentru a respinge plângerea, ca neîntemeiată, procurorul ierarhic superior a reţinut că examinarea actelor premergătoare a relevat faptul că, în calitate de mandatar al numitului B.D., Z.I. a sesizat Judecătoria Târgovişte, solicitând anularea actului nr. 5154 din 12 iulie 2007 al Comisiei locale Cojasca pentru aplicarea fondului funciar şi reconstituirea dreptului de proprietate al mandantului.
Prin sentinţa civilă nr. 2014/2009, acţiunea a fost admisă în parte, instanţa de fond dispunând reconstituirea dreptului de proprietate al contestatorului B.D. asupra suprafeţei de 1400 m2 pădure, în natură sau în echivalent.
Intimata Comisia judeţeană Dâmboviţa a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate la judecata în fond a cauzei.
Prin întâmpinare, reclamantul prin mandatar, a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului.
Completul de recurs format din judecătorii F.E., C.I.D. şi I.M., a admis excepţia şi a respins recursul intimatei, ca tardiv introdus.
Intimata Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmboviţa a formulat contestaţie în anulare, invocând greşita respingere a recursului ca tardiv.
Intimatul-reclamant B.D., prin mandatar, a contestat borderoul expedierilor poştale, susţinând că acesta nu a fost depus la instanţa de recurs în original, copia înscrisului nu este certificată şi că aceasta conţine şi alte elemente discutabile.
Contestaţia în anulare a fost admisă, prin Decizia civilă nr. 325/2010, de completul format din magistraţii C.M.G., S.D. şi C.I.D.
Instanţa a anulat decizia atacată şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului.
În raport de aceste împrejurări, astfel cum acestea au fost expuse, procurorul ierarhic superior a constatat că nu există indicii ale îndeplinirii abuzive de către magistraţi a atribuţiilor de serviciu, aşa încât în mod judicios procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul Z.I. a făcut plângere, reiterând motivele plângerii formulate împotriva soluţiei primare de netrimitere în judecată.
Plângerea este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În esenţă, nemulţumirea petentului pretinsa neexercitare de către judecătorii reclamaţi a obligaţiei legale de exercitare a rolului activ, respectiv de a se abţine de la judecata cauzei în calea extraordinară de atac, deşi erau incompatibili, apreciind că actele acestora de exercitare a atribuţiilor în procedura judiciară civilă întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.
Or, este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă pericol social deosebit, în raport de împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legitime ale petentului.
Sub aceste aspecte, prin art. 129 alin. (5) din Codul de procedura civilă, în redactarea în vigoare la data judecăţii în dosarele menţionate de petent, a fost reglementat rolul activ al judecătorului, legiuitorul roman pornind de la premisa că justiţia constituie un serviciu public al cărui scop nu este numai soluţionarea conflictelor dintre părţi, ci şi restabilirea ordinii de drept.
Totodată, consacrarea rolului activ al judecătorului are ca scop asigurarea unui echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora.
Prin urmare, pe lângă faptul că intervenţia judecătorului, în virtutea rolului sau activ, în materie civilă, este limitată de principiul disponibilităţii, îi este oprit acestuia a se substitui părţii şi a exercita drepturile procesuale ale acesteia, întrucât aceasta ar constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu referire la egalitatea armelor.
Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 115 din Codul de procedura civilă, invocarea excepţiilor este obligaţia procesuală a părţilor, în condiţiile art. 129 alin. (1) din acelaşi cod.
Cu referire la aspectul învederat de petent, cazurile de anulabilitate sau nulitate sunt supuse examinării instanţei de judecată, întotdeauna, de către partea interesată, doar cu privire la motivele de ordine publică codul de procedură civilă instituind o facultate, dar nu obligaţie, de invocare a acestora din oficiu de către instanţa de judecată, în condiţii determinate.
Totodată, cu referire la criticile formulate de către petent, potrivit Codului de procedură civilă, procedura înscrierii în fals este declanşată numai la cererea persoanei care defăimează înscrisul sau prin mandatar cu procură specială, nu la simplele rezerve ale părţii.
În fine, nu se constată nici pretinsa incompatibilitate invocată de petent.
Rezultă aşadar că judecătorii menţionaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu corespunzător legii.
Prin urmare, în mod judicios a reţinut procurorul că probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă, cu intenţie, a atribuţiilor de serviciu şi, în consecinţă, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Or, din economia dispoziţiilor art. l C. proc. pen. rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune ci, exclusiv, ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 62 C. proc. pen., respectiv art. 17 alin. (2) din Codul penal, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta este determinat prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat precis şi coerent regulile de desfăşurare a procesului penal.
Sesizat în unul dintre modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora dintre cazurile, reglementate prin art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea urmăririi penale.
În cauză, constatându-se că nu s-a comis nicio faptă intrând sub incidenţa legii penale, în mod întemeiat procurorul ierarhic superior a respins plângerea şi a menţinut rezoluţia prin care s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu referire la hotărârile pronunţate în dosarele civile menţionate, poate fi supusă controlului judiciar exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorilor.
Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se retine în sarcina acestuia comiterea infracţiunii de abuz în serviciu trebuie să se dovedească faptul că a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Or, cu privire la susţinerile privitoare la neobservarea condiţiilor prevăzute pentru desfăşurarea judecăţii în cauza civilă, este de reţinut că legea procesuală a recunoscut părţilor posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinate prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigentelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei contenciosului european în aplicarea acesteia.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Totodată, pretinsele erori de procedură reclamate nu pot fi examinate, contrar principiului legalităţii căilor de atac, pe această cale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora în condiţiile respectării independentei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit Constituţiei României şi Legii nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Aşadar, susţinând că pentru a se retine în sarcina judecătorilor cauzei civile comiterea infracţiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul de urmărire a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o soluţie legală şi temeinică.
Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluţiei de netrimitere în judecată.
Acest control priveşte exclusiv temeinicia rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condiţiile art. 278 C. proc. pen., în raport de cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condiţiile determinate de legea procesual penală.
Drept urmare, instanţa sesizată cu plângerea menţionată nu are temei legal de a se pronunţa ca instanţa de control judiciar în cauza civilă la soluţionarea căreia, într-un alt proces, petentul susţine că s-ar fi încălcat dispoziţii procedurale.
Ca atare, lipseşte plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., aptitudinea declanşării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute şi reformarea hotărârilor incriminate, pe această cale mijlocită, aşa încât plângerea acestuia se constată a fi nefondată şi sub aceste aspect.
În consecinţă, pentru motivele expuse, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petentul Z.I. împotriva rezoluţiei nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul Z.I. împotriva rezoluţiei nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, pe care o menţine.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1986/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1803/2010. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
