ICCJ. Decizia nr. 503/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 503/2010
Dosar nr. 1195/1/2010
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1195/1/2010, petenta A.R.R. a formulat plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că este nemulţumită de soluţionarea plângerii sale, şi apreciază rezoluţia nelegală şi netemeinică, considerând că intimaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen.
Examinând plângerea formulată de petenta A.R.R., în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu actele şi lucrările dosarului parchetului, constată plângerea ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:
Prin rezoluţia din 10 august 2009 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de B.A., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi J.N., judecător în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.
Împotriva acestei rezoluţii, petenta A.R.R. a formulat plângere, în condiţiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluţia din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, acesta, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentei, formulată împotriva soluţiei dispuse în Dosarul nr. 1007/P/2009, precum şi comunicarea soluţiei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. a verificat rezoluţia atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului parchetului, faţă de criticile formulate de petentă.
Din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluţiei din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod temeinic şi corect motivat, în raport cu criticile petentei (aceasta este nemulţumită de soluţia dispusă de către cei doi magistraţi intimaţi) ce au fost examinate în concret şi căreia i s-au răspuns argumentat, procurorul a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de magistraţii judecători N.J. şi B.A. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât faptele nu există, aceştia exercitându-şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.
Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcţionar public, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.
Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârşită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligaţia apărării legalităţii în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane ” .
Cu referire la cauză, întruneşte elementele constitutive ale unei astfel de infracţiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, printr-o acţiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracţiunii, săvârşită cu intenţie şi care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susţinerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii procesual-penale.
Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod corect a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Din economia textului menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârşit o infracţiune.
În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe".
Aşadar, în raport cu textele menţionate, scopul procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare şi de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situaţii, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii cu a cărei săvârşire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată.
În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale şi, respectiv, declanşarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competenţa procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
În cauză, constatându-se inexistenţa infracţiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.
Orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluţie contrară ducând la încălcarea dispoziţiilor legale privind independenţa judecătorilor.
Chiar în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanţial sau procedural, după caz, pentru a se reţine în sarcina magistratului, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi.
Drept urmare, protecţia judiciară a dreptului subiectiv dedus judecăţii este extinsă şi la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.
Acest sistem, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice, determinat prin norme imperative şi având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului şi legii, este de natură a răspunde exigenţelor noii perspective asupra protecţiei judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispoziţiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.
În consecinţă, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Este de reţinut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicţionale, de natură a asigura respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, egalitatea în faţa legii şi tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toţi participanţii, asigură finalitatea acestora, în condiţiile respectării independenţei şi autonomiei magistraţilor care înfăptuiesc actul de justiţie şi este de esenţa acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie şi s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluţiile pronunţate, fără relevanţă sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârşite, principiul constituţional menţionat ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.
Totodată, susţinând că pentru a se reţine în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceştia au acţionat cu intenţia de a-l prejudicia pe petent şi, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluţie legală şi temeinică.
În concluzie, nepropunând şi, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situaţie de fapt şi vinovăţia intimaţilor, instanţa de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, plângerea petentei A.R.R. împotriva rezoluţiei din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezoluţie pe care o menţine.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva rezoluţiei din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petenta să plătească suma de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 50/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 510/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
