ICCJ. Decizia nr. 1106/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1106/2011
Dosar nr. 2327/1/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Asupra recursurilor penale de faţă constată:
Prin Încheierea din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 1957/54/2010, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea stării de arest a inculpaţilor M.I., A.L.T. şi D.S.M. şi respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.I., ca neîntemeiată.
S-a reţinut de către instanţă că inculpaţii în cauză erau arestaţi preventiv în baza mandatelor emise de Curtea de Apel Craiova, sub acuzaţia de comitere a unor infracţiuni de corupţie implicând calitatea de magistraţi a inculpaţilor A.L.T. şi D.S.M. în cadrul Tribunalului Dolj şi de avocat în Baroul Olt a inculpatului M.I.
Măsura arestării preventive a fost luată pe temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se pentru toţi inculpaţii că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea acuzaţiilor, presupusa modalitate de comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acţionase şi rezultatul negativ produs asupra imaginii justiţiei, prin subminarea încrederii opiniei publice în corectitudinea actului de justiţiei.
Prin Rechizitoriul nr. 39/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova din 28 iunie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaţilor M.I., A.L.T. şi D.S.M., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, ca urmare a strămutării judecării cauzei de la Curtea de Apel Craiova, instanţă pe rolul căreia fusese iniţial înregistrată cauza.
După emiterea mandatelor de arestare pe numele inculpaţilor în cauză, măsura preventivă luată a fost menţinută succesiv, constatându-se subzistenţa temeiurilor arestării iniţiale şi necesitatea prezervării ordinii publice.
Având de apreciat asupra menţinerii în continuare a detenţiei provizorii, prima instanţă a constatat că nu există temeiuri legale care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, argumentele avute în vedere la luarea măsurii preventive impunând şi în prezent privarea de libertate a inculpaţilor.
În analiza efectuată, prima instanţă a făcut referire la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene în legătură cu elementele în raport de care se apreciază caracterul rezonabil al duratei detenţiei provizorii, considerând că aceasta nu a fost încălcată în cauză, raportat la complexitatea dosarului, numărul de participanţi şi stadiul avansat al cercetării judecătoreşti.
De asemenea, s-a apreciat că timpul scurs de la data săvârşirii presupuselor infracţiuni nu estompase rezonanţa socială negativă, privarea de libertate a inculpaţilor fiind în continuare necesară pentru protejarea prioritară a ordinii publice, având în vedere interesul general actual referitor la prevenirea generală în cazul infracţiunilor de corupţie, cu precădere în ipotezele în care este afectată imaginea justiţiei.
Pe baza acestor elemente, s-a constatat că măsura preventivă luată faţă de inculpaţi servea pe mai departe scopului privind buna desfăşurare a procesului penal, cercetarea judecătorească fiind în curs de derulare, prin audierea unui număr relativ mare de martori şi depunerea unei expertize informatice.
S-a mai arătat şi că în cadrul examinării stării de arest a inculpaţilor, controlul instanţei este limitat la verificarea subzistenţei temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menţinere a stării de arest.
Or, la termenele anterioare, când a avut loc verificarea temeiniciei cererilor de liberare provizorie sub control judiciar şi a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, situaţia personală a inculpatului D.M.B., precum şi atitudinea procesuală a inculpatului M.I. manifestată la data formulării acuzaţiilor, au fost cunoscute instanţelor - fond şi recurs, şi nu au influenţat reţinerea incidenţei pe mai departe a dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., apreciindu-se că periculozitatea lor socială subzista, chiar şi în condiţiile existenţei unor probleme de sănătate şi de familie pentru inculpatul D.M.B. şi a recunoaşterii necondiţionate a faptelor pentru inculpatul M.I.
Prin urmare, s-a considerat că toate împrejurările invocate în favoare nu aduceau nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt şi de drept iniţiale, neexistând motive întemeiate care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii preventive ori punerea în libertate provizorie a inculpatului M.I.
Ca atare, constatând îndeplinite dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen., prima instanţă a menţinut starea de arest a inculpaţilor M.I., A.L.T. şi D.S.M.
Pe cale de consecinţă, au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive şi de liberare provizorie sub control judiciare formulate de inculpatul M.I.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii M.I., A.L.T. şi D.S.M.
Nelegalitatea hotărârii primei instanţe a fost susţinută de inculpaţii A.L.T. şi D.S.M. în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 305 C. proc. pen., invocându-se pronunţarea în cauză a două încheieri de şedinţă separate pentru dezbaterile ce au avut loc la termenul din 11 martie 2011 deşi dispoziţia de lege enunţată stabileşte expres că mersul dezbaterilor se consemnează în cuprinsul unei singure încheieri.
De asemenea, a fost criticată dispoziţia de menţinere a inculpaţilor în stare de arest preventiv, arătându-se că soluţia primei instanţe nu a ţinut seamă de durata excesivă a detenţiei de până în prezent, inculpaţii fiind arestaţi de aproape 1 an de zile, de situaţia personală a fiecăruia dintre cei doi inculpaţi, cu copii minori în întreţinere, unul cu probleme grave de sănătate şi, respectiv, faptul că era unic întreţinător al familiei sale.
Totodată, a fost subliniată şi împrejurarea că niciunul dintre cei doi inculpaţi nu mai îndeplineşte în prezent funcţia de magistrat, situaţie în care nu există date obiective care să prezume un potenţial risc de repetare a infracţiunilor.
La rândul său, inculpatul M.I. a invocat greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen., cu motivarea că măsura arestării preventive nu se mai justifica a fi menţinută, având în vedere că recunoscuse în totalitate fapta de care era acuzat încă de la urmărirea penală, iar după sesizarea instanţei solicitase ca judecata să se facă în procedura simplificată reglementată de art. 3201 C. proc. pen.
Ca urmare, s-a susţinut că măsura preventivă nu mai servea scopului privind buna desfăşurare a procesului penal, hotărârea de condamnare pronunţându-se pe baza probelor administrate exclusiv în faza de urmărire penală.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată fondat recursul inculpatului M.I. şi neîntemeiate criticile celorlalţi doi inculpaţi.
I. Din actul de sesizare a instanţei se reţine că împotriva inculpaţilor au fost formulate acuzaţii dintre cele mai grave, faptele pretins săvârşite implicând calitatea de magistraţi în cadrul Tribunalului Dolj a inculpaţilor A.L.T. şi D.S.M. şi de avocaţi în Baroul Olt pentru inculpatul M.I. şi coacuzatul C.O.T., calităţi de care s-au folosit pentru a face acte contrare obligaţiilor de serviciu şi, respectiv, pentru traficarea influenţei pe lângă magistraţi în scopul deturnării actului de justiţie.
Potrivit rechizitoriului, în ziua de 5 mai 2010, inculpatul M.I. a pretins şi primit suma de 45.000 euro de la denunţătorul D.G.A., din care a reţinut pentru sine suma de 13.000 euro, în scopul de a interveni prin intermediul avocatului C.O.T. şi al inculpatului A.L. - judecător la Tribunalul Dolj, pe lângă inculpatul D.M.B., judecător la aceeaşi instanţă şi care avea spre soluţionare cauza penală privind pe S.S., D.C. şi C.M., cercetaţi în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, pentru a dispune lăsarea persoanelor cercetate în stare de libertate şi aplicarea unor pedepse favorabile acestora.
S-a reţinut că inculpatul A.L.T. a primit din suma pretinsă de la denunţător, prin intermediul avocatului C.O.T., suma de 20.000 euro, din care a păstrat pentru sine suma de 5.000 euro, diferenţa de 15.000 euro predând-o inculpatului D.M.B. în scopul susmenţionat, înmânarea sumei de bani având loc la sediul instanţei, în prezenţa unui alt magistrat al instanţei, coleg de birou al inculpatului D.M.B. şi coleg de serviciu al coinculpatului A.L.T.
II. În raport de situaţia de fapt prezentată, gravitatea deosebită a infracţiunilor este de necontestat.
Natura şi gravitatea infracţiunilor de care inculpaţii sunt acuzaţi, modalitatea în care se presupune că au acţionat, dar mai ales calitatea de care s-au prevalat la săvârşirea faptelor şi consecinţele produse asupra imaginii justiţiei, prin subminarea încrederii publice şi în contextul mai larg al prevenirii şi combaterii corupţiei, constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării ordinii publice.
Sub acest aspect, este de menţionat că jurisprudenţa Curţii Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat numai pe temeiul gravităţii faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în liberate se aduce un prejudiciu real ordinii publice.
În speţă, aşa cum bine a subliniat şi prima instanţă, interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual, în raport de gravitatea infracţiunilor, faptul că acestea au fost săvârşite de magistraţi şi avocaţi în cadrul atribuţiilor implicând corecta administrare a justiţiei, durata detenţiei provizorii de până în prezent şi impactul negativ asupra opiniei publice în situaţia în care inculpaţii ar fi cercetaţi în libertate, prin acreditarea ideii că nu toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi că autorităţile judiciare nu reacţionează ferm împotriva persoanelor care săvârşesc asemenea fapte.
Toate aceste elemente au fost corect evaluate de prima instanţă atunci când a decis menţinerea stării de arest a inculpaţilor A.L.T. şi D.S.M., calitatea specială deţinută de aceste persoane, aceea de magistraţi chemaţi să asigure aplicarea corectă şi imparţială a legii, constituind o împrejurare deosebit de relevantă în aprecierea periculozităţii lor sociale şi a ripostei ce trebuie manifestată în cazurile în care se constată existenţa unor situaţii de deturnare a rolului organelor judiciare şi canalizarea lor spre scopuri ilicite.
Prin urmare, încetarea ulterioară a calităţii de magistrat nu modifică cu nimic subzistenţa temeiurilor arestării iniţiale, cu atât mai mult cu cât respectiva împrejurare exista şi la momentul luării măsurii arestării preventive a inculpaţilor din cauză.
Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte situaţia familială a ambilor inculpaţi, împrejurările invocate în favoare fiind deopotrivă cunoscute de instanţele care au decis plasarea inculpaţilor în arest preventiv.
În plus, trebuie menţionat că în contextul în care inculpaţii A.L.T. şi D.S.M. au negat acuzaţiile ce formează obiectul judecăţii în cauză şi între aceştia şi ceilalţi participanţi care au facilitat comiterea faptelor există o anumită relaţie de încredere, apare justificată temerea că, lăsaţi în libertate, inculpaţii ar putea influenţa cursul procesului, având în vedere şi experienţa lor în domeniul juridic.
Prin urmare, nu pot fi primite criticile inculpaţilor A.L.T. şi D.S.M. referitoare la greşita aplicare a legii de către prima instanţă.
Tot astfel, se constată că nici cealaltă neregularitate privitoare la pronunţarea a două încheieri de şedinţă pentru termenul de dezbateri din 11 martie 2011 nu afectează valabilitatea actelor procedurale emise de instanţa Curţii de Apel Cluj.
Din actele dosarului se reţine că pentru termenul de judecată din 11 martie 2011, instanţa Curţii de Apel Cluj a consemnat într-o încheiere separată cererile şi concluziile părţilor formulate cu ocazia verificării efectuate asupra necesităţii menţinerii inculpaţilor în stare de arest preventiv, despre celelalte măsuri procesuale dispuse în cursul cercetării judecătoreşti făcându-se menţiune într-o altă încheiere de şedinţă.
Deşi exactă susţinerea inculpaţilor în sensul că desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere al cărei conţinut este cel prevăzut de art. 305 C. proc. pen., procedeul folosit în cauză de prima instanţă nu produce consecinţe practice în caz, rezultând că drepturile inculpaţilor nu au fost în niciun fel încălcate, în lipsa oricărei vătămări care să se fi produs în drepturile lor procesuale.
Procedeul folosit de prima instanţă a urmărit exclusiv rezolvarea chestiunilor administrative legate de trimiterea dosarului la instanţa competentă să soluţioneze eventualele cereri de recurs, soluţiile pronunţate în materia măsurilor preventive fiind prevăzute cu o cale de atac separată hotărârii date pe fondul cauzei.
În raport de cele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.L.T. şi D.S.M., conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., constatând legalitatea şi temeinicia încheierii atacate sub toate aspectele criticate.
În schimb, Înalta Curte constată că motivele expuse de prima instanţă nu justifică valabil refuzul de eliberare din arest a inculpatului M.I.
Se reţine astfel că inculpatul în cauză a avut o atitudine procesuală corespunzătoare încă de la data punerii sub acuzare, prin declaraţiile date în cursul urmăririi penale contribuind în mod hotărâtor la stabilirea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, acesta fiind şi motivul pentru care prin actul de trimitere în judecată s-a propus în privinţa acestui inculpat atenuarea răspunderii penale.
Inculpatul a fost consecvent conduitei sale procesuale, solicitând în faţa primei instanţe ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei, conform art. 3201 C. proc. pen.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea beneficiului dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. constituie o situaţie nouă care modifică temeiurile arestării iniţiale şi care justifică înlocuirea măsurii preventive cu o alta mai puţin restrictivă de libertate, neexistând elemente care să prezume în mod obiectiv, în contextul recunoaşterii integrale şi necondiţionate a vinovăţiei în circumstanţele şi pe baza probelor menţionate în rechizitoriu, un eventual risc de influenţare a procesului penal.
Cum cercetarea judecătorească ce se efectuează în cauză nu se desfăşoară şi faţă de inculpatul M.I., invocarea beneficiului dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. constituind un act de dispoziţie ce nu mai poate fi retractat ulterior pe parcursul procedurii, Înalta Curte constată că judecata în cauză poate continua şi cu inculpatul în stare de libertate, având în vedere modificările intervenite asupra temeiurilor care au determinat arestarea iniţială.
În consecinţă, constatând îndeplinită situaţia prevăzută de art. 139 C. proc. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul inculpatului M.I., va casa în parte încheierea atacată, iar în rejudecare, va dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., cu impunerea obligaţiilor de la art 145 alin. (11) lit. a) - d) C. proc. pen.
Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.I. dacă nu este arestat în altă cauză.
În raport de soluţia dispusă în cauză, va fi respinsă ca rămasă fără obiect cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acelaşi inculpat, verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat arestarea iniţială, având drept consecinţă înlocuirea măsurii preventive, fiind prioritară şi prealabilă examinării cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva Încheierii din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1957/54/2010.
Casează, în parte, Încheierea din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori şi, rejudecând:
Înlocuieşte măsura arestării preventive a inculpatului M.I. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Conform art. 1451 alin. (1) cu referire la art. 145 C. proc. pen. stabileşte pe durata obligării de a nu părăsi ţara, în sarcina inculpatului, respectarea următoarelor obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie din raza de domiciliu conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului M.I. (fiul lui G. şi al M., născut în Craiova, domiciliat în jud. Dolj) de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4 din 6 mai 2010 emis de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dacă nu este arestat în altă cauză.
Dispune efectuarea cuvenitelor comunicări conform art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.
Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.I.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.L.T. şi D.M.B. împotriva aceleiaşi încheierii.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat M.I., în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenţii inculpaţi A.L.T. şi D.M.B. la plata sumelor de câte 125 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 1105/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1110/2011. Penal → |
|---|
