ICCJ. Decizia nr. 1105/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1105/2011
Dosar nr. 211/39/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 6 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.G.A. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin încheierea din 04 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus arestarea preventivă, printre alţii, şi a inculpatului P.G.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 05 februarie 2011 şi până la data de 05 martie 2011 inclusiv.
S-a reţinut, în esenţă, că inculpatul, în data de 12 decembrie 2010 ar fi săvârşit un act material de luarea de mită, în data de 16 decembrie 2010 a săvârşit un număr de 4 de astfel de acte materiale, în data de 18 decembrie 2010 un număr de 23 acte materiale şi în data de 22 decembrie 2010 un număr de 5 acte materiale de luare de mită, precum şi faptul că ar fi sprijinit un grup structurat, acţionând în mod coordonat cu alţi coinculpaţi, în scopul comiterii acestor fapte, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului.
Această măsură a fost prelungită prin încheierea din 01 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 06 martie 2011 până la 03 aprilie 2011, inclusiv, reţinându-se, în esenţă, că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului, impun în continuare privarea sa de libertate. Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută prin încheierea din 04 martie 2011 a Î.C.C.J., care a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat. În motivarea respingerii cererii de liberare provizorie formulată de către inculpat, instanţa a făcut următoarele consideraţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune".
Conform art. 160/2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
La alin. (2) al aceluiaşi articol se stipulează că, „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
În timp ce condiţia limitei de pedeapsă a închisorii prevăzută la alin. (1) vizează admisibilitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, condiţiile cerute la alin. (2) se referă la temeinicia unei astfel de cereri.
Cu toate acestea, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de textul de lege mai sus citat nu presupune admiterea, de plano, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar [concluzie ce se desprinde din interpretarea dispoziţiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen.], impunându-se şi analizarea criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., întrucât şi această măsură este una preventivă, însă cu un caracter atipic, deoarece nu poate fi luată decât după ce, în prealabil, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de învinuit sau inculpat. De aici derivă şi dificultatea în care este pusă instanţa în faţa căreia se solicită liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, dacă poată să admită o astfel de cerere în condiţiile în care, anterior, o altă instanţă apreciase că măsura cea mai potrivită pentru a se atinge scopul prevăzut de legiuitor este arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
În speţă, instanţa a constatat că, într-adevăr, sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, aşa cum se stipulează la art. 160/8 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni pentru care inculpatul este cercetat nu depăşesc limita maximă de 18 ani închisoare, de aceea cererea a fost admisă în principiu prin încheierea din 14 martie 2011.
De asemenea, s-a apreciat că în cauză nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin vreuna din modalităţile mai sus arătate, întrucât, aşa cum a invocat şi inculpatul în motivarea cererii sale, şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a statuat că, riscul ca acuzatul să săvârşească alte infracţiuni (cauza Matznetter c. Austria), sau riscul ca acesta odată eliberat să comită fapte care aduc atingere administrării justiţiei (cauza Wemhoff c. Germania), nu trebuie doar afirmată, ci trebuie dovedită prin probe bazate pe fapte, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Examinând însă temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele precum şi alte situaţii privind persoana inculpatului, instanţa a considerat că nu se impune liberarea provizorie a acestuia chiar şi condiţionată de respectarea unor obligaţii impuse de lege.
Astfel, contrar susţinerilor inculpatului, s-a arătat că nu se poate face abstracţie de temeiurile care au stat la baza arestării sale preventive, printre care şi acela că acesta ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică dacă ar fi lăsat în libertate, temei ce nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual, aşa cum sugerează inculpatul, ci cel mult, instanţa ar putea eventual să constate că în momentul de faţă nu ar mai subzista.
Ori, instanţa nu poate constata acest lucru, având în vedere timpul foarte scurt scurs de la arestarea preventivă a inculpatului şi cel de doar câteva zile, scurs de la data când instanţa supremă s-a pronunţat, cu ocazia judecării recursului declarat împotriva hotărârii de prelungire a acestei măsuri, asupra existenţei pericolului concret pentru ordinea publică pe care-l prezintă inculpatul dacă ar fi lăsat în libertate, şi până la data pronunţării hotărârii de faţă, perioadă de timp în care nu se poate aprecia că acest pericol a dispărut sau cel puţin că s-ar fi atenuat.
În opinia instanţei, acest lucru pare imposibil de acceptat, dacă se are în vedere, gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat împreună cu un număr mare de alţi coinculpaţi, respectiv, o infracţiune de crimă organizată (fiind o pluralitate constituită cu un număr mare de autori), iar cealaltă, o infracţiune continuată, de corupţie, cu un număr foarte mare de acte materiale. Gradul ridicat de pericol social al acestor infracţiuni este dat şi de calitatea inculpatului de lucrător de poliţie în cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Siret (investit deci cu exerciţiul autorităţii publice), calitate în care, împreună cu alţi inculpaţi, de asemenea lucrători de poliţie din cadrul aceluiaşi punct de trecere a frontierei, a permis ca zona de nord – est a ţării să fie „ inundată" de produse sustrase de la plata accizelor şi taxelor vamale, fiind alimentată piaţa neagră cu astfel de produse, ceea ce a declanşat o evaziune fiscală în lanţ. Prin aceste fapte, statul român a fost împiedicat să obţină venituri importante, ba mai mult decât atât, a fost pus în situaţia de a-şi consuma resurse importante, pe timp de criză, în lupta împotriva evaziunii fiscale din această zonă a ţării.
De asemenea, s-a considerat că nu poate fi ignorat şi faptul că, lăsarea în libertate în acest moment a inculpatului, ar genera un sentiment de insecuritate şi nemulţumire din partea opiniei publice, care ar putea interpreta o asemenea măsură ca o tolerare din partea organelor de justiţie a unor asemenea comportamente infracţionale, a reţelelor de crimă organizată constituite în scopul folosirii puterii cu care au fost investiţi de către autorităţile publice în vederea îmbogăţiri spectaculoase, peste noapte, dar în mod fraudulos.
Toate acestea, în aprecierea instanţei, cântăresc mai mult decât situaţia personală a inculpatului, care, potrivit caracterizărilor şi certificatelor depuse la dosar, ar avea performanţe civice, profesionale şi religioase, că suferă el şi mama lui de anumite afecţiuni, care, la o analiză sumară, pot fi tratate şi în regim de detenţie (ne referim la afecţiunile inculpatului), împrejurări care nu pot înclina balanţa în favoarea liberării provizorii a inculpatului sub control judiciar.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul solicitând casarea ei şi, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar susţinând că nu există date care să justifice necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni ori că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori, părţi sau distrugerea mijloacelor de probă, astfel încât scopul procesului penal poate fi îndeplinit şi prin continuarea derulării procedurii judiciare cu inculpatul în stare de libertate.
Examinând încheierea Curţii de apel, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte expune :
Prin rezoluţiile procurorului din 31 ianuarie 2011 şi 1 februarie 2011 s-a început urmărirea penală faţă de 59 făptuitori, printre care şi P.G.A., lucrători ai poliţiei de frontieră din Punctul de Trecere a Frontierei Siret, acuzaţi că, în calitate de lucrători de poliţie, în baza unor înţelegeri prealabile, în mod repetat şi în realizarea aceleaşi rezoluţiuni infracţionale au pretins, primit ori acceptat, direct sau indirect importante sume de bani şi bunuri de la persoane ce au tranzitat frontiera în perioada septembrie 2010 – ianuarie 2011, cu scopul de a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu privind controlul la frontieră şi a le permite introducerea în România a unor bunuri (în general ţigări din Ucraina) peste limita legală admisă, fapte ce constituie infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), dar şi pentru constituirea unui grup structurat (pe turele de serviciu ce ar fi acţionat în mod coordonat în scopul comiterii de infracţiuni grave, pentru obţinerea de beneficii financiare şi materiale - infracţiuni prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
În sarcina inculpatului P.G.A. s-a reţinut săvârşirea a 33 acte materiale de luare de mită, în datele de 12 decembrie 2010 (un act), a 4 acte materiale în 16 decembrie 2010, a 23 acte în 18 decembrie 2010 şi 5 acte materiale în data de 22 decembrie 2010.
Ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpaţilor, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a propus Curţii de Apel Bucureşti arestarea preventivă, printre alţii, şi a inculpatului P.G.A., prin încheierea din şedinţa Camerei de Consiliu din 4 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, admiţând propunerea şi dispunând arestarea preventivă pe o perioadă de 29 zile, de la data de 5 februarie 2011 până la 5 martie 2011, constatându-se de către instanţă îndeplinite cerinţele art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsură ce a fost ulterior prelungită prin încheierea din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti (de la 6 martie 2011 până la 3 aprilie 2011).
La momentul procesual al prelungirii detenţiei provizorii, instanţa a reţinut că temeiurile ce au fundamentat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Inculpatul a investit instanţa cu o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, învederând că o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o deţină datele ce ţin de circumstanţierea persoanei sale, iar natura şi gravitatea faptei nu pot constitui de plano criterii care să excludă de la beneficiul legal şi constituţional liberarea provizorie.
În sensul temeiniciei cererii, inculpatul a mai invocat în faţa instanţei jurisprudenţa CEDO în materia liberării provizorii, anume cauzele Stockmuller contra Austria, Wemhoff c. Germania, Mantznetter c. Austria şi Lettellier c. Franţa.
Procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate a cererii instanţa le-a considerat, în mod justificat, îndeplinite în cauză, iar în ceea ce priveşte temeinicia cererii de liberare provizorie prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., a concluzionat că nu se impune liberarea provizorie a inculpatului, chiar şi condiţionată de respectarea unor obligaţii impuse de lege.
Examinând încheierea prin care Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.G.A., Înalta Curte constată că, deşi soluţia pronunţată este legală şi temeinică, motivarea instanţei este deficitară şi pe alocuri confuză, fără a efectua un examen riguros, aşa cum s-ar fi impus, cu privire la condiţiile liberării provizorii.
Astfel, invocarea unor aspecte ce ţin de instituţia prelungirii arestării preventive, ori fundamentarea respingerii cererii de liberare provizorie sub control judiciar pe existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, timpul foarte scurt scurs între arestarea preventivă a inculpatului şi cel de doar câteva zile ce a trecut de la data când Instanţa Supremă a respins recursul inculpatului împotriva încheierii de prelungire a detenţiei provizorii nu pot constitui argumente de ordin juridic pertinente şi suficiente, în sensul respingerii cererii de liberare provizorie.
Liberarea provizorie este o alternativă oferită de legiuitor arestării preventive şi implică o menţinere a temeiurilor ce au justificat luarea acestei măsuri, căci schimbarea sau încetarea acestor temeiuri atrage incidenţa altor instituţii, respectiv înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive. Drept urmare, examinarea cererii de liberare provizorie nu are drept obiect menţinerea temeiurilor arestării preventive, ci trebuie efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi ale art.136 alin. (2) C. proc. pen.
Pe de altă parte, instituţia de drept procesual penal a liberării provizorii astfel cum a fost reglementată nu reprezintă, în sine, o măsură preventivă, ci doar o alternativă pe care legiuitorul o oferă, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, pentru situaţia în care se constată că scopul măsurii preventive poate fi atins prin instituirea unui control judiciar.
În adevăr, în afara condiţiilor de fond prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se impune a fi verificată şi problematica subzistenţei temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, întrucât a elimina din obiectul evaluării acest aspect ar echivala, practic, cu un drept automat al inculpatului de a fi eliberat preventiv sub control judiciar, odată îndeplinite condiţiile stipulate în art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa nemaiavând vreun atribut de apreciere asupra consecinţelor pe care le-ar avea lăsarea în libertate a inculpatului pentru ordinea publică. Ori o asemenea concluzie nu poate fi acceptată, învinuitul ori inculpatul având doar o vocaţie de a fi liberat provizoriu sub control judiciar.
În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – prin deciziile nr. 3958/2004, 5775/2004, 6736/2004, 3500/2005 – secţia penală.
În speţa de faţă, inculpatul P.G.A. este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni caracterizate de o gravitate ridicată, în cauză fiind cercetat, un număr mare de inculpaţi, ce s-ar fi constituit într-un grup organizat în scopul săvârşirii, în mod repetat, a actelor de corupţie, în contextul în care inculpaţii au deţinut calitatea de lucrători de poliţie la punctul de frontieră, calitate de care s-au folosit în obţinerea unor beneficii materiale şi financiare, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Detenţia provizorie a inculpatului P.G.A. durează de aproximativ o lună şi jumătate, iar cauza se află în faza strângerii probelor de către organul de urmărire penală, potrivit art. 200 C. proc. pen.
Dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. prevăd că în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de le executarea pedepsei, poate fi realizat, pe lângă măsurile reglementate în alin. (1) al textului de lege invocat, şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Prin urmare, punerea în libertate a inculpatului, cu instituirea unui control judiciar în contextul art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. se impune a fi oportună, printre altele, la actualul moment procesual şi de natură şi în măsură să asigure satisfacerea cerinţelor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Ori din această perspectivă un examen riguros al criteriului oportunităţii prin prisma fazei procesuale în care se află cauza, a circumstanţelor reale ale cauzei conduce la concluzia că o asemenea măsură ar impieta buna desfăşurare în continuare a procedurilor judiciare.
În raport cu necesitatea asigurării unor condiţii adecvate strângerii tuturor probelor necesare cu privire la existenţa şi întinderea activităţii infracţionale pretins a fi fost comisă, la stabilirea răspunderii celor vinovaţi de săvârşirea actelor ilicite, aspectele ce ţin de circumstanţele de ordin personal ale inculpatului P.G.A. - favorabile acestuia şi constând în situaţia sa personală, performanţe civice, profesionale şi religioase, astfel cum au fost invocate - nu pot prevala şi nu pot determina liberarea provizorie sub control judiciar, cel puţin, nu la actualul moment procesual.
Înalta Curte apreciază că această concluzie corespunde exigenţelor jurisprudenţei CEDO, principiilor statuate de instanţa de contencios european în această materie.
În virtutea considerentelor ce preced în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul P.G.A. împotriva încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 211/39/2011.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului, incluzând şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G.A. împotriva încheierii nr. 6 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 211/39/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1054/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1164/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
