ICCJ. Decizia nr. 1086/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1086/2011
Dosar nr. 2150/2/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 134 din 6 mai 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 2150/2/2010 (572/2010) Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a recunoscut hotărârile pronunţate de autorităţile judiciare din Republica Italia împotriva cetăţeanului român G.G., respectiv:
1. Sentinţa penală nr. 18354/2005 din data de 23 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Roma, prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1.800 euro amendă pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie şi vătămare corporală;
2. Sentinţa penală nr. 829/2007 din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Trento, prin care acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare şi 300 euro amendă, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat;
3. Sentinţa penală nr. 213/2008 din 8 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Trento prin care inculpatul G.G. a fost condamnat la 2 ani, 8 luni şi 10 zile închisoare şi 2.000 euro amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, pedeapsă modificată prin Sentinţa penală nr. 295/2008 a Curţii de Apel Trento, în sensul luării măsurii de siguranţă în regim de detenţie la casa de muncă pe durata minimă de 1 an şi a măsurii expulzării;
4. Ordonanţa de contopire a pedepselor nr. 256/2008 din 15 mai 2008, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Trento, prin care s-a dispus executarea pedepsei rezultante de 3 ani, 11 luni şi 19 zile închisoare şi 4.100 euro amendă.
A fost dedusă preventiv şi detenţia de la 25 octombrie 2008 la zi.
Totodată, s-a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei menţionate.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Ministerul Justiţiei din Republica Italia a solicitat autorităţilor române competente transferarea persoanei condamnate G.G. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani, 11 luni şi 29 zile închisoare, aplicată de instanţele statului solicitant.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Instanţa de fond, pe baza actelor depuse la dosar, a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) şi art. 141 din Legea nr. 302/2004, privind Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006 şi anume: condamnatul G.G. este cetăţean român, hotărârile puse în executare sunt definitive, la data examinării cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei, condamnatul şi-a exprimat consimţământul în vederea transferării într-un penitenciar din România, faptele pentru care a fost condamnat sunt incriminate şi de legea statului de executare, iar cele două state cooperează în vederea efectuării acestei transferări.
S-a reţinut în final că persoana condamnată va avea de executat în urma transferării pedeapsa rezultantă de 3 ani, 11 luni şi 19 zile închisoare şi 4.300 euro amendă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs invocând următoarele motive:
1. Greşita stabilire a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G.;
2. Greşita deducere a prevenţiei executate de condamnat;
3. Greşita recunoaştere a pedepsei amenzii.
Recursul este fondat numai în raport de primele două motive invocate de parchet, iar cel de-al treilea motiv este neîntemeiat.
Instanţa de fond în mod corect a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, modificată şi a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei rezultante, însă a stabilit eronat pedeapsa ce urmează a fi executată precum şi perioada arestării preventive efectuate de condamnat.
Aşa cum rezultă din Ordonanţa nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento, pedeapsa stabilită în urma contopirii pedepselor aplicate prin cele trei sentinţe de condamnare ale persoanei condamnate G.G. (Sentinţa nr. 18.354/2005 a Tribunalului Roma, Sentinţa nr. 829/2007 a Tribunalului Trento şi Sentinţa nr. 213/2008 a Tribunalului Trento) este de 4 ani, 10 luni şi 10 zile închisoare şi 4.100 euro amendă. Din această pedeapsă urmează a se deduce 3 zile închisoare conform Sentinţei nr. 18.354/2005 precum şi 10 luni şi 8 zile conform Sentinţei nr. 213/2008 rezultând că pedeapsa rămasă de executat este de 3 ani, 11 luni şi 29 zile închisoare (a se vedea filele 11 şi 15 din Dosarul nr. 160/11-5/2009 care cuprind datele reale ale executării pedepsei, şi nu situaţia de la fila 14 din acelaşi dosar care conţine o eroare materială preluată de instanţă).
Ca atare, în raport de considerentele expuse va fi casată sentinţa recurată sub aspectul greşitei stabiliri a pedepsei ce urmează a fi executată şi referitor la greşita deducere a perioadei arestării preventive şi, rejudecând, înalta Curte va constata că persoana condamnată G.G. are de executat în baza ordonanţei de contopire a pedepselor nr. 256/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento - pedeapsa totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile şi 4.100 euro pedeapsa amenzii.
Din această pedeapsă se va deduce perioada arestării preventive de la 2 mai 2005 la 4 mai 2005 precum şi 10 luni şi 8 zile închisoare executată în intervalul 17 decembrie 2007 - 24 octombrie 2008 (a se vedea pct. 1 şi 3 din Ordonanţa de contopire), pe lângă perioada de la 25 octombrie 2008 la zi, reţinută şi de instanţa de fond.
Motivul de recurs invocat de parchet, cel referitor la greşita recunoaştere a pedepsei amenzii, pe considerentul că nu a existat o cerere expresă a statului de condamnare, nu este fondat.
Într-adevăr, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată, sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, trebuie să se pronunţe atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 122 din Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 122 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parţiale, a acestei pedepse.
Pe de altă parte, conform art. 145 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
Or, în cauză, prima instanţă, legal învestită cu cererea de recunoaştere a hotărârii de condamnare în integralitatea ei, a dispus recunoaşterea atât a pedepsei închisorii cât şi a pedepsei amenzii de executat, respectând dispoziţiile art. 122 şi 145 din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care, sub acest aspect, hotărârea pronunţată este temeinică şi legală.
În consecinţă, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti va fi admis numai în raport de primele două motive de recurs invocate, conform considerentelor mai sus arătate, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Casează sentinţa penală nr. 134 din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu privire la:
1. Greşita stabilire a pedepsei ce urmează a fi executată de condamnatul G.G.
2. Greşita deducere a perioadei arestării preventive executată de acelaşi condamnat.
Rejudecând cauza, constată că persoana condamnată G.G. are de executat, în baza Ordonanţei de contopire a pedepselor nr. 256 din 15 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Trento pedeapsa totală de 4 ani, 10 luni, 10 zile închisoare şi 4.100 euro pedeapsa amenzii.
Deduce din această pedeapsă perioada arestării preventive de 3 zile închisoare executată în baza Sentinţei penale nr. 18354/2005 din 23 mai 2005 a Tribunalului Roma şi de 10 luni, 8 zile închisoare executată în baza Sentinţei penale nr. 213/2008 din 8 mai 2008 dată de Tribunalul Trento, astfel că în final, persoana condamnată G.G. va executa 3 ani, 11 luni şi 29 zile închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 martie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1069/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1103/2011. Penal → |
|---|
